Supărarea? Nu duce la nimic!

Suntem aproape de finalul seriei de articole dedicate celor cinci principii care ne vor îmbunătăți relația cu proprii copii. Azi, despre supărare: la ce e bună, dacă e bună, unde duce, ce facem cu ea. Adică principiul numărul 4. Despre celălalte principii poți găsi detalii aici : http://blog.andreaneag.com/?p=1132 .

Încep cu o mărturisire: acest principiu este preferatul meu! Într-o vreme eram părintele care se credea îndreptățit în supărare: făcea copilul o boacănă: Hop! si eu cu supărarea. Făcea copilul o trăznaie?Hop! și eu : „dar cum nu înțelege că nu e bine? doar i-am explicat de atâtea ori!?!?!Nu se poate așa ceva…îi arăt eu acum supărare!”

Să vă mai spun câți nervi aiurea m-a costat atitudinea asta? cât timp pierdut pe care nu l-am mai recuperat în vecii vecilor? Nu, nu vă spun. Dar chiar s-au dovedit a fi demersuri inutile. Și cum nu mă simțeam fericită ca mamă având atitudinea acesta, am hotarât că e momentul să schimb ceva: la mine. Nu citisem atunci cartea lui Gabor Mate, că sigur mi-ar fi fost mai clar și mai ușor. Dar nu e cazul să te chinui și tu. Poți prelua direct ideile salvatoare si să le pui în practică.

În primul rând, este absolut imposibil evitarea sentimentului de supărare. Asta este! acceptăm că din când ne vom supăra. Este nerealist să credem că vom fi mereu calmi, Zen, fower-power, roz cu norișori. Nu suntem Sfinți deși ce bine ar fi să avem răbdarea Lor.

În al doilea rând, când simți că te cuprinde furia, ia o pauză! Poți chiar să îi spui pruncului pe care ai vrea să îl agheți în cuiul de pe perete: „ Sunt foarte agitat/ă acum. Am nevoie de o pauză!” Dacă te gândești să îl înveți pe copil vreo lectie utilă atunci când ești stăpânit de furie, nervi, este un gând inutil. În amestecul de stres, rușine – pe care îl simte copilul- plus furia pe care o simți tu, este absolut imposibilă învățarea.

În al treilea rând, ca să pricepi exact ce se întâmplă, e nevoie să știi că momentele în care un copil se confruntă cu supărarea părintelui: voce aspră, ton ridicat/urlat, cuvinte tăioase, el simte că pierde contactul cu mama sau cu tata. Pierderea aceasta a contactului, pentru orice copil, dar cu precădere pentru cei cu o stimă de sine scăzută, pentru cei care au suferit o traumă, poate avea efecte catasatrofale. Și chiar nu e exagerare. Practic, copilul simte că nu merită afecțiunea nimănui.

În al patrulea rând, tu esti supărat-iti manifesti supărarea către copil cum te apucă (urli, strigi, dai din mâini, pate chiar si din picioare, îți dai ochii peste cap)- copilul reacționează. În două feluri: ori se retrage (i se acentuează starea de rușine- și principiul 3 descrie foarte bine de ce nu ajută starea psihologică de rusine) ori atacă în mod direct afișând furie, aroganță, aparentă nepăsare ( stare care are același rol- să țină rusinea la distanță). Niciuna dintre cele două variante nu e de dorit.

După aceste patru puncte s-ar putea să îți pui mâinile-n cap și să spui: „Bine, bine! dar din moment ce îmi este imposibil să nu simt supărarea atunci când copilul face diverse chestii, dar această supărare poate fi atat de nocivă pentru copilul meu, ce mă fac? iau direct bilet la balamuc si pentru mine dar si pentru el, și măcar știu o treabă.” Nu, nu! Și în acest caz, precum și când e vorba de laudă sau de critică, avem la îndemână o variantă sănătoasă. Iată:

Supărarea afectuoasă nu e dăunătoare! Cum ne supărăm afectuos?

