Iubire amară- Elena Ferrante

Imediat după ce am terminat cartea Fiica ascunsă, am luat în brațe Iubirea amară.

În zilele acestea am un ritm de o carte pe zi, dacă e cartea până în 200 de pagini. Tocmai de asta vor urma cateva articole pe blog dedicate Jurnalului de lectură. Asta e, stăm acasă cuminței și citim mult, de la mic la mare.

De ce să citești cartea?

The New York Times zice că în această carte vocea Elenei Ferrante are o forță nemaiîntâlnită. Nu mă apuc eu să intru în polemici cu NYT, dar personal nu mi-a lăsat impresia asta. Deși am terminat cartea de o săptămână, nu mi-a rămas întipărită în minte așa cum au făcut-o cele patru volume din Prietena mea genială.

Acțiunea se petrece în Napoli, un oraș pe care fie vei ajunge să îl iubești, fie să îl urăști, după ce îl vezi prin ochi de Ferrante. Eu una, m-am îndrăgostit iremediabil. Așa că l-am pus pe lista „de vizitat” pentru 2021.

Ți se va dezvălui o relație mamă-fiică din toate unghiurile posibile. Ceea ce va duce, inevitabil, la o analiză a propriei tale relații pe care o ai cu mama ta. Este o carte care ridică întrebări, deși la prima vedere ai tendința să rămâi ancorat în povestea încalcită a morții Amaliei.

Pasajul meu preferat?

Hmmm… mi-e foarte greu să aleg. În principal pentru că această carte m-a întristat tare. Și am fost tare dezamăgită de alegerile pe care le-au făcut femeile din aceste pagini. Cu toate astea..

„La primele raze de soare am pornit pe o cărare nisipoasă. Erau doar cărăbuși și șopârle nemișcate, așteptând să se încălzească. Frunzele trestiilor, cu care făcusem pentru mine și pentru surorile mele schelete de zmeie, îmi udau taiorul cum le atingeam. Mi-am scos pantofii și mi-am afundat picioarele dureroase într-un nisip rece, fin și murdar, printre tot felul de gunoaie. ……….. Mă întorsesem deja în locul acela după moartea mamei mele. Nu văzusem nici marea nici plaja. Văzusem doar detalii: ghiocul alb al unei scoici, dungată riguros, un rac cu abdomeul segmentat întors spre soare, trunchiul acela pe care mă așezasem. Mă întrebam de ce mama mea hotărâse să moară în locul acela. N-aveam să aflu niciodată. Eram singura sursă posibilă a poveștii, nu puteam și nici nu voiam, să caut înafara mea.”

Relațiile cu părinții pot fi de multe ori foarte complicate. Alteori, nu. Cel mai important e că acestea pot evolua, pot crește frumos, atunci când ambele părți- și copii și părinți- aleg să facă asta, împreună.

Acum, că sunt părinte la rândul meu, îmi dau seama cât de ușor este să greșești, din iubire. Tocmai de aceea nu mai judec părinții, fie ei din generații trecute sau din generația mea. Sigur, aici îi exclud pe cei care fac rău voit. De ce Amalia a ales să rămână atât de mult lângă un bărbat care a terorizat-o? De ce a ales forma asta de apărare pentru fetele ei? Cum poate un tată, un soț, să cultive cu bună știință teama în familia sa?

Conexiunea pe care o am cu cei din jurul meu este cel mai important lucru pentru mine. Relațiile construite. Sunt un om al oamenilor, ca să zic așa. Aceasta este comoara mea și cred cu tărie că iubirea, grija, grația dintre oameni aduc cele mai frumoase amintiri și scot la iveală cele mai nebănuite resurse. Tocmai de aceea îmi este atât de greu în perioada asta de distanțare socială. Auzi, ce nume i-au găsit; până și sintagma asta mi se pare rece ca un bloc de marmură. M-am gândit deseori ce vreau să las moștenire copiilor mei, ce „urmă” vreau să las în lumea asta. Mult timp a fost o întrebare fără răspuns, sau cu răspunsuri în care nu prea credeam. De la o vreme însă, mi-e tot mai clar: bucuria de a fi cu adevărat împreună.

