1,2,3

Ce poti sa faci in 3 secunde?

Cate intamplari te pot marca in 3 secunde?

Cum iti dai seama ca au trecut 3 secunde?

1,2,3- cat de putin si totusi, cat de mult… Rar, numara cu mine: 1,      2,      3. Apasa fiecare cifra. Inspira-expira adanc.

Nu, nu meditam. Nu, nu e un exercitiu de numarare si nici unul de focusare.

In 3 secunde poti sa iei fie cea mai buna decizie a ta, fie cea mai proasta. EVER. Adica de cand esti tu. Aham, chiar asa! Daca n-ai trecut inca printr-un moment de acest gen, va urma. Toti ajungem candva intr-un asemenea punct. Punct in care timpul se dialata, gandurile iti vajaiesc in cap si repeti obsesiv intrebarea: Sa zic da? Sa zic nu? Sa ma Duc? Sa nu ma duc? Sa-i spun? Sa nu-i spun? Pulsul ti se accelereaza, nu mai suporti tensiunea si zici: Fie ce-o fi! Si actionezi intr-un fel sau altul.   1,2,3 secunde afurisite care iti marcheaza o buna parte din timpul ce va urma.

Cuiva ii sunt suficiente 3 secunde ca sa te faca fie cel mai fericit om, fie cel mai trist de pe fata pamantului. Cel putin, asa simti tu: ca nimeni, dar absolut nimeni pe lumea asta, nu mai sufera cum suferi tu sau nu se bucura cum te bucuri tu. Tot ce-i  posibil sa fie adevarat. Poti sa pierzi pe cineva drag in 3 secunde. Poti sa castigi pe cineva drag in 3 secunde. Sufletul tau e capabil sa faca un salt mortal in 3 secunde: de la exaltare la furie. E posibil ca in doar 3 secunde sa traiesti cat n-ai trait in 10 ani. Cum ar trebui sa fie secundele acelea?

Suntem obsedati de masurarea timpului. De trecerea lui. Avem ceasuri: multe. Avem turnuri din care la ore fixe canta cate un cocos sau altceva. Observam riduri- alta obsesia a timpului. Asa stim noi ca trece. 1,2,3 secunde pe care le masuram cu aviditate. Intreaba un alergator de performanta si ai sa descoperi ca acolo secunda e deja depasita. Conteaza miimile de secunda, zecimile…

Copiii, pana pe la varsta de 3 ani traiesc in afara timpului. Poti sa le spui cat vrei de maine, poimaine, ieri, peste o ora, peste 10 minute. Pentru ei, timpul e ca o … bucla. Nu are unitati. E ca si cum ar fi intr-un prezent continuu si sunt intr-un fel foarte placut, atemporali. Si (si) pentru asta imi sunt foarte dragi. S, care abia are 1 an si 3 zile, e cu totul atemporal. Si, cu toate astea, mi-a daruit 3 secunde absolut fabuloase. S-a ridicat in mijlocul sufrageriei, s-a intors catre noi si, zambind, a facut 1,    2,    3 pasi singur. Cu manutele usor ridicate si privirea atintita la mine. Daca stiam ca are de gand sa imi serveasca primii lui pasi, pregateam surle si trambite, aparat foto si aparat video. Cum insa a decis sa ma cadoriseasca exact cand ma asteptam mai putin, am avut la schimb doar un zambet si multaaaa uimire. Si totusi, desi am imortalizat secventa doar in memorie, a fost cu adevarat, un moment-cheie.  3 secunde perfecte!

“Smecheria” cu secundele astea care te transforma, e ca mereu vin pe nepusa masa. Nu stiu ce sa zic, cred ca asa le place: sa ne lase mereu cu gura cascata…

Cu drag,

Andrea- cea care iubeste inceputurile

GO GO GO

Duminica la amiaza: friggg, vant si ploaie hotarata. Tocmai in momentul in care ma gandeam ce bine e in masina, la adapost, vad printre sutele de picuri, oameni alergand. Ma mai uit o data, de doua ori. Incetinesc. Opresc de-a binelea, dar asta doar pentru ca un politist dirijeaza circulatia ca sa poata traversa omuletii astia ciudati.

Iar ii privesc, ma uit si la politist. Ploaia se inteteste, si vantul la fel. Politistul, cu mana intinsa in semn de STOP, zice fara glas “Ai de p… mea”, exact cand o rafala il ia din plin. Omuletii alergatori trec podul, o iau si eu din loc.

Pornesc incet, si observ alta scena. La capat de pod, o tipa cu un zambet MMAAAARRRREEEE si fara umbrela, asteapta ca sa-si incurajeze omul. Nu apuc sa vad pe cine asteapta, nu apuc sa fac presupuneri legate de legatura dintre ei: prieteni, sot, iubit, amica, etc. Pana la urma nici nu conteaza asta. Vad doar ca pe masura ce omul se apropie de ea, zambetul ei creste si insenineaza tot podul, palmele i se unesc in aplauze si buzele incurajeaza de zor.

Cat de important e sa avem langa noi, in momentele grele, o persoana care sa ne incurajeze. O persoana care e dispusa sa iasa in ploaie cu noi, sa infrunte greul alaturi de noi. Sa ne zambeasca, sa ne aplaude, sa ne spuna vorbele pe care avem nevoie sa le auzim, chiar daca afara tuna si fulgera, chiar daca toarna cu galeata. Cu galeata de provocari. Cu galeata de necazuri.

Da, e minunat sa stim sa ne ridicam singuri moralul. Da, e fabulos sa ne accesam fortele si sa turam motoarele exact in momentele cele mai grele. Sa spunem, cu mana pe inima “ma am pe mine, ma descurc orice ar fi!”. Pana la un punct, ne iese. De la un punct insa, zicem si noi ca politistul din intersectie “ai de p… mea!” Si-atunci, e si mai minunat, si mai fabulos (ca sa zic asa, incalcand regulile gramaticii romane) sa ai o persoana, UNA, care sa creada in tine. Altfel, fii sigur ca nu sta pe pod, in ploaie torentiala si vant piscator.

Asta am retinut eu din Digi Oradea City Running Day Asta explica numarul ridicat de oameni care alergau prin ploaia aceea caineasca.

Insa pentru fata care astepta sa isi incurajeze omul, am un respect la fel de mare ca si pentru alergator. Si va doresc sa va gasiti una la fel.

Cu drag,

Andrea (life coach)