Femeia în fața oglinzii

După copertă, și după titlu, mă așteptam să găsesc o carte în care eternul feminin cu ale lui mistere și frământări este pus sub lupă. Si mă gândeam: sigur de asta e în fața oglinzii, ca să se descopere pe sine. Că noi femeile suntem încurcate uneori toată viața și până ne dibuim, și până ne dăm seama cine suntem cu adevărat, împlinim 40 de ani. Oare de asta se zice că femeia la 40 de ani e extraordinară?

Am început să citesc și după primele 15 pagini mi-am dat seama că nici vorbă de presupunerile mele. Adică, oarecum am nimerit-o, dar totusi eram foarte departe. Și m-am bucurat. Mult! Fiindcă îmi place să fiu luată prin surprindere de o carte. Am citit pe plajă (eram în concediu când am început-o) și după ce îmi adormea familionul. Băieții mei picau secerați de oboseala dulce pe care ți-o dă marea și soarele și nisipul, mie mi se închideau ochii și-mi venea să mă las pradă între cearceafurile albe și fine, dar pur și simplu nu aveam răbdare. Cum să dorm când trebuia să descopăr ce mai făceau Anne, Hanna și Anny?

Știi senzația aceea că pagină după pagină descoperi ceva despre tine, prin alții? Și te tot miri cum te poți regăsi în situații atât de diferite?

Am trăit din plin cele 335 de pagini! Avem 3 personaje principale: Anne, Hanna și Anny, 3 femei din 3 epoci foarte diferite, cu 3 povești de viață opuse (la prima vedere) dar pe măsură ce înaintezi cu rândurile descoperi că sunt legate atât de tare una de cealaltă și, într-un mod uimitor, chiar legate de …tine, cea care citești.

Ce e foarte fain, dar chiar foarte fain în cartea asta, e chiar stilul în care e scrisă. Poveștile celor 3 Ana vin fiecare sub forma unui capitol, și ordinea în care se succed capitolele este : Anne, Hanna, Any. Anne, Hanna, Any și tot așa, până la finalul cărții. Adică nu afli povestea uneia până la capăt, din prima. Nu,nu! Ca să cunoști povestea Annei, trebuie să treci și prin povestea Hannei.

Anne trăiește la Bruges, în epoca Renașterii. Hanna trăiește în Viena imperială, pe vremea lui Freud. Anny e vedetă a Hollywood-ului actual. Și fiecare, dintr-un motiv sau altul, nu se integrează în normele și tipicul epoci respective.

„Mi-e teamă că sunt diferită. Cumplit de diferită. De ce oare nu mă pot mulțumi cu ceva care pe alta ar entuziasma-o?”

Cel mai tare m-a enervat Hanna: cum să te minți așa până la capăt?!?!?!  Am înțeles-o pe Anny, geniala actriță dependendă de tot soiul de obiceiuri distructive: aici din cauza meseriei mele care presupune multă empatie. Iar la Anne am admirat capacitatea de a vedea esența lucrurilor și bucuria venită dintr-o simplă rază de soare.

Universul feminin, cu toate trăirile noastre, de la cele mai profunde până la cele mai superficiale, e aici: în filele acestei cărți. Un du-te-vino halucinant, fermecător, pe alocuri chiar enervant.

În trei zile am terminat cartea. Cred că mai mult am inspirat-o, ca pe o gură de aer proaspăt, decât am citit-o. Și am dat-o mai departe prietenei mele Diana, cu nume predestinat pentru cartea asta, fiindcă în numele ei există și trei litere: ana. Si fiindcă era musai să o împărtășesc cu cineva! Noi două suntem foarte diferite, așa că mă așteptam să vedem situația Anelor din carte, diferit. Ce îmi spune ea după ce o termină de citit? Că Anny -actrița- a enervat-o cel mai tare (cum să fie așa iresponsabilă?!?!?), că Hanna a făcut cea mai bună alegere și că Anne e cumva tiza ei. După cum spuneam, la polul opus.

cu toate astea, amândouă ne-am regăsit în fiecare Ană a lui Schmitt. Cred că ăsta e marele câștig al cărții: descoperi că și acum sute de ani cineva avea fix aceleași frământări ca și tine. Și că uneori avem atâta iubire în suflet că nu știm ce să facem cu ea. Și încă ceva: niciuna dintre noi nu am luat la analizat bărbații din carte: SMS 1, urmat de SMS 2:

 

 

 

 

 

 

Se vede și din acest schimb de sms-uri :))) :)))

E un bun exercițiu acesta: de a sta în fața oglinzii. Să ne privim cu îngăduință, cu bucurie, cu iubire. Poate fi însă un exercițiu greu. De ce? fiindcă ne-am obișnuit să cerem de la noi lucruri imposibile, ne-am obișnuit să ne tratăm cu asprime, indiferență, ba chiar cruzime uneori. Și în același timp, tânjim după fericire.

