Rădăcini Puternice

Este instrumentul metodei Generation Code pentru diagnostic și terapie transgenerațională, metoda fiind dezvoltata în Germania, de psihoterapeuta Sabine Luck, și adusă în exclusivitate la noi în țară de către echipa Generation-Code Romania. Sunt Facilitator Rădăcini Puternice din 2023 și de fiecare dată e o bucurie să folosesc acest joc- instrument.

Aseară am avut Oaza Mică: adică grupul de maxim 6 persoane, unde folosesc Rădăcini Puternice, De unde am pornit și unde am ajuns? așa, foarte pe scurt, de la câteva din participante: de la un model de sacrificiu dus până la umilință, către posibilitatea de a-și da voie să pună limite, să se arate celorlalți așa cum este, nu așa cum se așteaptă ei să fie. De la o teamă inexplicabilă resimțită perioade lungi de timp, la ușurință și relaxare. De la a cere prea multe de la propria persoană și prea puține de la ceilalți, la conexiunea cu puterea personală.

Am prins o tură și cu ....Fantoma Destinului! Fantomița asta e în joc nu ca să ne sperie, nu ca să faca BUHUUUbuHUU, ci pentru a ne aminti că incertitudinile și pierderile fac parte din viață. Pentru a ne aminti că nu putem avea control asupra întregii noastre vieți, și e ok că e așa.

De ce aleg să lucrez cu Rădăcini Puternice?

1. Pentru că este o cale prin care obținem, cu ușurință, informații profunde despre tiparele comportamentale care îți blochează propria identitate și îți aduc nefericire, frustrare, furie, tristețe. Tipare care vin pe linie transgenerațională (din neam,adică).

2. Pentru că întărește resursele. Adică nu rămânem doar la partea cu constatarea problemei.

3. Pentru că l-am folosit și pentru mine și a făcut mare diferență, în bine, în viața mea.

4. Pentru că l-am simțit că se potrivește foarte bine cu partea de coaching. Si în coaching lucrez cu resursele, cu potențialul propriu, cu observarea tiparelor limitative, cu schimbarea de perspectivă.

Cum a fost aseară, la Oaza Mică de iulie: Rădăcini Puternice?

Am început cu două runde de explorare biografică, folosind Mingile Amintirilor Pierdute. Da, chiar sunt mingi! 🙂 Se pot cumpăra de aici https://ancestryhub.ro/product/mingile-amintirilor-pierdute/# si le folosesc în atelierele de coaching pentru a activa memoria corporală sau partea aia cu „ce nu știi că știi” 😉

Și fiindcă a fost un atelier fără tematică pre-stabilită, am trecut prin procesul de rafinare a intențiilor cu care au venit participantele la joc. Știți ce a fost pe masa de joc, printre cornulete fragede, ciocolată, apă mierală și bombe cu cocos? Un sentiment de vinovăție atât de puternic încât blochează orice alegere care presupune iubire de sine, o teamă inexplicabilă de o posibilă agresiune sexuală, o deznădejde că totul e în zadar, o dorință de a fi mai hotărâtă în orice face. Nah, joacă-le pe astea, Andrea! Plus intenția mea, mare cât China, să le fiu de folos și să primească ce au nevoie.

Dar, ca de obicei, de îndată ce am început, instrumentul și-a făcut treaba. Că și asta îmi place la el: că e acolo, 100% prezent, de fiecare dată, nu mă dezamăgește. Și tot ce trebuie să fac eu, din rol de facilitator, e să fiu atentă la conexiunile care se fac.

Ce am auzit cel mai des aseară? „Doamne Andrea, dar la perspectiva asta nu m-am gândit!” + „woowwww, se ridică părul pe mine„ + „Cine a făcut întrebările astea?” + „Nu credeam că am să găsesc ceva valoros în situația asta!” + „Naiba să le ia de porcării și convingeri limitative” + „Credeam că sunt singura care trece prin așa ceva…nu îmi vine să cred că și la voi e la fel, nu mă mai simt defectă.”

Cele 3 ore (și ceva) le-am încheiat cu muzică și o meditație ghidată numită „Părinții ideali” (o găsiți în cartea Destin moștenit-Sabine Luck), Un moment de mulțumire către strămoși și Divinitate, plus un exercițiu de curățare a emoțiilor și poveștilor care nu ne aparțin. Fiindcă e foarte faină energia de grup daaaarrrrrr există pericolul să ne impresioneze atât de tare povestea cuiva, încât să o preluăm ca și cum ne aparține . În condițiile în care abia ne descurcăm cu propriile bagaje, dapăi să mai cărăm și altele!?