A.N

P.S: dacă citești și tu Iubire Amară, împărtășește cu mine părerea ta.

Fotografii din arhiva personală.

Fiica ascunsă- Elena Ferrante

Am descoperit-o pe Ferrante vara trecută. De fapt, mai corect ar fi să spun că mi-a fost descoperită: am primit tetralogia napolitană cadou (Prietena mea genială și celălalte trei volume). Cel mai amuzant e că mi-a dăruit-o chiar prietena mea genială, Simona. Despre aventurile pe care le-am avut cu aceste patru cărți voi scrie în altă zi, acum vreau să vă povestesc despre Fiica ascunsă.

Este o carte curajoasă, dar se pare că asta e o trăsătură comună a cărților Ferrante. Acum, după ce am citit șapte cărți ale autoarei, îmi dau seama că Elena Ferrante scrie fără milă. Personajele sunt absurd de sincere uneori, dacă vă puteți închipui.

Acțiunea se petrece la mare, ceea ce pentru mine a fost o evadare excelentă în aceste zile în care stăm acasă din motive de CoVid19.

De ce să citești cartea?

Ca să afli de ce un adult ar ascunde o păpușă după care disperă alți adulti și copii laolaltă, pentru a te întreba de ce o femeie care pare să aibă tot alege totuși să își înșele soțul, pentru a te bucura de gălăgia tipic italiană, pentru a înțelege că mamele se simt de multe ori absolut depășite de situație și fac alegeri disperate, pentru a te bucura de o introspectie feminină sinceră până la cruzime.

Autenticitatea ta ca femeie este pusă la îndoială în aceste pagini. Câte dintre noi am știut ce să facem cu tot ceea ce simțim, indiferent dacă era bine sau rău? Cât din ceea ce simțim am acceptat și cât am ascuns sub un preș imaginar?

Totul pornește de la Leda, personajul principal, care pleacă singură într-o vacanță după ce fetele ei se mută pe alt continent. De soț e divorțată de multă vreme, așa că pe el nu avem de ce să-l mai punem la socoteală. Și ce loc mai bun pentru vacanță decât marea?

Pasajul meu preferat? descrierea cărării care duce la plajă.

„ ….după vreo douăzeci de minute, pe partea dreaptă începea o pădure de pini, am văzut un indicator de parcare, m-am oprit. Încărcată cu lucrurile mele, am încălecat parapetul și am apucat-o pe o potecă de culoare roșie de la acele de pin. Îmi place mult mirosul de rășină, am petrecut veri întregi, când eram mică, pe plaje care încă nu fuseseră înghițite de cimentul camorrei și care începeau unde se termină pădurea de pini. Mirosul acela este mirosul vacanțelor, al jocurilor estivale ale copilăriei. ……………….

Păduricea era foarte deasă, cu o vegetație învălmășită, și trunchiurile crescute sub rafalele vantului păreau pe punctul de a cădea pe spate, speriate de ceva care venea dinspre mare. N-am mers mai mult de cinci minute și apoi au apărut dunele și marea. Am trecut pe lângă niște trunchiuri răsucite de eucalipti care răsăreau din nisip, am pornit pe o podină de lemn prin stufăriș verde și leandri, am ajuns la un complex elegant.

Locul mi-a plăcut imediat. ”

N-am ajuns niciodată la o plajă trecând printr-o pădure. În schimb, am fost pe o plajă care era mărginită de o pădure de pini, în Grecia. Eram într-o mini-croazieră dinspre Paralia Katerini către insula Skiatos și pe la ora prânzului ne-au debarcat direct pe plaja Koukounaries. S-a întâmplat tare demult, dar țin minte și azi combinația uluitoare dintre parfumul acelor de pin și aerul sărat al mării. Și apa mării calmă, caldă și de un albastru-verzui incredibil. Era pentru prima dată când vedeam o pădure atât de aproape de plajă. Poate de asta mi-a plăcut atât de mult pasajul cu pădurea din carte.