„Totuși, există realități pe care le curpindem mai bine prin absența gândrii decât prin gandire. Dumnezeu nu poate fi cuprins, e mai presus de vorbele și de noțiunile noastre. Când o persoană consideră că limbajul este îndestulător, înseamnă că nu a simțit și nici nu a descoperit mare lucru. Ce cumplită sărăcie: să poți să te exprimi perfect! ”

Spor la citit! Și la descoperit Ana din tine.

Cu drag, A.N

P.S: o găsesti așa: Femeia în fața oglinzii- Eric Emanuel Schmitt

Dragoste Timp Moarte

Tânjim după dragoste, vrem mai mult Timp și ne este frică de Moarte. Dragoste, timp, moarte- acestea trei ne guvernează viețile.

Una dintre cele mai faine idei pe care a fost construit filmul Collateral Beauty (2016). Dacă încă nu l-ai văzut, neaparat vizioneză-l. Cu siguranță nu e un film la care să mânânci popcorn fiindcă riscul de a ți se opri floricelele în gât este prea mare, de prea multe ori în timpul vizionării.

După filmul acesta, am început un exercițiu interesant: Collateral Beauty, așa ca numele producției. Ce înseamnă asta?

Caut -uneori foarte mult- să găsesc frumusețea colaterală în fiecare situație neplăcută. Fiecare conjunctură pe care o resimt la prima vedere ca fiind dezastruoasă, negativă, dureroasă, frustrantă, are undeva un aspect, un lucru care se dovedește că ascunde o frumusețe. Și da, orice situație negativă s-a dovedit a avea ca și consecință și un aspect mai profund care m-a determinat să descopăr lucruri valoroase despre mine sau despre ceilalți.

Sigur că lucrul acesta nu este nou, unii mai deștepți decât noi vorbesc despre această frumusețe colaterală încă din timpurile biblice. Dar filmul acesta face notiunea mai accesibilă, o impachetează în ambalajul strălucitor al Holywood-ului și ne-o serveste cu zâmbetul pe buze.

Da, poate dura mai mult până te obișnuiești să vezi frumusețea din noroaie. Și da, chiar poate fi enervant. Nu contează. Ce e cu adevărat important e că îți antrenezi mintea, corpul, sufletul, să descopere abundența, frumusețea, bucuria. Care într-un mod foarte ciudat vin deseori la pachet cu suferința, durerea și regretul.

Așadar, care este motivul pentru care tu te trezești dimineața? Ce te împinge mai departe: dorința de a avea mai mult timp? Sau de a avea parte de și mai multă dragoste în viața ta? Oricare este răspunsul, nu aștepta de la nimeni să vină cu soluția la problemele tale. În ședințele de coaching, oamenii spun de multe ori:

dacă soțul s-ar comporta altfel, eu aș fi fericită. Dacă șeful meu m-ar plăti mai bine, eu aș da 100% la servici. Dacă viața mi-ar oferi tot ce am nevoie, atunci aș simți că trăiesc din plin.

Ahaaa! Și marmota învelea …  Vești cât casa: poți aștepta mult și bine. Nimic nu se va întampla așa. O să te ajungă acei 60 de ani și vei avea zâmbetele pline de regrete sau frustrare.

Avem Timp din abundență. Dragostea e peste tot. Moartea (pierderea, transformarea) e parte din viață. Așa că, lasă scuzele, lamentările, văicărelile și pune-te pe trăit.

Cu încredere în frumusețea colaterală,

Andrea

 

Oscar și Tanti Roz

De fapt, nu mi-e frică de necunoscut. doar că mă enervează să pierd ceea ce cunosc.

Am citit cartea doar pentru că l-am auzit povestind despre ea pe părintele Constantin Necula. La o conferință, cineva din public l-a întrebat cum face față bolii? cum poate consola părinții care își pierd copiii? Și răspunsul dat de dânsul, aducând în discuție și cartea aceasta, m-a făcut foarte curioasă, așa că am comandat-o. Asta se întampla acum 2 ani.  Nici nu mi-a trecut prin cap că 103 pagini mă pot surprinde atât de mult și că rândurile ei mă vor urmări atâta vreme.

L-am îndrăgit pe Oscar de la prima pagină. La ultima am plâns în hohote. Între ele am trecut prin speranță, revoltă, bucurie, mirare, supărare, iar mirare.

Oscar e în fază terminală, are 10 ani, practic locuiește în spital, nu crede în Dumnezeu și o cunoaște pe Tanti Roz care îi devine cea mai apropiată prietenă.

Și de ce să îi scriu lui Dumnezeu?

Nu te-ai mai simți atât de singur.

Nu m-aș mai simți singur cu cineva care nici nu există?

Fă-l să existe. De fiecare dată când o să crezi în el, o să existe un pic mai mult. Și, dacă insiști, o să ajungă să existe de tot.Și atunci o să te ajute.

