Coaching in pandemie

In perioada aceasta dificila si provocatoare prin care trecem cu totii, am sistat evenimentele publice dedicate coachingului.

Totusi, am folosit acest timp pentru a „coace” ceva nou! Fiindcă este foarte important să lucrăm fix cu ce avem -in acest caz mai mult timp liber-, fără să ne lamentăm prea mult!

Rămâneți sănătoși și ne vom vedea cu bine, cât mai curând!

Cu bucurie,

Andrea N.

Inima in marele Post

Pentru zilele care au mai ramas din acest Post Mare, împărtășesc cu voi o carte minunată, și un material creat de mine, pe baza cărții.

Cartea este „Inima în marele Post- Nicolae Velimirovici” și o puteți descărca de aici: https://invataturiortodoxe.ro/sfinti-parinti/inima-in-marele-post.html . Este format PDF, si este una dintre cele mai frumoase cărți despre Post.

Materialul creat de mine pe baza acestei cărți îl poți descărca de aici http://andreaneag.com/downloads/13/Inima%20in%20marele%20post_Reflectii_2021.pdf

Cel mai simplu „Mod de utilizare” al acestor materiale este:

  • citiți cartea: este împărțită pe săptămînile din Post
  • parcurgeți materialul și „rezolvați” temele propuse: și acesta este împărțit pe săptămânile din Post.

Și dacă abia acum începi parcurgerea lor, nu e problemă. Poți crește într-o săptămână, cât alții în trei, vorba basmului românesc!

Să fie de folos și pentru bucurie,

Andrea N.

Umbra vantului- Carlos Luis Zafon

Am ales cartea aceasta fără să am nici cel mai mic habar că îmi va plăcea atât de tare! Nu știam nimic despre subiect, nimic despre autor. Mi-a plăcut titlul și un fragment din primele pagini, din care am înțeles că acțiunea se petrece în Barcelona. Iar Barcelona are un loc aparte în inima mea. Asta da metodă de a alege cărțile, nu-i așa? Dar nu regret fiindcă cele câteva sute de pagini sunt minunate de la început până la sfârșit!

De ce să citești cartea?

Călătorești în Barcelona anilor 1945-1950. Bacelona e un oraș extraordinar și acum, dar ce a fost în perioada descrisă în roman te face să vrei să te întorci în timp. Sunt descrieri amănunțite ale străzilor, ale plajelor, ale magazinelor, ale piațetelor. Ținând cont că e pandemie și stăm acasă, plimbatul cu ajutorul filelor din carte e o soluție numai bună! Eu am fost în Barcelona vara, dar cartea o arată în toate anotimpurile și abia aștept să mă prindă și pe mine o toamnă în faimosul oraș.

Personajele din carte sunt atât de faine! Te întâlnești cu anticari, pălărieri, bogătași boemi, doamne mai mult sau mai puțin ușoare, cerșetori, doritori de îmbogățire rapidă, scriitori, vânzători. E o lume pestriță, colorată, în care descoperi familii sărace dar și familii bogate, apartamente insalubre sau conace în care te-ai muta imediat.

Totul pornește de la o carte aleasă de Danel, personajul principal, din Cimitirul Cărților Uitate. Ce este acest cimitir, cine este Daniel, te las pe tine să descoperi. Dar mi-ar plăcea foarte mult să existe un asemenea Cimitir și în orașul meu. Cine știe câte lucruri minunate s-ar putea întâmpla…

Pasajul meu preferat? pfuuuu…de data asta chiar îmi e atât de greu să aleg! aș fi în stare să pun aici mai mult de jumate din carte: dialogurile lui Fermin Romero de Torres sunt absolut delicioase, descrierile orașului mă fac să visez cu ochii deschiși… Mă opresc totuși asupra unui fragment din timpul strădaniilor duse de Fermin pentru a o cuceri pe Bernarda. El, fost cerșetor devenit ajutor de anticar, ea-slujnică pioasă cu inimă de latin loveriță. Sunt cel mai delicios cuplu pe care l-am citit în ultima vreme.