  • ținem supărarea sub control: pauza de care vorbeam mai sus, când simți că valurile furiei te îneacă;
  • comentariile pe care le faci se referă la faptă, fără să îl ataci pe copil : „Mă supără tare că ai vorbit urât/împins/spart”- orice o fi făcut copilul păgubos. Sau „Mă deranjează tare că te comporți așa”- si numești concret comportamentul cu pricina.
  • nu îl ameninți cu retragerea afecțiunii tale. Deci te abții de la replici precum „Nu te mai iubesc cand faci asta! / Nu vreau să te mai văd, du-te în camera ta!” și altele de acest gen. Dacă chiar te-au apucat pandaliile și nu mai suporți să-ți vezi progenitura (și asta ni se întamplă), ieși tu din camera respectivă, spunându-i: „Am nevoie să ies puțin. Mă simt foarte furios/supărat/enervat. Vin înapoi. ”

Partea cea mai faină cu manifestarea în acest mod a supărării este că te obligă pe tine, adult, să crești personal, să te dezvolți. Practic, cultivi o stare pozitivă și în copil, dar și în tine: crește și se dezvoltă armonios toată familia. Copiii pot să suporte tipul acesta de supărare, ba chiar învață din ea cum să își manifeste și ei supărarea într-un mod… productiv.

De când mă supăr în mod afectuos am observat că băiețelul meu face același lucru, când e supărat: tot mai des numește clar comportamentul care îl supără, fără să se mai refere la persoană. Într-o zi o să ajungă și să facă referire exclusiv la comportamentul care îl deranjează, sunt sigură.

Așa că, dacă tot te superi, fă-o într-un mod… afectuos!

A.N

Lauda exagerată nu e de folos

Principiul numărul trei: Părintele nu-l laudă exagerat pe copil.

Dacă nu știi care e treaba cu principiile acestea, poti afla aici principiul nr 1 si nr 2 http://blog.andreaneag.com/?p=1124.

Criticând copilul, nu e bine. Dar se pare că nici să îl lăudăm excesiv nu aduce nimic bun în dezvoltarea lui. Deși cele două par noțiuni opuse: critică-laudă, acestea transmit de fapt același mesaj:

Pentru părinte este mai important ce face copilul și nu ceea ce este copilul.

S-ar putea ca nici măcar să nu îți fi dat seama că transmiți acest mesaj copilului tău. Eu, cel puțin, exact asta am pățit. Mi se părea extrem de natural și benefic să îmi laud copilul: Mvai, ce frumos esti! OO, dar ce destept esti! – si altele din gama asta. Dincolo de faptul că sunt convinsă 100% că am un copil frumos și deștept, eram și mai convinsă că aceste laude îi cresc stima de sine.

De fapt, ce mecanism se declanșează când ne lăudăm copiii în acest mod?

Copilul învață că este mai important ceea ce face, și nu ceea ce este. Asta, pe termen lung și foarte lung, transformă copilul în adultul acela superficial, care nu prea ne place: omul care pune mare preț, de exemplu, pe exteriorul său în detrimentul interiorului.

Respect de sine dobandit pe baza evaluărilor făcute de cei din jur- așa îl numește psihologul evolutiv Gordon Neufeld.

Ce e de făcut? Simplu! Continuăm să ne lăudăm copiii, dar într-un mod sănătos, astfel încât să își poată clădi singuri, încet și sigur, respectul de sine, pe baza a ceea ce sunt, și nu pe baza evaluărilor primite de la cei din jurul lor. Iată cum:

  • Comentariile laudative se referă mai degrabă la faptă decât la copil : „Woww, proiectul ăsta ți-a ieșit foarte bine!” în loc de „Uite ce proiect frumos ai făcut- esti foarte destept!”
  • Lăudăm efortul copilului: ” Asta da! nu te-ai dat bătut/ai continuat să încerci/nu ai renunțat deși a fost foarte dificil!” în loc de „Ce priceput esti, ai reusit sa rezolvi problema!”
  • Facem referire la emotiile copilului : „Am văzut că ți-a fost greu. Cu toate astea, ai găsit solutia cea mai bună. Felicitări!” în loc de ”Ce perspicace esti/ ce descurcaret esti!”

Așa că, stai liniștit părinte drag! Nu înseamnă că nu-ți mai poți lăuda copilul. Doar că e mai productiv și sănătos, și pe termen lung si pe termen scurt, să o facem în modul potrivit. Până la urmă, ne dorim să creștem copiii astfel încât să devină adulți fericiți, care să cultive relații prospere cu cei din jurul lor, și să aprecieze lucrurile si persoanele din jurul lor la adevărata valoare.