Participantele au plecat acasă cu câte un simbol, care să le ajute pe fiecare, să ancoreze ce au descoperit în seara asta.

Iar eu, eu… m-am minunat pentru a catralioana oară de măreția sufletului uman și de capacitățile extraordinare pe care le avem în noi de a face față nasoliilor din viață. Și de cât de mult putem înainta când avem puțin sprijin! Ca de obicei, am ieșit puțin ciufulită din sesiunea de RP (că așa ies de fiecare dată) dar am vreme să mă coafez iar 😉

Următoarea sesiune RP de grup este pe 5 august. Înscrieri, la 0742665019

Andrea N.

Bunica mi-a zis să-ți spun că îi pare rău

Nu e doar un roman. E un mod de trăi. E o posibilitate de a merge la drum cu Viața. Am citit-o printre râsete și lacrimi, cu fericire și durere. Toate în același timp. Cartea asta mi-a arătat cum arată pasiunea și iubirea pentru oameni, într-un mod încare nu mă așteptam. Personajele sunt atât de reale, curge Viața prin fiecare rând scris. Aș putea scrie despre fiecare personaj din cartea asta, atât sunt de … pline!

„Trebuie să crezi. Așa zicea bunica mereu. Trebuie să crezi în ceva ca să poți înțelege poveștile. Nu să crezi în ceva bătut în cuie, dar să crezi în ceva, altfel n-ai decât s-o dai dracului de treabă.”

Bunica este prima mea întâlnire cu Fredrik Backman, grație prietenei mele care precis s-a decis, în secret, că ar fi cazul să mă îndrăgostesc de Backman și lumea lui. Nici nu știe ce favoare mi-a făcut!

„Bunica Elsei trăia într-un alt ritm decât restul lumii. Funcționa altfel. În lumea reală, practică, ea era haos, dar când lumea reală se prăbușește și totul devine haotic, oamenii ca ea sunt singurii funcționali. Asta era superputerea ei. Așa că, atunci când bunica pleca în vreun loc din lume, de-un lucru puteai să fii sigur: era un loc de unde toată lumea încerca să fugă în acel moment.”

Când am terminat cartea, am reluat-o. fix atunci, pe loc. Fără ezitări. Când am închis-o a doua oară, primul meu gând a fost: Doamne, Iisuse Hristoase, cât de rău îmi pare de cei care nu citesc cartea asta! E ca și cum le-ar lipsi… o parte din inimă. Pentru că timp de câteva zile am purtat-o cu mine peste tot, copiii mei au devenit extrem de curioși și am început să le povestesc despre personaje, sau chiar să le citesc pagini întregi. Erau la fel de entuziasmați ca și mine.

O iubesc pe Elsa, fetița de 7 ani care trebuie să sufere mai mult decât poate duce un copil atât de mic, dar care, prin excentricitatea și autenticitatea bunicii, depășește nasoliile vieții.

„Elsa are șapte ani. De fapt, aproape opt. Nu prea se pricepe să aibă șapte ani. Știe asta. Știe că-i altfel… Din cauza asta n-are niciun prieten în afară de bunica. Din cauza că toți cei de șapte ani de la școala ei sunt niște tâmpiți, așa cum sunt, de regulă, copiii de șapte ani. Dar Elsa e altel.”

Clar o ador pe Bunica, și nu pot opri gândul care îmi zice că „așa vreau și eu să îmbătrânesc. Cu tot curajul, asumarea, umorul, și simțul de observatie al Bunicii, cu toată pasiunea ei!”

Britt-Marie m-a enervat la maxim, în toate paginile, dar m-a impresionat și cucerit în romanul următor a lui Backman: „Britt-Marie a fost aici”. Ce m-a învățat Britt-Marie? Că e periculos să pui etichete și e și mai periculos să judeci un om doar după câteva lucruri pe care le știi despre el. Și că oamenii sunt spectaculoși, când își dau voie. Că Viața poate fi trăită și mai târziu, când ai zice că toate s-au terminat.