„ Însă, cum, în fond, sunt un cavaler din cei de odinioară, eu nu profit, și cu un sărut cast pe obraz m-am mulțumit. Fiindcă eu nu mă grăbesc, știi? Tot ce-i bun se lasă așteptat. Sunt mocofani care cred că, dacă îi pun mâna pe cur unei femei, și ea nu protestează, o au deja la degetul mic. Începători. Inima unei muieri e-un labirint de subtilități care sfidează mintea necioplită a bărbatului mincinos. Dacă vrei să posezi cu adevărat o femeie, trebuie să gândești ca ea, iar primul lucru e să-i câștigi sufletul. Restul, dulcele înveliș molcuț care te fac să îți pierzi mințile și virtutea, vine pe deasupra.”

Deși nu acesta e scopul principal, cartea oferă o radiografie destul de clară asupra tipurilor de relații care pot exista între oameni: de la cele mai toxice, la cele pline de devotament, de la relațiile unde violența este folosită pentru a masca frustrările și neputințele, la relațiile guvernate de o iubire care trece testul timpului. Prietenii care se destramă, prietenii care sunt trăite până la sânge… Un univers întreg și real.

De câte ori am promis iubire veșnică pentru ca mai târziu să renunțăm la toate promisiunile făcute? De câte ori i-am susținut pe cei de lângă noi atunci când aveau nevoie și când erau părăsiți de toți? Sigur, este mult mai ușor să identificăm de câte ori am fost noi părăsiți, înșelați, amăgiți; de câte ori nu ni s-au împlinit dorințele vizavi de ceilalți.

Chiar dacă ducem cu noi toate durerile venite din relații eșuate, fie ele de prietenie sau de iubire, nu înseamnă nimic altceva decât faptul că am trăit. Ce putem face? Să ne prețuim prietenii pe care îi avem acum lângă noi. Să oferim iubire și sprijin. Viața merge mereu înainte, să înaintăm și noi cu bucurie.

A.N.

Ingeri cazatori- Tracy Chevalier

Prima mea întâlnire cu Tracy Chevalier a fost prin cartea „Fata cu cercel de perlă” și am rămas pur și simplu fermecată. Zile întregi m-am gândit la cele întâmplate și la modul în care autoarea a reușit să mă mesmerizeze. Doamnee, dacă încă ti-e străină Fata cu cercel de perlă, te rog frumos să o citești: nici nu bănuiești ce mare bucurie ai să-ți faci!

Dar azi e vorba despre îngeri căzători, nu despre fete cu cercei de perle. Însă la fel de fermecători. Doar că puțini mai triști.

De ce să citești cartea?

Personajele își spun singure povestea. Ai acces la gândurile și trăirile lor, ca și cum le-ai citi propriile jurnale secrete. Câtă intimitate! De la primele pagini ai senzația că le cunoști, că ți se dezvăluie fără secrete. Nu este niciun narator suprem care să ți le prezinte, acțiunea se țese pur și simplu din ceea ce împărtășesc ele în mod direct cu tine.

E Anglia anilor 1901-1910, și 2 familii din cercuri foarte diferite ajung să își împletească destinele. Este mult conformism, etichetă, dar și sufragete, revoltă. Un amestec care cucereste și care te face să îți pui o sumedenie de întrebări.

Eu n-am putut să o las din mână, am terminat-o într-o zi. Ai zice că Anglia nu poate oferi drame prea mari în chinul societății de a fi corectă și conform etichetei, dar Tracy construieste atat de bine personajele si situațiile încât nu ai nici cel mai mic dubiu că totul e real și vrei să afli, de la pagină la pagină ce se mai întâmplă.

Pasajul meu preferat?