Nu e o carte comodă. Ridică de deasupra maternității vălul idilic și lasă să se vadă toate hibele, durerile, amețelile, bucuriile, tristețile. Întotdeauna am simțit că o femeie care este și mamă, nu este doar mamă. Că mai are dorințe, vise, planuri care nu au de-a face nimic cu maternitatea, dar care totuși sunt deseori ignorate sub pretextul de a trebui să fim „mame perfecte”. Cartea aceasta ne arată clar că nu e așa.

De fapt, și viața ne arată că perfecțiunea, așa cum ne-o imaginăm noi, nu există.

Dacă o citești, poate împărtășești cu mine părerea ta.

A.N.

Refacerea relației este răspunderea părintelui

Pare un fel de banc sec: încă o răspundere în plus pe care o am ca părinte! Serios?!?!? Nu știam ce îmi lipsește…

Acesta este principiul numărul cinci, ultimul din seria dedicată îmbunătățirii relației pe care o avem cu copilul/copii noștri. Din principiul prezentat în articolul anterior „Supărarea?Nu duce la nimic” ne-am dat seama că este perfect normal să nu ne putem păstra calmul tot timpul, în orice situație. Și chiar am descoperit că există un mod sănătos de a ne expune supărarea față de copil.

Bunn… ne supărăm afectuos, dar ce facem după? Refacerea legăturii după o ceartă/supărare își revine ție, părintelui. De ce?

Din primul articol dedicat acestor principii, am convenit următorul lucru: dat fiind că nimic din ce face copilul nu trebuie să vă amenințe relația/legătura, el nu trebuie să depună vreun efort ca să o refacă. Logic, nu?

Și-atunci, dacă tu ți-ai ieșit din fire, e treaba ta să restabilești pacea. Cum?

  • Nu are rost să îl pui pe copil ( a se citi – forța) să își ceară scuze față de tine, înainte ca tu să-l fi iertat.
  • Evită promisiunile deșarte! Chiar nu e realist să te apuci să-i promiti copilului că n-ai să te mai enervezi, că n-ai să mai fii „rău”, findcă inevitabil ai să te mai enervezi și altă dată.
  • Refacerea legăturii înseamnă pur și simplu să recunoști că vezi ce s-a întâmplat – dacă tu ți-ai iesit din pepeni pentru boacăna făcută nu înseamnă că boacăna nu va mai exista, nu înseamnă că al tău copil va învăța ceva din nervii tăi- și înțelegi ce simte copilul în această privință – toate stările care se declanșează în copil ca reactie la furia ta: rușine, plâns, furie, aroganță- și asculți imparțial ce are el de spus vizavi de lucrurile întamplate.

Pentru mine, acest ultim punct a fost cel mai greu de realizat. Nu știu alți părinți cum sunt, dar eu eram absolut convinsă că sunt îndreptățită să mă supăr atunci când fiul meu face vreo trăznaie. Ce să fie vorba despre a mă duce eu să refac legătura?!?! Așteptam să își ceară el scuze, chiar dacă eu fusesem cea care a avut reacția de furie. Dar lucrurile se pot schimba, atunci când vrem. Și eu am vrut. Nu zic că a fost ușor. Dar zic că merită pe deplin!

Până la urmă, ce vrem să îi învățăm pe copii? Pe ce anume punem accent?

Haideți să le trasmitem că viitorul este important. Că punem accent pe vindecare și dezvoltare, nu pe obiectivele cu termen scurt.

Și să facem toate acestea cu bucurie. Cu multă bucurie.

A.N

Supărarea? Nu duce la nimic!

Suntem aproape de finalul seriei de articole dedicate celor cinci principii care ne vor îmbunătăți relația cu proprii copii. Azi, despre supărare: la ce e bună, dacă e bună, unde duce, ce facem cu ea. Adică principiul numărul 4. Despre celălalte principii poți găsi detalii aici : http://blog.andreaneag.com/?p=1132 .