În loc de concluzie, un gând: Oamenii nu au nevoie de judecăți, au nevoie de acceptare.

A.N

Copilul nu intră la judecată

După principiul nr 1, despre care găsesti detalii aici: http://blog.andreaneag.com/?p=1117 , iată că azi îți aduc în atentie principiul numărul 2: Copilul nu intră la judecata adultului sau, așa cum este prezentat în cartea lui Gabor Mate: părintele nu îl judecă pe copil.

Critica din partea părintelui are efect puternic negativ asupra copilului, iar dacă e vorba despre un copil cu o stimă de sine redusă, această critică este devastatoare.

Se poate să criticăm fără să ne dăm seama, dar oricum, asta nu e o scuză. O mai bună conștientizare a modului în care gândim ca părinte, a așteptărilor pe care le avem față de copiii noștri, ne poate ajuta să oprim critica la timp. Gabor Mate spune că e mai indicat să îți muști limba decât să rostești un comentariu critic. Poate că unii dintre noi am face găuri în limbă de la atâta mușcat.

Dacă îl auzi pe copilul tău spunând „sunt rău!” , „sunt prost!” , „nu stiu să fac nimic” , sau dacă are tendința de a da vina întotdeauna pe alții „X este rău/răutăcios cu mine”, e timpul să iei măsuri. Aceste expresii auto-denigratoare îți arată că al tău copil este împotmolit în sentimentul rușinii.

Ce e de făcut?

În primul rând, nu are rost să folosești logica pentru a combate această auto-denigrare a copilului. Sentimentul rușinii nu apare în emisfera stângă a creierului (cea responsabilă, printre altele și cu logica gândirii) așa că degeaba încerci prin mijloace verbale să o elimini.

Ideea este să oprești alimentarea rușinii la copil: oprește-te din a face lucruri prin care copilul se simte deficient, defect, insuficient.

Mare atenție la tonul pe care îl folosești. Dacă vrei cu adevărat să îți ajuți copilul, atitudinea și implicit tonul pe care îl folosesti e nevoie să fie plin de afecțiune.

Înțelege și acceptă vulnerabilitatea copilului. Nu știu ce vise și idei îți faci vizavi de propriul copil, dar e cazul să îl accepti fix așa cum e și să îl iubești pentru fix ceea ce este, nu pentru ce speri tu să devină.

Ce mi se pare mie personal cel mai important din acest principiu este faptul că ai noștri copii trebuie să simtă că acceptarea lor de către părinți nu depinde de cât de bine fac ei ceva. Această acceptare nu este amenințată de o performanță slabă. Acceptarea există, pur și simplu.

Astfel, copiii devin tot mai deschiși la ajutor sau învățare în domeniile în care au dificultăți. De ce?

Findcă scapă de frică! Copiii simt că neajunsurile pe care le au nu le amenință relația cu părintele. Chiar și noi adulții suntem paralizati de frica de multe ori în viață: frica de eșec, frica de a nu fi suficient, frica de nu ne ridica la înălțimea aștepărilor, și multe alte frici.

Știu, noi adulții credem că le știm pe toate. Dar te invit să lași loc și pentru posibilitatea de a nu fi așa. Privește-ți copilul cu bunătate și acceptare, indiferent de ceea ce face. Așa vei găsi mai repede drumul pentru a îndrepta ce este de îndreptat. Până la urmă, copilul sau copii pe care îi ai se bazează pe tine.

A.N

Coaching pentru părinți

Nu cred în expresia „părinte performant”, mă face să mă gandesc la o ființă umană robotizată, care apasă pe diverse butoane pentru a obtine cele mai bune rezultate pentru proprii copii.

Cred în schimb în părintele bucuros, chiar dacă de multe ori, de foarte multe ori, nervii lui stau pe bigudiuri.

Cred în Bucurie. Și vreau să văd tot mai mulți părinți care trec prin diverse provocări, fără să își uite bucuria. De aceea, următoarele articole dedicate coachingului precum și o bună parte a activității mele în coaching, vor fi orientate către aceste aspecte.