„Râsul ei a sunat ca o chemare de trompetă, mi-a trecut pe șira spinării ca un curent electric și m-a făcut să deschid ochii mari. Crezusem că va fi încă o zi cețoasă și apăsătoare, dar când m-am uitat în jur să văd de unde vine râsul, am descoperit că era una din acele zile de toamnă pe care le iubesc, cu aer proaspăt și cu vânt, ca atunci când , copilă fiind, voiam să mânânc mere și să dau cu picioarele în frunzele uscate. ………….. Am auzit din nou acel râs, chiar lângă mine. Caroline m-a luat de braț și am știut că nimic nu va mai fi la fel. ”

Cartea vorbeste în principal despre neadaptare și despre curajul de ați asculta inima, chiar dacă asta înseamnă clar încălcarea regulilor nescrise ale societății, sau chiar si pe cele scrise. Personajul la care se vede asta cel mai bine este Kitty Coleman. Este cea care m-a enervat cel mai tare din tot romanul ăsta dar și cea care a evoluat cel mai spectaculos.

Luăm atât de multe decizii greșite de-a lungul vieții, este ceva de domeniul incredibilului! Și suntem atât de drăguți în naivitatea noastră când ne imaginăm că efectele acestor decizii se răsfrâng doar asupra vieții noastre, când de fapt ele au impact și în viețile celor apropiați nouă!

Nu cred să fie omenește posibil să putem lua mereu decizii bune. Dar cred că ne suntem datori cu sinceritate și cu auto-cunoastere. Atâta se vorbește în jurul nostru despre dezvoltare personală (unii o fac chiar la modul depășit și deranjant!), despre atingerea „celei mai bune versiuni proprii”, dar toate acestea nu au cum să se întâmple la modul autentic dacă ne mințim frumos, dacă ne construim o falsă imagine de sine. Dacă acoperim stratul de necunoaștere a ființei noastre cu toate teoriile și rețetele servite de cei din zona de personal development , până la urmă totul se va prăbuși fix ca un castel de nisip la primul val mai mărișor și e o experiență la care mulți clachează.

Aș mai putea dezvolta subiectul, dar până și eu mă mir ce de gânduri am în urma „Îngerilor căzători” adusi de Tracy Chevalier în universul meu… Mai bine mă opresc aici! Citește și tu cartea și vezi la ce te inspiră!

A.N

Sursa foto: www.101books.ru

Ingeri si demoni- Dan Brown

Am descoperit că văzusem încă un film inspirat din cartile lui Dan Brown, fără să fi citit cartea. Exact cum am pățit și cu „Codul lui DaVinci”. Așa că, am îndreptat rapid lucrurile luând în primire cartea „Îngeri și demoni”.

De ce să citești cartea?

Relaxarea e bună, chiar dacă o servești în cote mari. Și parcurgand paginile din Îngeri si demoni, ai să te simți ca și cum tocmai vizitezi Roma, doar că ai parte și de puțin suspans. Iar dacă ai fost deja la Roma, va fi foarte interesant să descoperi detalii despre locurile pe care le-ai vizitat, dar de care habar nu aveai.

Poate ai vrea să știi dacă profu Langdon a rămas împreună cu Sophie. Că nu ți se dau prea multe indicii despre acest lucru la finalul Codului lui DaVinci. Și actiunea din Îngeri și demoni se petrece la ceva timp după aventurile pariziene ale celor doi.

Illuminati. Sigur ai mai auzit de organizația asta: cărti, filme, documentare. Ei, aici ai parte de o doză sănătoasă , ceea ce te va bucura, mai ales dacă esti fanul misterelor care stau ascunse cu sutele de ani.

Pasajul meu preferat ?

„ În Panteon, aerul era rece și umed, mustind de istorie. Bolta semisferică se arcuia deasupra, parcă lipsită de orice greutate, deschiderea ei fiind chiar mai mare decat cea a cupolei de la San Pietro. Ca de fiecare dată, Langdon se înfioră când pătrunse în unica sală circulară, o remarcabilă îmbinare a artei cu ingeniozitatea tehnică. Deasupra lor, prin celebra deschidere rotundă din cupolă intrau razele palide ale asfințitului. Oculus!”