Partea mea favorită din carte? Pfuuuuu e foarte greu să aleg. Dar m-a impresionat momentul când Bunica decide să schimbe modul în care Elsa își va aminti o zi anume din viața ei. O zi care ar fi putut deveni o suferință traumatică pentru copilă, dar Bunica o transformă în ziua în care ele două intră clandestin în grădina ZOO și orice altceva pălește în fața acestei experiențe 🙂 Mai multe nu vă spun, că nu doresc să vă stric bucuria de a descoperi voi acest moment.

Am terminat-o având în inimă un puternic sentiment de recunoștință. Am intrat în lumea Backman. Si e o adevărată bucurie. Voi scrie despre fiecare carte Backman pe care o citesc, adică despre toate cărtile lui traduse în română. :))))) Si sper să le citești și tu.

„A avea o bunică e ca și cum ai avea o armată. E privilegiul suprem al oricărui nepot să știe că are întotdeauna pe cineva de partea sa, indiferent de situație. Chiar și când greșește. De fapt, mai ales atunci. O bunică e sabie și scut și e o iubire cu totul aparte. Bunica știe mai bine. Bunica înțelege mai multe. Bunica e una dintre aceia pe care să-i iei cu tine în bătălie.”

Andrea N

Smerenie

Aseară, în Oaza de Coaching: Tu, între dăruire și limite, am ajuns până la smerenie. Pentru că în coaching e fix ca în viață: pornești dintr-un punct și pe parcurs descoperi alte și alte substraturi care te influențează sau care îți ridică întrebări. Cum am ajuns la smerenie?

Păi am pornit de la limite sănătoase (pe care nu le punem) și de la dăruirea excesivă (pe care o facem aproape natural, atunci când nu avem limite sănătoase), și s-a născut această întrebare: dar asta nu e smerenie? atunci când ne dăruim pe noi fără limite? Răspunsul foarte pe scurt este NU. Răspunsul mai pe larg, în cele ce urmează. 🙂 Aseară ne-am oprit la acest răspuns scurt, fiindcă noi lucram pe un workbook foarteee fain, pe care l-am conceput special pt acest atelier (îl găsești pe site, in secțiunea Oaza de Coaching/Resurse/Download). Dar acum, hai să vedem:

Uneori, ca să definesc ceva, încep prin a spune ce NU ESTE acel ceva. Așadar, ce nu este smerenia?

Autodispreț: Nu înseamnă să te urăști pe tine însuți sau să te consideri lipsită de valoare. Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa, iar fiecare persoană are o valoare intrinsecă.
Slăbiciune sau lașitate: Smerenia nu este o dovadă de slăbiciune, ci de putere spirituală.
Pasivitate: Un om smerit nu este pasiv sau lipsit de inițiativă, ci acționează din iubire și cu încredere în providența divină.

Acum, ce este smerenia? ( la intersecția dintre ortodoxie și coaching)

Cunoașterea de sine și a lui Dumnezeu: implică conștientizarea propriilor limite, slăbiciuni și greșeli, dar și a măreției și iubirii lui Dumnezeu. Este o atitudine de adevăr, în care te vezi așa cum ești cu adevărat, fără iluzii sau auto-amăgiri. Fără măști.
Lipsa de mândrie și slavă deșartă: Smerenia este opusul mândriei. Ea îți eliberează inima de nevoia de a fi recunoscută, lăudată sau de te considera superioară altora. Egoul tău vrea să fie lăudat, apreciat, aplaudat, admirat, cel mai deștept, cel mai moral, ai înteles ideea…
Încredere în Dumnezeu: Smerenia cultivă starea de … încredințare în harul divin. Mult de scris aici, dar uite doar un indiciu: Ai să auzi des la Tony Robbins (folosesc în coaching instrumentele lui), life is happening for you, not to you. Încredințarea pe care o găsesti și în ortodoxie(și nu numai) 🙂
Acceptarea voinței lui Dumnezeu și a situațiilor: pusă în relație cu coachingul, așa cum îl practic eu, este vorba despre renunțarea la control. Atentie!!!! nu la lipsa responsabilitatii și asumării pentru ce faci, ci la ieșirea din starea de control-freak.
Iubire față de aproapele: Un om smerit nu se consideră mai bun decât ceilalți, ci îi tratează cu respect și compasiune. Smerenia duce la o atitudine de slujire față de aproapele. În același timp, NU te faci mică ca să le faci altora lor, nu reduci din strălucirea ta. Ci pur si simplu NU te apuci să te umfli în pene ca să fie ceilalti mai mici.
Pace interioară: preferata mea :)))))) Paradoxal, smerenia aduce o profundă pace interioară. de ce? Când renunțăm la nevoia de control, la ambițiile egoiste și la teama de judecata celorlalți, inima devine liniștită și eliberată. De ce? Pentru că nu mai avem nimic de demonstrat, nimănui. Nici măcar nouă. De ce? Fiindcă știu cui aparțin (Iubirii Divine), știu cine sunt (parte din Dumnezeu. neînsemnată, și totuși atât de valoroasă).