Încep cu o mărturisire: acest principiu este preferatul meu! Într-o vreme eram părintele care se credea îndreptățit în supărare: făcea copilul o boacănă: Hop! si eu cu supărarea. Făcea copilul o trăznaie?Hop! și eu : „dar cum nu înțelege că nu e bine? doar i-am explicat de atâtea ori!?!?!Nu se poate așa ceva…îi arăt eu acum supărare!”

Să vă mai spun câți nervi aiurea m-a costat atitudinea asta? cât timp pierdut pe care nu l-am mai recuperat în vecii vecilor? Nu, nu vă spun. Dar chiar s-au dovedit a fi demersuri inutile. Și cum nu mă simțeam fericită ca mamă având atitudinea acesta, am hotarât că e momentul să schimb ceva: la mine. Nu citisem atunci cartea lui Gabor Mate, că sigur mi-ar fi fost mai clar și mai ușor. Dar nu e cazul să te chinui și tu. Poți prelua direct ideile salvatoare si să le pui în practică.

În primul rând, este absolut imposibil evitarea sentimentului de supărare. Asta este! acceptăm că din când ne vom supăra. Este nerealist să credem că vom fi mereu calmi, Zen, fower-power, roz cu norișori. Nu suntem Sfinți deși ce bine ar fi să avem răbdarea Lor.

În al doilea rând, când simți că te cuprinde furia, ia o pauză! Poți chiar să îi spui pruncului pe care ai vrea să îl agheți în cuiul de pe perete: „ Sunt foarte agitat/ă acum. Am nevoie de o pauză!” Dacă te gândești să îl înveți pe copil vreo lectie utilă atunci când ești stăpânit de furie, nervi, este un gând inutil. În amestecul de stres, rușine – pe care îl simte copilul- plus furia pe care o simți tu, este absolut imposibilă învățarea.

În al treilea rând, ca să pricepi exact ce se întâmplă, e nevoie să știi că momentele în care un copil se confruntă cu supărarea părintelui: voce aspră, ton ridicat/urlat, cuvinte tăioase, el simte că pierde contactul cu mama sau cu tata. Pierderea aceasta a contactului, pentru orice copil, dar cu precădere pentru cei cu o stimă de sine scăzută, pentru cei care au suferit o traumă, poate avea efecte catasatrofale. Și chiar nu e exagerare. Practic, copilul simte că nu merită afecțiunea nimănui.

În al patrulea rând, tu esti supărat-iti manifesti supărarea către copil cum te apucă (urli, strigi, dai din mâini, pate chiar si din picioare, îți dai ochii peste cap)- copilul reacționează. În două feluri: ori se retrage (i se acentuează starea de rușine- și principiul 3 descrie foarte bine de ce nu ajută starea psihologică de rusine) ori atacă în mod direct afișând furie, aroganță, aparentă nepăsare ( stare care are același rol- să țină rusinea la distanță). Niciuna dintre cele două variante nu e de dorit.

După aceste patru puncte s-ar putea să îți pui mâinile-n cap și să spui: „Bine, bine! dar din moment ce îmi este imposibil să nu simt supărarea atunci când copilul face diverse chestii, dar această supărare poate fi atat de nocivă pentru copilul meu, ce mă fac? iau direct bilet la balamuc si pentru mine dar si pentru el, și măcar știu o treabă.” Nu, nu! Și în acest caz, precum și când e vorba de laudă sau de critică, avem la îndemână o variantă sănătoasă. Iată:

Supărarea afectuoasă nu e dăunătoare! Cum ne supărăm afectuos?

  • ținem supărarea sub control: pauza de care vorbeam mai sus, când simți că valurile furiei te îneacă;
  • comentariile pe care le faci se referă la faptă, fără să îl ataci pe copil : „Mă supără tare că ai vorbit urât/împins/spart”- orice o fi făcut copilul păgubos. Sau „Mă deranjează tare că te comporți așa”- si numești concret comportamentul cu pricina.
  • nu îl ameninți cu retragerea afecțiunii tale. Deci te abții de la replici precum „Nu te mai iubesc cand faci asta! / Nu vreau să te mai văd, du-te în camera ta!” și altele de acest gen. Dacă chiar te-au apucat pandaliile și nu mai suporți să-ți vezi progenitura (și asta ni se întamplă), ieși tu din camera respectivă, spunându-i: „Am nevoie să ies puțin. Mă simt foarte furios/supărat/enervat. Vin înapoi. ”

Partea cea mai faină cu manifestarea în acest mod a supărării este că te obligă pe tine, adult, să crești personal, să te dezvolți. Practic, cultivi o stare pozitivă și în copil, dar și în tine: crește și se dezvoltă armonios toată familia. Copiii pot să suporte tipul acesta de supărare, ba chiar învață din ea cum să își manifeste și ei supărarea într-un mod… productiv.