Îmi aduc aminte când am intrat pentru prima dată în Panteon. Era la amiază, muream de cald și eram plină de zgomotele Romei. Și dintr-o dată am pășit în sala circulară în care era liniște, răcoare și un soi de semi-întuneric. Balsam pentru suflet, asta a fost. Aș fi putut sta cu orele să admir lumina care intra prin deschiderea rotundă și care părea ireală. Prea frumoasă, prea curată. Panteonul, templul tuturor zeilor… Acum e ușor de înțeles de ce fragmentul meu preferat din carte are legătură cu Panteonul.

Toate contrastele pe care le-am trăit la Roma mă fac să mă gândesc la complexitatea naturii umane. Roma mi s-a părut vie, tumultoasă, capricioasă. Foarte frumoasă dar și foarte murdară. Plină de lucruri splendide dar și de situații îndoielnice.

Până la urmă, așa suntem și noi: avem și Bine și Rău, și minuni și spaime. Ne apartin, e important să ni le însușim pe toate. Și apoi să lăsăm razele din panteonul nostru să cadă doar acolo unde vrem să creștem: și să hrănim bucuria, frumusețea, pacea.

A.N

Sursa foto: viajes.nationalgeographic.com.es

Codul lui DaVinci- Dan Brown

Să citesc Dan Brown e ca și când mă uit la un film de acțiune cu foate multe efecte speciale, bine realizate, care mă captivează. Un film ușurel, lângă care merge ronțăită o pungă cu chispuri sau popcorn. Nu mă pune pe gânduri, nu mă intrigă, e doar o plăcere de a-l urmări știind că la final am să trag un pui zdravăn de somn. Codul lui DaVinci- am văzut întâi filmul. Așa că era timpul să citesc și cartea.

De ce să citești cartea?

De relaxare. Ai parte de o intrigă decentă, și de o sumedenie de simboluri care mai de care mai sofisticate la prima vedere. Personajele nu îți pun probleme, sunt clar conturate și nu ajungi să te întrebi „Ce naiba are omul ăsta de reacționează așa?!?!”

Te plimbi prin muzeul Luvru și case de bogătași. Ești prins între organizatii secrete precum Prioria din Sion sau Opus Dei, a căror scop nu iti este clar din prima, mai ales dacă acum auzi prima dată de ele. Aaaaa, și să nu uit de teorii ale conspirației. Multe!

Autorul foloseste opere de artă, documente, ritualuri secrete și obiective arhitecturale, reale. Cum le foloseste si ce le atribuie e deja fictiune și talent de scriitor. Dar sentimentul că tocmai ești pus în fata unor descoperiri fantastice este foarte plăcut.

Pasajul meu preferat

„Biroul lui Tebing nu semăna cu nici o altă încăpere cu aceași destinație din câte văzuse Sophie vreodată. De șase sau șapte ori mai întins decat cele mai luxoase birouri, le cabinet de travail al lui Sir Leigh părea un soi de hibrid între un laborator de cercetare, o bibliotecă de arhivă și un târg de vechituri. Iluminată de trei candelabre suspendate de plafon, pardoseala care părea nesfarsită era presărată cu insulițe formate din mese de lucru îngropate sub grămezi de cărți, lucrări de artă, artefacte și surprinzător de multe echipamente electronice: computere, proiectoare, microscoape, copiatoare si scanere de cercetare.”

Mărturisesc, acesta este genul meu de birou, spațiu de lucru- numiți-l cum vreți. Aș fi foarte inspirată într-un asemenea spațiu în care mi-aș aranja toate, dar absolut toate interesele la un loc.

Un loc de cinste în cartea aceasta îl au simbolurile, cred că și de asta e atât de plăcută la citit. Dar suntem înconjurați de simboluri și în viața de zi cu zi. Că mai avem sau nu mai avem ochi să le vedem, să le descoperim, asta e altceva.

Viața trăită ca un mister, așa mi-a spus cineva odată, demult: „Andrea, să îți trăiești viața ca pe cel mai mare și frumos mister de care ai parte…” Vorbele astea le-am pus la loc de cinste, chiar dacă atunci nu am înțeles pe deplin la ce se referă. Mai tarziu însă, când am ajuns să trăiesc într-un ritm mult prea rapid pentru a mă mai și putea bucura de ceva, am înțeles.