A.N

Invită copilul în relație

Cu fiecare ocazie pe care o am subliniez faptul că procesul de coaching este unul natural. Sau, ca să fiu și mai explicită: natura coachingului este chiar natura umană. A (ne) pune întrebări, a încuraja, a vedea potențialul, a căuta soluții, a vrea mai mult și mai bine, toate acestea fac parte din noi. Și din coaching. Sigur, nu fiecare dintre noi reușim să accesăm aceste resurse naturale și să facem un „auto-coaching” eficient. Dar cu ajutorul unui coach profesionist, lucrurile se mișcă în direcția potrivită. De ce spun acestea? Ca să scăpăm de povara lui „trebuie să știm tot”. O povară pe care o întâlnesc la multă lume, o povară pe care și eu am avut-o pe umeri cândva.

Dacă pe deasupra mai ești și părinte, te-ai ars! Gândul că trebuie să știi tot ce are nevoie copilul tău, că trebuie să îi oferi copilăria perfectă, activitățile care îl stimulează și mâncarea fără E-uri, s-ar putea să te ducă direct la balamuc!

Azi deschid o serie de 5 articole și voi aduce în fața ta 5 principii numai bune de aplicat pentru a păstra bucuria în relația cu copiii și pentru a crea un mediu relațional în care și ei dar și noi, să ne simțim iubiți și în siguranță. Aceste 5 principii se regăsesc în cartea lui Gabor Mate- Minți împrăștiate. Le poți aplica zilnic, de azi, cu efecte nemaipomenite!

Așadar, numero uno: Invită copilul în relație

Cel mai mare dar pe care îl poate primi un copil este să simtă că aduce bucurie în viața familiei sale, și că este dorit. Poți te rog să îți scrii asta MAREEE în caietul minții tale? Sau chiar în agenda ta fizică? „Păi sigur că îl iubesc și sigur că este un copil dorit, că doar de asta îl am”- vei fi tentat să spui. Copilul își împarte experiențele de viață pe baza a ceea ce simte el, nu pe baza a ceea ce gândești tu.

Iată ce să faci, chiar de azi: îi demonstrezi zi de zi că îi apreciezi compania. Faceți lucruri împreună, dar tu ești într-o atitudine de atenție activă, esti prezent pe deplin. Și propui tu să vă jucati împreună. Mulți părinți caută clipe de răgaz, momente în care să fie lăsați în pace de copiii care de altfel miaună oricum toată ziua „Mamaaaa! Tataaa”. Si e de înteles, avem nevoie și de clipe doar pentru noi. Atentia aceasta pe care o cer copiii de la noi, și care pare să fie fără sfarsit, chiar așa și e: o nevoie continuă a copiilor de a se simți apreciați.

Invită copilul la contact/joacă exact când acesta nu se așteaptă, când el nu ți-o cere. Sau dacă așa ceva se întamplă rarisim, atunci întărește cererile lui cu entuziasm „ Ce idee bună ai cu jocul acesta! Mă bucur că te-ai gandit la asta! ”

Ce se întâmplă? Copilul primește mesajul că existența lui este apreciată. Nu îl apreciezi pentru că e bun, frumos, destept, ci îl apreciezi pur si simplu pentru că … există. Pentru copiii care au o nesiguranță de sine crescută, aplicarea și trăirea acestui principiu, de a invita copilul în relație, este mană cerească.

Fă acest lucru zilnic, și ai să vezi că nu în foarte mult timp, mintea copilului tău nu va mai fi atat de preocupată să primească atentia ta (fiindcă acum i-o oferi în mod gratuit) și se va putea concentra să absoarbă și alte informații de care are nevoie pentru a crește emoțional.

Apoi, am putea face acest lucru și cu soțul/soția : să acordăm timp nealterat de tehnologie doar pentru a celebra existenta lui/ei. Și cu părinții nostri. Cu prietenii. Cu colegii. Să fie bucurie pentru toată lumea!

A.N

P.S: fotografia e din arhiva personală, de azi-vară, când am pictat amândoi și cu palmele și cu tălpile, și mai ales, cu inima plină de bucuria unui moment unic.