De când mă supăr în mod afectuos am observat că băiețelul meu face același lucru, când e supărat: tot mai des numește clar comportamentul care îl supără, fără să se mai refere la persoană. Într-o zi o să ajungă și să facă referire exclusiv la comportamentul care îl deranjează, sunt sigură.

Așa că, dacă tot te superi, fă-o într-un mod… afectuos!

A.N

Lauda exagerată nu e de folos

Principiul numărul trei: Părintele nu-l laudă exagerat pe copil.

Dacă nu știi care e treaba cu principiile acestea, poti afla aici principiul nr 1 si nr 2 http://blog.andreaneag.com/?p=1124.

Criticând copilul, nu e bine. Dar se pare că nici să îl lăudăm excesiv nu aduce nimic bun în dezvoltarea lui. Deși cele două par noțiuni opuse: critică-laudă, acestea transmit de fapt același mesaj:

Pentru părinte este mai important ce face copilul și nu ceea ce este copilul.

S-ar putea ca nici măcar să nu îți fi dat seama că transmiți acest mesaj copilului tău. Eu, cel puțin, exact asta am pățit. Mi se părea extrem de natural și benefic să îmi laud copilul: Mvai, ce frumos esti! OO, dar ce destept esti! – si altele din gama asta. Dincolo de faptul că sunt convinsă 100% că am un copil frumos și deștept, eram și mai convinsă că aceste laude îi cresc stima de sine.

De fapt, ce mecanism se declanșează când ne lăudăm copiii în acest mod?

Copilul învață că este mai important ceea ce face, și nu ceea ce este. Asta, pe termen lung și foarte lung, transformă copilul în adultul acela superficial, care nu prea ne place: omul care pune mare preț, de exemplu, pe exteriorul său în detrimentul interiorului.

Respect de sine dobandit pe baza evaluărilor făcute de cei din jur- așa îl numește psihologul evolutiv Gordon Neufeld.

Ce e de făcut? Simplu! Continuăm să ne lăudăm copiii, dar într-un mod sănătos, astfel încât să își poată clădi singuri, încet și sigur, respectul de sine, pe baza a ceea ce sunt, și nu pe baza evaluărilor primite de la cei din jurul lor. Iată cum:

  • Comentariile laudative se referă mai degrabă la faptă decât la copil : „Woww, proiectul ăsta ți-a ieșit foarte bine!” în loc de „Uite ce proiect frumos ai făcut- esti foarte destept!”
  • Lăudăm efortul copilului: ” Asta da! nu te-ai dat bătut/ai continuat să încerci/nu ai renunțat deși a fost foarte dificil!” în loc de „Ce priceput esti, ai reusit sa rezolvi problema!”
  • Facem referire la emotiile copilului : „Am văzut că ți-a fost greu. Cu toate astea, ai găsit solutia cea mai bună. Felicitări!” în loc de ”Ce perspicace esti/ ce descurcaret esti!”

Așa că, stai liniștit părinte drag! Nu înseamnă că nu-ți mai poți lăuda copilul. Doar că e mai productiv și sănătos, și pe termen lung si pe termen scurt, să o facem în modul potrivit. Până la urmă, ne dorim să creștem copiii astfel încât să devină adulți fericiți, care să cultive relații prospere cu cei din jurul lor, și să aprecieze lucrurile si persoanele din jurul lor la adevărata valoare.

În loc de concluzie, un gând: Oamenii nu au nevoie de judecăți, au nevoie de acceptare.