Asta îți spun și ție, acum: lasă misterul vieții să te cuprindă. Fă-ți timp pentru el.

A.N

Foto arhivă personală

Radiografia unei marsavii judiciare

Fascinația pentru uniformă: se pare că multe persoane o au. Eu multă vreme am detestat orice formă de uniformizare, aveam senzația că sistemul sufocă, transformă personalitățile în mese inerte, în oameni fără capacitatea personală de decizie. Asta era convingerea mea pe vremea rebeliunii adolescentine. Apoi, mai târziu, am descoperit că printre cei care practică meserii în uniforme, mai sunt și oameni capabili de lucruri extraordinare. Sigur, în continuare văd și o sumedenie de oameni care pur și simplu fac de rușine uniformele pe care le poartă. Până la urmă, poate e o simplă chestiune de noroc și de…alegeri făcute.

De ce să citești cartea?

Intri într-o lume în care traficul de influență, drogurile, arestările, urmăririle, politistii, procurorii, judecătorii, toți sunt prezentati într-un mod foarte sincer, fără nici o nuanțare. Aici lucrurile sunt extrem de clare: polițistul care e prost de bubuie, fix așa este prezentat, la fel ca și procurorul corupt până în măduva oaselor.

Sunt descrise și câteva pasaje foarte amuzante, din acțiunile întreprinse de protagonistul acestei cărți: Traian Berbeceanu și echipa ea. Caracterul amuzant vine din comicul de situație, nu din figurile de stil folosite sau metafore. Totul este de o realitate aproape prea…palpabilă.

Descoperi că unele persoane din acest sistem care are menirea de a ne apăra pe noi oamenii de rând ai societății, muncesc aproape aducand bani de acasă ca să poată duce la capăt diversele misiuni. Sigur, așa cum probabil te gândești deja, e vorba de aceia puțini care chiar se străduie și iau lucrurile în serios. Îți vine să mergi să le multumesti pentru toate eforturile și să îi întrebi ce îi face să meargă mai departe? Asta este o realitate foarte foarte tristă.

Pasajul meu preferat

De data asta, nu am.

Citind cartea am avut senzatia că parcurg paginile unui raport de activitate sau raport de autopsie a sistemului judiciar din România. Sunt foarte multe detalii tehnice: date de dosare, nume si prenume foarte bine plasate in timp și acțiuni, referiri la o sumedenie de institutii ale statului, numere de dosare, documente oficiale, procese verbale.

Cartea nu e ficțiune, nu e roman polițist. Prezintă pe bune lupta unui om îndrăgostit de meseria sa, o luptă pentru a demonstra că este nevinovat, că tot ce a făcut a fost să își facă meseria cu adevărat, fără să țină cont că actiunile lui deranjează la nivel înalt.

Sigur, ne-am obisnuit că aceia care au influență, să facă ce vor. Știm cumva că a încerca să aducem dreptatea într-un sistem plin de lingăi, interese corupte, foame de bani și de putere, este o actiune sortită eșecului. Și totusi, uneori apare câte un om cu o voință de fier, cu o dorință justițiară cum vezi doar în filme, care pune la bătaie tot ce are ca să arate că foamea de dreptate e mai puternică decât coruptia. Prețul plătit? Destul de mare. Banii se duc, familia hărțuită, jobul pierdut. Exact așa cum descrie și dnl Berbeceanu în cartea sa.

Merită? Asta e o întrebare la care fiecare trebuie să dăm un răspuns sincer. Dar îmi place să cred că am fi mai mulți care să răspundem cu Da decât cu Nu.

A.N

Hristos a Înviat!

Cu adevărat, nu știu să fie bucurie mai mare decât să avem certitudinea că totul este reversibil în viață, că până și moartea a fost biruită de Viață.

Aceste Sărbători Pascale de sub semnul pandemiei, sunt diferite față de cele pe care le-am trăit până acum, dar asta nu le știrbește cu nimic adevărata semnificație. Sigur că mi-e dor de familia adunată împreună, sigur că tânjesc după participarea la slujbele de la Biserică, sigur că îmi doresc să ne putem plimba nestingheriți ca până nu demult.