Ce este smerenia, din perspectiva unui călugăr budist (Matthieu Ricard) ?

Oamenii smeriți nu sunt cei care nu pun preț pe ei înșiși ci cei care nu fac caz de ego-ul lor.

În concluzie, smerenia este o stare a inimii, o stare a minții. Este calea către o viață autentică, plină de sens și de … bucurie!

Andrea N.

Scrisoare pentru tine și visul tău

E greu să mergi pe un drum pe care foarte puțini îl înțeleg. Știu că doare foarte tare când apropiații tăi te privesc cu scepticism, cu îndoială, sau chiar auzi de la ei : „NU VEI REUȘI” sau „NU ești suficient de bună”. Dar hai să îți spun ceva:

Tu vezi ceva ce nimeni altcineva nu vede. Simți ceva ce doar tu simți. Și ar fi mare păcat să renunți la ceea ce vezi, la ceea ce simți, la ceea ce esti, doar pentru că nu îți găsești sprijin în cei de lângă tine: familie, colegi de la job, prieteni – pune pe cine vrei pe lista asta.

Și știi de ce ar fi păcat? fiindcă frumusețea și curajul tău stau chiar aici: în visul tău. Și știi ceva? visul tău este (deja) valoros. Așa, pur si simplu. Nu trebuie să îl aprobe toți, de fapt….nu ai nevoie de aprobarea nimănui. De ce? pentru că este al tău. Așadar, ai tot dreptul să ți-l construiești, să îl urmezi, să îl transformi, să te bucuri de el, să te uiți cu mirare si să vezi cum crește în moduri nebănuite. Să lupți pentru el. Nu toată lumea va înțelege ce vrei să faci, și e ok. Până la urmă, e visul tău, nu al lor.

Pe scurt, ai tot dreptul să-l trăiești. Te rog, mai citește o dată și spune: „am tot dreptul să îl trăiesc”.

Da, uneori pare că ești doar un alt Don Quijote care se luptă în disperare cu morile de vânt. Dar lasă morile. Întoarce-te la forța ta interioară. Poate că nu o simți mereu, poate că nu o vezi mereu, dar ea este acolo. Pune focusul tău, pune atenția ta, pe forța ta interioară.

Și încă ceva: nu ești singură! Înconjoară-te de oameni buni. Caută oamenii care cred în tine și în ideile tale. Uneori, e doar o persoană. Dar e suficient. Uneori, e doar Dumnezeu. Din nou, e suficient. Alteori, apelezi și la ajutor dinafara sferei tale de cunoștințe: un coach, un terapeut. Important e să pui focusul pe resurse, pe ce poți să fii și să faci.

În încheierea acestei scrisori, te las cu acest gând: te rog să ai curaj să te alegi pe tine, în fiecare zi !

A.N

Iubirea e o alegere

Ce este iubirea? ne intrebăm măcar de 2-3 ori în viață. Și, de obicei, spunem că iubirea e un sentiment, iubirea e o senzatie de căldură, iubirea schimbă vieți, iubirea vindecă răni, iubirea nu e suficientă, iubirea e cel mai important lucru, iubirea schimbă tot, iubirea e oarbă. Cam în zona asta ne învârtim cu definițiile iubirii.

Te invit să lași deoparte tot ce crezi că știi despre iubire, să lași deoparte tot ce ai auzit despre iubire, și să testezi perspectiva asta: iubirea e o alegere.

Ce însemnă pentru tine faptul că iubirea e o alegere? multe posibilități se deschid din acest unghi, dar una dintre cele mai valoroase, pentru mine, a fost aceasta:

dacă e o alegere, inseamnă că depinde de mine, cea care fac alegerile.

Depinde de mine pe cine primesc în viața mea, depinde de mine cui îi dăruiesc iubirea, depinde de mine cum primesc iubirea, cum fac loc iubirii in viata mea, depinde de mine cum mă iubesc pe….mine! fiindcă și acst tip de iubire este foarte importantă, nu doar iubirea pasională, sau iubirea pentru copiii mei, sau iubirea pentru partenerul/soțul meu, sau iubirea pentru cariera mea.