A.N

Copilul nu intră la judecată

După principiul nr 1, despre care găsesti detalii aici: http://blog.andreaneag.com/?p=1117 , iată că azi îți aduc în atentie principiul numărul 2: Copilul nu intră la judecata adultului sau, așa cum este prezentat în cartea lui Gabor Mate: părintele nu îl judecă pe copil.

Critica din partea părintelui are efect puternic negativ asupra copilului, iar dacă e vorba despre un copil cu o stimă de sine redusă, această critică este devastatoare.

Se poate să criticăm fără să ne dăm seama, dar oricum, asta nu e o scuză. O mai bună conștientizare a modului în care gândim ca părinte, a așteptărilor pe care le avem față de copiii noștri, ne poate ajuta să oprim critica la timp. Gabor Mate spune că e mai indicat să îți muști limba decât să rostești un comentariu critic. Poate că unii dintre noi am face găuri în limbă de la atâta mușcat.

Dacă îl auzi pe copilul tău spunând „sunt rău!” , „sunt prost!” , „nu stiu să fac nimic” , sau dacă are tendința de a da vina întotdeauna pe alții „X este rău/răutăcios cu mine”, e timpul să iei măsuri. Aceste expresii auto-denigratoare îți arată că al tău copil este împotmolit în sentimentul rușinii.

Ce e de făcut?

În primul rând, nu are rost să folosești logica pentru a combate această auto-denigrare a copilului. Sentimentul rușinii nu apare în emisfera stângă a creierului (cea responsabilă, printre altele și cu logica gândirii) așa că degeaba încerci prin mijloace verbale să o elimini.

Ideea este să oprești alimentarea rușinii la copil: oprește-te din a face lucruri prin care copilul se simte deficient, defect, insuficient.

Mare atenție la tonul pe care îl folosești. Dacă vrei cu adevărat să îți ajuți copilul, atitudinea și implicit tonul pe care îl folosesti e nevoie să fie plin de afecțiune.

Înțelege și acceptă vulnerabilitatea copilului. Nu știu ce vise și idei îți faci vizavi de propriul copil, dar e cazul să îl accepti fix așa cum e și să îl iubești pentru fix ceea ce este, nu pentru ce speri tu să devină.

Ce mi se pare mie personal cel mai important din acest principiu este faptul că ai noștri copii trebuie să simtă că acceptarea lor de către părinți nu depinde de cât de bine fac ei ceva. Această acceptare nu este amenințată de o performanță slabă. Acceptarea există, pur și simplu.

Astfel, copiii devin tot mai deschiși la ajutor sau învățare în domeniile în care au dificultăți. De ce?

Findcă scapă de frică! Copiii simt că neajunsurile pe care le au nu le amenință relația cu părintele. Chiar și noi adulții suntem paralizati de frica de multe ori în viață: frica de eșec, frica de a nu fi suficient, frica de nu ne ridica la înălțimea aștepărilor, și multe alte frici.

Știu, noi adulții credem că le știm pe toate. Dar te invit să lași loc și pentru posibilitatea de a nu fi așa. Privește-ți copilul cu bunătate și acceptare, indiferent de ceea ce face. Așa vei găsi mai repede drumul pentru a îndrepta ce este de îndreptat. Până la urmă, copilul sau copii pe care îi ai se bazează pe tine.

A.N

Coaching pentru părinți

Nu cred în expresia „părinte performant”, mă face să mă gandesc la o ființă umană robotizată, care apasă pe diverse butoane pentru a obtine cele mai bune rezultate pentru proprii copii.

Cred în schimb în părintele bucuros, chiar dacă de multe ori, de foarte multe ori, nervii lui stau pe bigudiuri.

Cred în Bucurie. Și vreau să văd tot mai mulți părinți care trec prin diverse provocări, fără să își uite bucuria. De aceea, următoarele articole dedicate coachingului precum și o bună parte a activității mele în coaching, vor fi orientate către aceste aspecte.