De data asta însă, am avut mai mult timp pentru … mine. Am reușit să citesc mai mult, să mă rog mai mult, să gândesc mai mult, să fiu alături de copilul meu mai mult, să comunic cu soțul meu mai mult, să am momente de introspecție mai dese. Toate acestea, asociate cu ceea ce înseamnă Postul Mare și în special Săptămâna Patimilor, mi-au adus liniște și bucurie.

În Vinerea Mare, de dimineață, a bătut cineva la noi la ușă, luându-ne prin surprindere: clar nu așteptam musafiri. Am deschis, și doi domni ne zâmbeau amabili de sub măștile purtate regulamentar. S-au prezentat: erau voluntarii bisericii de care aparținem după adresă și ne-au întrebat politicos dacă dorim păscuțele cu vin. Purtau mănuși, mască, banderole albe, și aveau o listă unde au bifat faptul că le-am deschis ușa și ne-au dat „Paștile”. Au păstrat distanța, paharele în care erau prescura și vinul erau ambalate și sigiliate, și totul a durat maxim jumate de minut. Dar bucuria..eheee..bucuria acestui gest mărunt durează deja de câteva zile.

Nu comentez despre isteria creată în media legată de acest gest „apocaliptic” de împărțire a Paștilor și a Luminii, m-am întristat destul pe acest subiect. Doar atat zic: în timp ce facebook-ul abunda de poze cu aglomerații de la supermarketuri, piețe, șosele, unde mulți dintre oameni nu aveau mască sau mănuși, unde forțele de ordine erau absolut insufciente sau lipseau cu desăvârșire, mințile îngrijorate erau absolut terifiate că Biserica împarte de fapt CoVid și nu pahare cu prescură și vin. Ba chiar se făceau asocieri cu mersul la Înviere și răspandirea CoVid, în conditiile în care de mai mult de câteva saptamâni bune s-a specificat clar că în acest an de Paști NU se oficiază slujbe cu participarea credincioșilor.

Înțeleg că e greu să judecăm drept în aceste zile. Înțeleg și că hate-ul (ura) față de biserică este mare, și așa va fi mereu, sunt absolut sigură. Dar chiar să ne pierdem cu totul simțul orientării în teren? Atat de ușor manipulabili suntem? Văd că da.

Revenind la bucurie. Le mulțumesc celor care în acest an m-au făcut să simt că aparțin unei mari familii: Biserica. Chiar dacă nu am putut merge la Biserică, a venit Biserica la ușa mea, și prin acest mic gest m-am simțit iubită și îngrjită încă o dată, de cea care are mereu timp să îmi asculte grijile, necazurile, bucuriile.

A.N

Foto din arhiva personală.

Rătăcind prin Viena

Acum 7 ani Săptămâna Patimilor m-a găsit la Viena. Era pentru prima dată când lipseam de acasă în această perioadă importantă de dinaintea Sarbătorilor Pascale și mă simțeam foarte ciudat.

Dar mai mult ca altădată așteptam Învierea, o înviere mai pământească, dacă pot spune așa. Eram la Viena cu Otilia, care tocmai trecuse printr-o operație foarte complicată la plămâni: cancer. Într-un mod pe care mulți din jurul nostru l-au descris ca fiind incredibil, am însoțit-o în această călătorie către o sănătate mai bună. Ce era așa de incredibil?

Poate faptul că până la data plecării către operație, ne văzusem de 3 ori.

Poate fiindcă i-am zis că merg cu ea la Viena, prin e-mail, ca răspuns la câteva întrebări legate de sistemul medical în general, căutând informații despre locuri în care medicii i-ar fi dat o nouă șansă la viață.

Sunt lucruri pe care le facem și pe care nu le putem explica prea mult. Și multe nici nu au nevoie de cuvinte. Pur si simplu, ești acolo pentru cineva. Și tot ce urmează după, devine o frumoasă poveste de iubire. O prietenie cum nu credeai că poți trăi.