Așadar, iubește și alege întelept!

A.N

live.love.share

Ce urmează

La atelierul de coaching transgenerational unde folosim instrumentul-joc: Rădăcini Puternice, grupul este de maxim 6 persoane. Pentru data de 12 martie, mai sunt disponibile, 3 locuri.

La atelierul dedicat Valorii de Sine, grupul este mai mare: 20 pers. Pentru atelierul din 27.02, mai sunt disponbile 10 locuri.

Vă astept cu drag să vă înscrieți la 0742665019.

A.N

Vânătorii de zmeie

este o carte care m-a durut. Rău. Până la lacrimi. M-a ținut cu sufletul la gură pagină de pagină și am purtat-o cu mine peste tot timp de 3 zile, ca să o pot termina. Cu greu m-am abtinut să nu o citesc pe toată odată, noaptea. Am făcut asta cu ”spelndida cetate a celor 1000 de sori”, scrisă de același autor. Doar că după aia am fost chiaună 3 zile. Și știți… viața reală își cere drepturile :))) cum m-a marcat Splendida cetate, am scris aici https://blog.andreaneag.com/?p=1381

Vânătorii de zmeie e despre viețile a câțiva bărbați afgani. Spelndida cetate a avut în centru vietile femeilor afgane. Foarte interesant pentru mine, citititoarea, să pot descoperi ambele perspective: și cea masculină și cea feminină. Da, e dezastru să te naști femeie în această cultură, dar se pare că nici dacă ești bărbat nu ai tare mult de câștigat. Mai ales dacă ești hazar.

Nu vreau să vă povestesc ce se întâmplă în carte, dar m-aș bucura tare mult să o citiți și să trăiți personal experiența oferită de aceste pagini. E o radiografie complexă a relațiilor parinte-copil, a traumelor transgenerationale și impactul pe care îl au, a prieteniilor care încalcă normele, a orgoliilor care ne omoară Viața, a Binelui care găsește cumva-cumva o variantă de a răzbate, chiar și în cele mai întunecate locuri, a Iertării.

M-am tot gândit de ce m-a durut așa de rău cartea asta, chiar mai mult decat Splendida cetate. M-au luat prin surprindere toate trăirile pe care le-am avut. Să fie faptul că având și eu doi copii, ambii băieți, am trăit cartea din perspectiva părntelui, și m-au tulburat toate nedreptățile trăite de Hassan și toată neputința lui Amir? Sau să fi fost lipsa de asumare a lui Baba? Sau brutalitatea abuzurilor? sau trădarea prieteniei? Probabil din fiecare câte ceva.

Romanul e pe firul unor întâmplări grele pentru țară: căderea monarhiei, invazia sovietică, fuga afganilor in America si Pakistan, începutul regimului taliban. La fel ca în Spelndida Cetate. Ba chiar am gasit un personaj și un loc comun, în ambele cărți.

Când începi lectura asta, nu te aștepta la un timp comod. Îți vor fi apăsate câteva butoane, și vor curge râu emoții și trăiri. Dar merită fiecare rând.

Live.Love.Share

A.N

Splendida cetate a celor o mie de sori

Este o carte care te lasă cu sufletul țăndări. Nu scutește nimic: nici din tristețe, nici din nedreptate, nici din iubire, nici din război. Îți arată o bucată de timp din istoria unei țări – Afganistan- o perioadă nu foarte lungă, aproximativ 30 de ani, dar destul de cuprinzătoare pentru o mărire și o decădere uluitoare.

M-am apucat de ea după ce am pus copiii la somn (ora 21) și nu am mai putut să o las din mână. La ora 3 în noapte am închis-o. În astea 6 ore am trăit un război, am plâns, am râs, m-am amărât, m-am iluzionat, am pus speranță, am urât, am iubit. A doua zi am fost chiuaună. Mi-am promis că nu mai fac, că noaptea e pt dormit. Dar de unde să iau eu 6 ore ziua în care nu mă deranjează nimeni si nimic??!?! 6 ore ca să mă plimb prin Kabul sau Herat, orasul care a fost odată leagănul culturii persane?