A.N

Invită copilul în relație

Cu fiecare ocazie pe care o am subliniez faptul că procesul de coaching este unul natural. Sau, ca să fiu și mai explicită: natura coachingului este chiar natura umană. A (ne) pune întrebări, a încuraja, a vedea potențialul, a căuta soluții, a vrea mai mult și mai bine, toate acestea fac parte din noi. Și din coaching. Sigur, nu fiecare dintre noi reușim să accesăm aceste resurse naturale și să facem un „auto-coaching” eficient. Dar cu ajutorul unui coach profesionist, lucrurile se mișcă în direcția potrivită. De ce spun acestea? Ca să scăpăm de povara lui „trebuie să știm tot”. O povară pe care o întâlnesc la multă lume, o povară pe care și eu am avut-o pe umeri cândva.

Dacă pe deasupra mai ești și părinte, te-ai ars! Gândul că trebuie să știi tot ce are nevoie copilul tău, că trebuie să îi oferi copilăria perfectă, activitățile care îl stimulează și mâncarea fără E-uri, s-ar putea să te ducă direct la balamuc!

Azi deschid o serie de 5 articole și voi aduce în fața ta 5 principii numai bune de aplicat pentru a păstra bucuria în relația cu copiii și pentru a crea un mediu relațional în care și ei dar și noi, să ne simțim iubiți și în siguranță. Aceste 5 principii se regăsesc în cartea lui Gabor Mate- Minți împrăștiate. Le poți aplica zilnic, de azi, cu efecte nemaipomenite!

Așadar, numero uno: Invită copilul în relație

Cel mai mare dar pe care îl poate primi un copil este să simtă că aduce bucurie în viața familiei sale, și că este dorit. Poți te rog să îți scrii asta MAREEE în caietul minții tale? Sau chiar în agenda ta fizică? „Păi sigur că îl iubesc și sigur că este un copil dorit, că doar de asta îl am”- vei fi tentat să spui. Copilul își împarte experiențele de viață pe baza a ceea ce simte el, nu pe baza a ceea ce gândești tu.

Iată ce să faci, chiar de azi: îi demonstrezi zi de zi că îi apreciezi compania. Faceți lucruri împreună, dar tu ești într-o atitudine de atenție activă, esti prezent pe deplin. Și propui tu să vă jucati împreună. Mulți părinți caută clipe de răgaz, momente în care să fie lăsați în pace de copiii care de altfel miaună oricum toată ziua „Mamaaaa! Tataaa”. Si e de înteles, avem nevoie și de clipe doar pentru noi. Atentia aceasta pe care o cer copiii de la noi, și care pare să fie fără sfarsit, chiar așa și e: o nevoie continuă a copiilor de a se simți apreciați.

Invită copilul la contact/joacă exact când acesta nu se așteaptă, când el nu ți-o cere. Sau dacă așa ceva se întamplă rarisim, atunci întărește cererile lui cu entuziasm „ Ce idee bună ai cu jocul acesta! Mă bucur că te-ai gandit la asta! ”

Ce se întâmplă? Copilul primește mesajul că existența lui este apreciată. Nu îl apreciezi pentru că e bun, frumos, destept, ci îl apreciezi pur si simplu pentru că … există. Pentru copiii care au o nesiguranță de sine crescută, aplicarea și trăirea acestui principiu, de a invita copilul în relație, este mană cerească.

Fă acest lucru zilnic, și ai să vezi că nu în foarte mult timp, mintea copilului tău nu va mai fi atat de preocupată să primească atentia ta (fiindcă acum i-o oferi în mod gratuit) și se va putea concentra să absoarbă și alte informații de care are nevoie pentru a crește emoțional.

Apoi, am putea face acest lucru și cu soțul/soția : să acordăm timp nealterat de tehnologie doar pentru a celebra existenta lui/ei. Și cu părinții nostri. Cu prietenii. Cu colegii. Să fie bucurie pentru toată lumea!

A.N

P.S: fotografia e din arhiva personală, de azi-vară, când am pictat amândoi și cu palmele și cu tălpile, și mai ales, cu inima plină de bucuria unui moment unic.

30 de zile, 30 de filme-Ziua 23: Holiday in the Wild

23 de zile până în Ajun!