Să ne întoarcem la Viena, aprilie 2014. În fiecare zi, după ce ieșeam din spitalul AKH și o vedeam pe Otilia mea zâmbind ca și cum ar fi fost internată într-un centru Spa și nu pe secția de chirurgie toracică, luam la pas străzile vieneze. Fără vreo țintă anume, nu aveam starea sufletească necesară pentru a bifa obiective turistice, dar nici să mă închid în camera de hotel nu mi-ar fi stat în fire. Ieșeam din spital năucită de fiecare dată, fiindcă tot nu-mi venea să cred, deși vedeam de atatea zile cu ochii mei, că serviciile medicale pot fi ridicate la standarde atat de înalte. Și că aceste standarde reprezintă de fapt normalitatea… Spitalul era locul în care mergeai să te faci bine, cu adevărat să te faci bine. Dincolo de personal, curatenie, dotari, proceduri, abordarea vizitatorilor, era acolo și un …copăcel. De fapt, un aranjament din crengi de mâțișori și ouă frumos decorate. În aceste culori simple, dar pline de viață, își regăseau zâmbetul pacienții care mergeau la plimbare pe hol, în procesul de recuperare. În fotografie este chiar aranjamentul de pe secția de chirurgie toracică, 2014. Cu un gest atat de simplu, toți cei care treceam pe acolo am înțeles că viața merge mai departe. Că orice problemă ai avea, chiar si una gravă de ordin medical, lucrurile nu se rezumă la atât. Să mai explic ce efect are un asemenea mesaj asupra psihicului unui pacient?

Era Miercurea Mare, și în plimbarea mea de limpezire a gândurilor, am ajuns în mijlocul unui târg pascal, unde orele mi-au trecut ca și nisipul care se scurge într-o clepsidră. Atâta frumusețe și migală, adusă la un loc, nu mai văzusem de multă vreme. Zeci de mii de ouă decorate în tehnici incredibile și cu materiale diverse: de la pietre pretioase, la tehnica șervetelului. Căruțe cu flori, căsuțe cu brânzeturi și mezeluri fine, si un parfum de proaspăt, de nou, de bucurie așteptată.

În toate plimbările mele găseam ceva uimitor, pe care îl povesteam Otiliei a doua zi când mergeam în salonul ei de spital. Vedea Viena prin ochii mei, și eu vedeam speranță în privirile ei. Plus un curaj incredibil.

De atunci, în fiecare an, Săptămâna Mare a devenit pentru mine săptămâna din an în care sper mai mult ca niciodată fiindcă aceste speranțe și-au primit răspuns de fiecare dată. Aștept Învierea și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru Otilia și tot ce am învățat de la ea. Și “confecționăm” câte un copăcel cu ouă decorate în fiecare an. În această Joi Mare l-am lăsat pe fiul meu (5 ani) să il decoreze cum vrea.

Sper ca tu, care citești aceste rânduri, oriunde ai fi și oricine ai fi, să ai parte de prietenii adevărate. De oameni cu adevărat Buni. Iar tu, la rândul tău să le dăruiești bucurie. Și să sărbătorești cu fiecare ocazie tot ce ai frumos lângă tine.

A.N

Zilele abandonului- Elena Ferrante

Când mi-am comandat aceste trei cărți eram foarte curioasă să aflu mai multe despre universul Ferrante. Rămăsesem vrăjită de tetralogia Prietena mea genială, și vroiam mai mult. Cred că sunt un caz clasic de cititor obsedat e un autor. La fel am pățit și cu Eric Emanuel Schmitt, doar că lui îi îndrăgesc absolut fiecare carte din cele peste 15 titluri citite până acum. Cu Elena am sentimente mixte, vorba americanilor. Zilele abandonului, așadar…

De ce să citești cartea?

Ferrante te poartă într-un mod uluitor de real, de brut, printre emoțiile unei părăsiri nedrepte. Nu știu ce a trăit femeia asta la viața ei, ce a văzut, ce i s-a povestit, dar universul pe care ți-l pune în față prin cărțile ei este credibil de la primul rând până la ultimul. Așa și aici. Olga este înșelată și părăsită de soț, după 15 ani de căsătorie.