Este un citat care apare de două ori în carte și care m-a marcat . Zice cam așa „ca o busolă ce indică nordul, degetul bărbatului va arăta întotdeauna acuzator către femeie”. Cam așa este regimul talibanilor, care duce țara asta în întunecimi despre care nici nu îmi puteam imagina că există. Auzi, să fie interzis să râzi în public sau să înalți zmeie. Ce e asta?! Sau, alt exemplu: ca femeie, să nu ai voie la școală, să nu poți ieși în public decât însoțită de bărbat sau, ceva ce mi-a înfierat mintea: dacă depui mărturie, cuvantul tău nu contează decat dacă mai e susținut de încă două femei. adică trei femei fac cat un bărbat, în materie de valoare a cuvântului.

Și cum să nu te doară inima când știi că nu a fost mereu așa? Cum să nu simți revoltă până în măduva oaselor, când ți se arată că inainte de a veni talibanii la putere, femeile aveau o viață normală: acces la educație, acces la căsătorii pe care ele și le doreau, acces la respect și iubire. Cartea arată într-o manieră tulburatoare cum sunt încălcate aproape toate drepturile omului. Tare m-aș mira să mai fi rămas ceva în picioare. Cartea se întinde până în anul 2001, cand țara a ieșit de sub regimul taliban. Dacă faceti o scurtă căutare, veti afla că din anul 2021, talibanii au pus iar stapânire pe Afganistan, și au aruncat femeile, din nou, în cele mai întunecate colțuri. Această re-cucerire a fost posibilă doar pt că trupele internationale s-au retras. Așadar, un joc politic. Este crunt ce se întâmplă cu copiii și femeile de acolo. Și mai trist este că nu putem face mare lucru.

Pe lângă această realitate expusă în toată forța ei, cartea ne mai arată și o poveste de iubire care sfidează orice obstacol, inclusiv timpul. Asta e greu de făcut și într-o lume normală, darămite într-o lume ciuntită de prostie, răutate și cruzime.

Ce mi s-a înscris mie adânc în inimă, nu e iubirea Lailei și a lui Tarik, iubire care trece timpul, războiul, închisoarea, înșelăciunea, rănile fizice, ci iubirea lui Mariam. Mariam care are un start absolut nefavorabil în viață și cu toate astea…iubește Viața. Mariam nu știe să se iubească pe ea, nu o învață nimeni. Mariam trece prin niște experiențe îngrozitoare. Mariam are parte de iubire necondiționată de la doi copii care nu sunt ai ei. Mariam care din cea care a tras cartea neagra a sortii, ajunge sa fie cea care dă acces la o viață mai bună pentru mulți, mulți oameni.

Tare multe aș mai povesti, dar cel mai bine e să Cititi cartea, merită fiecare pagină! Si dacă ati citit-o, reveniți aici cu o părere, cu un gând!

A.N

Live.Love.share

Lucruri simple

Uneori uităm de lucrurile simple. Căutăm să ne complicăm viața, vrem scopuri mărețe, alergăm după obiective super complicate, ne promitem că vom fi fericiti doar atunci când vom avea anume lucru sau anume persoană lângă noi.

Dar cum ar fi, să luăm Viața la pas, și să o trăim cu toată simplitatea si complexitatea ei?

Cum ar fi să nu mai facem sens din evenimentele Vieții, ci să facem sens și scop din Viața însăși?

Live. Love. Share

A.N

Oazele următoare

Am primit unul din cele mai emoționante feedbackuri despre #oazadecoaching :

⚜️ “Andrea, așa ar trebui să arate lumea, cum e în Oazele tale de coaching. Tu îți dai seama cum ar fi lumea asta?!?!

Mamele sprijinite să își regăsească puterea, așa – cu tot cu copii pe lângă ele, cu toate suferințele și resursele pe care le au.”

♥️ Straight to the heart ♥️ – așa au mers aceste cuvinte. Până în adâncul inimii mele.

Noah’ acuma…lumea mare nu va fi niciodată ca în Oazele mele, deși tare mi-ar plăcea. daaarrrr…lumea mică a ta, a mea, are toate șansele să fie, dacă iei în serios această posibilitate. 😉

Să ne vedem cu bine, în Oază!

P.S: Oaza mică, cea unde facem coaching transgenerational, are un număr extrem de limitat de locuri: 6 adică. Oaza mare, 17 locuri. La oricare vrei să participi, te invit să îți rezervi locul din timp!

Live. Love. Share.

A.N