Recunosc, e al doilea film pe care îl aleg din curiozitate legată de actriță. Kristin Davis e una din cele patru fantastice care joacă fabulos rolul lui Charlotte în Sex and the City. Și nu o prea știu în alte filme, darămite în filme de Crăciun. Așa că n-am stat mult pe gânduri când am dat play https://www.imdb.com/title/tt8510488/

După titlu, mă așteptam să văd un film cu un Crăciun printre animale din savană, cu o protagonistă ajunsă acolo din greșeală. Cam așa și nu prea.

Kate e fost medic veterninar a cărei dragoste pentru animale reînvie după ce dragostea soțului ei pentru ea moare subit fix când băiatul lor pleacă la facultate. Cam abruptă intrarea în scenă, dar hei! așa e cinematografia uneori. Pleacă singură într-un safari planificat pentru doi și bineînțeles, acolo i se schimbă viața.

Pe alocuri am recunoscut-o pe Charlotte din Sex and the City. Și Kate, ca și Charlotte, e o new-yorkeză ultra bogată care îți permite să se regăsească pe sine în niște condiții deloc accesibile majorității dintre noi.

Siluan, fiul meu, a adormit. Lesne de înțeles, e mai de oameni mari filmul, decât de copii. Am încercat eu să îi tin interesul sus cu elefanții și peisajele din Africa, dar n-a fost să fie.

Îmi vine să zic că nu-i mare lucru de filmul acesta, dar tot am învățat ceva din el:

Tot ce lăsăm nerezolvat ne ajunge într-un fel sau altul din urmă. Acest lucru determină fie transformarea noastră, fie moartea noastră (la figurat), în functie de alegerile pe care le facem. Găsim curaj să ne asumăm ce am greșit și să facem lucrurile în mod diferit?

Andrea

30 de zile, 30 de filme-Ziua 24: Angela’s Christmas

24 de zile până în Ajun!

După ce am servit animația cu monștrii, parcă m-a luat așa un soi de teamă când apăs pe Play, fără să știu nimic de dinainte despre ce urmează să văd, nici măcar un trailer. Dar rămân curajoasă și îl las pe fiul meu să aleagă azi. Și ooooo, ce alegere face: https://www.imdb.com/title/tt7829544/

Angela’s Christmas sau Crăciunul Angelei, este o poveste caldă, plină de bucurie, despre bunătate și familie. Are o coloană sonoră care mă va însoți multe zile de acum înainte, și care sună foarte bine si în engleză și în română.

Culmea! este singurul film animat de până acum care NU are treabă cu Moș Crăciun. Nu i se pomenește numele nici măcar o dată în toate cele 30 de minute. În schimb, trasmite exact ceea ce e nevoie: de Crăciun, cel mai important e să fim împreună și să avem grijă unii de alții.

Majoritatea acțiunii se petrece în Biserică, în Ajunul Crăciunului: lucru foarte îndrăzneț de altfel, în condițiile în care în ziua de azi te poți trezi că ești acuzat de „spălarea pe creier” a copilului dacă îl duci la biserică sau dacă îl înveți să-și facă cruce. E adevărat, mai mult prin țările „civilizate” precum cele din Nord-Vestul Europei se întâmplă acest lucru, dar deja apar și la noi prea-iluminații și prea-bine-știutorii care zic că expunerea precoce a copiilor la valorile, simbolurile și tradițiile creștine le dăunează pe termen lung. Dar putem liniștiți să îi sexualizăm precoce că asta doar îi va ajuta să fie mai dezghețați. Ptiu!că iar m-au luat valurile gîndurilor.

Întorcându-ne la Crăciunul Angelei: e de văzut clar cu copiii, dar mai ales cu adulții. Sensibil, fără să fie siropos. Sincer, fără să fie brutal. Iar finalul e absolut … delicios și ludic. Până la urmă, exact cum e fiecare Crăciun dacă e trăit la adevărata lui semnificație.

Ce mi-a inspirat acest film? Dorința de a fi împreună cu cei dragi, de a construi relații autentice, de a oferi sprijin.

Andrea