Tot tumultul prin care trece Olga, cu cățel și purcel cu tot, că doar nu e singură pe lume: are doi copii și un câine-lup cu distinsul soț-fost soț, te va purta și pe tine pe abisurile disperării. Dar și pe culmile bucuriei.

Dacă ești genul care rezolvă rapid situațiile, cartea Iubire amară nu e de tine. O să te apuce nervii cu Olga care nu mai trece odată peste tâmpitul de Mario. Ai să vrei să o iei deoparte pe femeia care s-a sacrificat pe sine pentru soț și copii, să îi dai două palme și să îi spui: „Revino-ți femeie! Mișcă-ți fundul și trăiește-ți viața!”

Pasajul meu preferat? bătaiiiiaaaaaaaaa ….

„ Cert e că, abia când am recunoscut-o, m-a izbit imaginea cerceilor, cerceii bunicii lui Mario, cerceii mei. Îi atârnau de lobii urechilor, îi accentuau elegant gâtul, îi făceau zambetul și mai strălucitor, în timp ce soțul meu , în fața vitrinei, o cuprindea de talie cu bucuria unui gest de posesiune, iar ea iși sprijinea de umărul lui un braț gol. Timpul s-a dilatat. Am traversat strada cu pași mari și hotărâți, nu simțeam nicio dorință să țip sau să plâng sau să cer explicații, doar o dorință frenetică și sumbră de distrugere. Acum știam că mă înșelase aproape cinci ani. Infam, laș. Într-atat încât să nu îmi poată spune ce i se întâmplase cu adevărat.

Am ajuns în spatele lui. Am intrat în el cu toată greutatea mea, ca un berbece, l-am împins în vitrină, de care s-a izbit cu fața. Ea poate că a țipat dar eu între timp l-am înfășcat pe Mario care întorcea capul cu privirea șocată, îi curgea sânge din nas, se uita la mine plin de groază și de stupoare totodată. L-am prins de cămașă și am smucit cu o asemenea violență, încât i-am sfâșiat-o la umărul drept, m-am trezit cu partea din față a cămășii în mâini. ….. L-am lovit încă o dată și încă o dată, el a căzut e trotuar. L-am luat în șuturi, o dată de două ori de trei ori, dar- nu stiu de ce – nu s-a apărat. ”

Să ne înțelegem: nu sunt adepta violenței, dar nenicule, și-a meritat-o cu vârf și îndesat. Și nu pentru că a ales să trăiască cu altcineva. Până la urmă, și în trecut dar și în zilele noastre, loialitatea și fidelitatea sunt chestiuni pe care nu toată lumea le trăiește. Puțini sunt aceia care înțeleg și prețuiesc familia la adevărata ei valoare. Dar dacă tot alegi să te duci, fă-o cu demnitate. Asumă-ți. Spune pe față, nu umbla cu cioara vopsită. Nu știu dacă este ceva mai mârșav, mai pervers, decât să știi că vrei să pleci de lângă o persoană dar să alegi să o înșeli.

Bucuria de a fi alături de soțul/soția ta, de a vă descoperi chiar și după 15 ani de căsătorie, nu sunt doar mituri și legende urbane. Doar că nici nu înseamnă cărări pline mereu cu flori și fluturi roz. Mai dai de o groapă pe care n-o vezi, te împiedici, cazi. Dar te ajută să te ridici. Omul nu e o linie dreaptă, plictisitoare, care are un drum predefinit. Suntem bucle, semne de infinit, în continuă mișcare și creștere. Și nici nu cred să fie ceva mai frumos pe lumea asta ca doi oameni care cresc împreună, care devin împreună.

Ce-mi place mie cel mai mult la om, așa la om în general? Capacitatea de revenire. Puterea de a transforma o catastrofă într-un catalizator de fapte bune, de măreție chiar. Inima care e atât de fragilă dar care poate transforma în bucurie cele mai adânci suferințe.

Bucurie, bucurie, bucurie…

A.N