Vânătorii de zmeie

este o carte care m-a durut. Rău. Până la lacrimi. M-a ținut cu sufletul la gură pagină de pagină și am purtat-o cu mine peste tot timp de 3 zile, ca să o pot termina. Cu greu m-am abtinut să nu o citesc pe toată odată, noaptea. Am făcut asta cu ”spelndida cetate a celor 1000 de sori”, scrisă de același autor. Doar că după aia am fost chiaună 3 zile. Și știți… viața reală își cere drepturile :))) cum m-a marcat Splendida cetate, am scris aici https://blog.andreaneag.com/?p=1381

Vânătorii de zmeie e despre viețile a câțiva bărbați afgani. Spelndida cetate a avut în centru vietile femeilor afgane. Foarte interesant pentru mine, citititoarea, să pot descoperi ambele perspective: și cea masculină și cea feminină. Da, e dezastru să te naști femeie în această cultură, dar se pare că nici dacă ești bărbat nu ai tare mult de câștigat. Mai ales dacă ești hazar.

Nu vreau să vă povestesc ce se întâmplă în carte, dar m-aș bucura tare mult să o citiți și să trăiți personal experiența oferită de aceste pagini. E o radiografie complexă a relațiilor parinte-copil, a traumelor transgenerationale și impactul pe care îl au, a prieteniilor care încalcă normele, a orgoliilor care ne omoară Viața, a Binelui care găsește cumva-cumva o variantă de a răzbate, chiar și în cele mai întunecate locuri, a Iertării.

M-am tot gândit de ce m-a durut așa de rău cartea asta, chiar mai mult decat Splendida cetate. M-au luat prin surprindere toate trăirile pe care le-am avut. Să fie faptul că având și eu doi copii, ambii băieți, am trăit cartea din perspectiva părntelui, și m-au tulburat toate nedreptățile trăite de Hassan și toată neputința lui Amir? Sau să fi fost lipsa de asumare a lui Baba? Sau brutalitatea abuzurilor? sau trădarea prieteniei? Probabil din fiecare câte ceva.

Romanul e pe firul unor întâmplări grele pentru țară: căderea monarhiei, invazia sovietică, fuga afganilor in America si Pakistan, începutul regimului taliban. La fel ca în Spelndida Cetate. Ba chiar am gasit un personaj și un loc comun, în ambele cărți.

Când începi lectura asta, nu te aștepta la un timp comod. Îți vor fi apăsate câteva butoane, și vor curge râu emoții și trăiri. Dar merită fiecare rând.

Live.Love.Share

A.N

Elixirul dragostei

numărul 4 din maratonul meu Schmitt. Am început cartea asta cu senzația că fiecare cuvânt îmi este cunoscut și am terminat-o cu gândul: ha! n-aș fi crezut că se termină așa.

cred că fiecare dintre noi am trecut la un moment dat printr-o despărțire dureroasă și am avut sentimentul foarte puternic că lumea, așa cum o știam, s-a terminat. Că niciodată nu vom reuși să adunăm cioburile în care ni s-a spart sufletul.

Așa e și Louise. Ce nume potrivit pentru personajul care pune totul sub semnul dragostei sau urii. Louise sună … plin, fără jumătăți de măsură: ori fericire maximă ori durere.  Lousie a avut un Adam, iar cartea începe cu scrisoarea lui, către ea, scrisoare în care îi cere ca din iubiți devoratori să se transforme în prieteni.

ce glumă bună! numai mintea unui bărbat poate decide ca din iubire arzătoare să facă prietenie senină.

Fix astea au fost gandurile mele când am citit primele 2 pagini. Adică te iubești până la sânge și apoi zici : hopaaa, hai mai bine să fim prieteni. Da cum să nu…Altceva? Poate am judecat pripit când am zis că numai un bărbat poate avea asemenea pretenții.

și mi-am adus aminte de vremurile în care eram așa o naivă simpatică și îmi imaginam că pot să fiu prietenă, doar prietenă, cu tipul pentru care tresăream de fiecare dată când îl vedea trecând strada. Sau de situațiile în care îmi era mărturisită dragostea (bineînțeles că nu de tipul pentru care tresăream eu) și aveam replica „genială”: nu se poate să fim iubiți dar hai să fim prieteni.

Scrisorile pe care și le trimit cei doi, Louise și Adam, compun toată cartea. Și e delicios să răsfoiești corespondența a doi foști iubiți, care au fost împreună 5 ani și  care caută fiecare o modalitate de a prelungi, regăsi, retrăi iubirea.  De ce s-au despărțit? Ce e și cu pariul ăsta că poate face orice femeie să se îndrăgotească de el?  Care e până la urmă elixirul dragostei? Și de ce își tot scriu?

Am multe pasaje preferate în cartea aceasta, dar unul cu precădere mă face să îmi pun cele mai multe întrebări:

„După părerea ta, succesul înseamnă să cucerești, după a mea, să păstrezi. Ce diferență! Cine greșește? Cine are dreptate? Nici una dintre noi. Dragostea scapă logicii, căci nu aparține nici rațiunii, nici dovezilor, nici adevărului: este o alegere personală.

Mai zic doar atât: după cum se scriu lucrurile între cei doi, nu ai zice că se încheie cartea în stilul în care se încheie. E pur și simplu fix ca în viață, numai că foarte bine pus în cuvinte. Așa că, dacă vrei și tu să afli care este elixirul care îți garantează dragostea, dacă vrei să te scufunzi în relația Adam&Louise, doar ca să o înțelegi mai bine pe a ta, dacă vrei să te amuzi bine la final, asta e cartea!

O găsesti așa: Elixirul iubirii- Eric Emmanuel Schmitt.

Spor la citit și la … iubit!

A.N