Toată cartea este un șir de scrisori Oscar-Dumnezeu, scrisori prin care băiețelul reușește să trăiască în 12 zile cât traiesc altii în 80 de ani. Și o Tanti Roz care veghează, care îl încurajează. Tanti Roz este cea care îi propune acest joc uimitor: fiecare zi din cele 12 rămase va reprezenta 10 ani de viață. 12 zile= 120 de ani. Prin acest joc, Oscar, deși pe moarte, trăiește până la 110 ani. Mai multe despre carte nu vă povestesc, chiar vreau să o descoperiți voi.

Aș vrea să fie lumea plină de asemenea tăntici Roz, fiindcă de Oscari sunt pline spitalele. De fapt, tare aș vrea să putem să fim, fiecare dintre noi, o Tanti Roz pentru cineva care are nevoie.

Nu. Cel mai bine ar fi să fim și Oscar și Tanti Roz, după caz. O să mă întelegeți după ce citiți cartea. Fiindcă Oscar, așa bolnav și pe moarte, are mai mult curaj decât noi, ăștia sănătoși care lâncezim prin viață.

Închei cu unul din pasajele mele preferate:

Ți-era greu dar nu te lăsai. Cerul pălea. Umpleai tăriile de alb. de gri, de albastru, alungai noaptea, suflai din nou viață peste lume. Nu te opreai. Și-atunci am înțeles care e diferența dintre tine și noi:tu esti tipul neobosit! Cel care nu renunță niciodată. M-am prins că veniseși. Și că îmi explicai secretul tău: privește lumea în fiecare zi de parcă ai privi-o pentru prima dată. Și-atunci ți-am urmat cuminte sfatul. Pentru prima dată. Contemplam lumina, culorile, copaci, păsările, animalele. Simțeam cum aerul îmi umple nările și mă ajută să respir. Auzeam vocile care răsunau pe coridor ca-n turla unei catedrale. simțeam că trăiesc. Și mă înfioram de bucurie. De fericirea de a exista. Minunat. Îți multumesc Doamne-Doamne că ai făcut asta pentru mine.

Cateva luni de zile m-am gândit la cartea asta. Poate că și tu ai să pățești la fel. Te vei tulbura, vei plânge, te vei revolta, ba chiar te vei entuziasma. Nu-i nimic. E chiar bine ca din când în când să ieși din amorțeală.

Cu drag,

A.N

P.S: o cauți așa: Oscar si Tanti Roz- Eric Emmanuel Schmitt

Lumea reală

Orice îți dorești, e tare departe de tine atâta vreme cât te guvernează frica. Reține asta te rog.

M-am întalnit într-o carte cu următorul pasaj:

Sinele tău real știe că lumea reală nu este un loc periculos și că lumea reală este locul în care se trăiește. Lumea reală nu este materială, ci spirituală. Lumea reală nu este haotică, libertină, înspăimântătoare, violentă. lumea reală este iubire, pur și simplu. (Mariane williamson)

Și dacă știi atât de bine ce este frica, e important să descoperi și ce este iubirea. Ce îți dorești? De fapt, nici nu contează ce performanțe vrei să obții. Dacă ești sub semnul fricii, poți să le spui Adios gringos!

Andrea

Voluntar SMURD, ziua 1

În cămăruța de 1×1, am îmbrăcat rapid echipamentul alb. Aștept momentul ăsta de foarte multă vreme, de vreo 6 luni mai exact. Fix din ziua în care am susținut examenul pentru a putea deveni voluntar SMURD.  Bineînțeles, ca orice om care a vizionat Anatomia lui Grey măcar de 3 ori, am o sumedenie de filme în cap. Și tot bineînțeles, nici nu mă aștept să semene ceva din filmele mele rulate printre sinapsele neuronale, cu realitatea.

Așadar, ziua 1: aș vrea să fiu acolo, în mijlocul acțiunii, să salvez o viață, ba nu, două!- și asta în primele 10 minute, clar.  Inspir-expir: sunt pe urgențe minore. Ceea ce e foarte bine ținând cont că nici măcar o recoltare de sânge nu știu să fac. Încă!  Ce Doamne-iartă-mă să fac eu la urgențele majore?!?! să leșin eventual. Dar asta sunt eu, întotdeauna am început cu ce e mai greu. Noroc că oamenii ăștia de la UPU au un sistem bine pus la punct. Așa că încep ușurel, cu un EKG. Și cu foarte mult observat: încerc să mă obișnuiesc cu locul, cu oamenii, cu pacienții, cu protocoalele. Mă strădui să nu încurc pe nimeni și în același timp să învăț.

Orele trec foarte repede la UPU și îmi dau seama că am intrat într-o nouă eră: cea în care abia aștept să ajung iar la Urgențe! Știu, sună ca și cum nu-s cu toate țiglele pe casă dar nu am zis eu vreodată că am acoperișul complet.

Când mă așez în mașină îmi dau seama că mă dor îngrozitor picioarele (cum pana mea rezistă asistentele și medicii atâta în picioare?!?!?!) , că nu am băut apă deloc de cateva ceasuri, de mâncat nici atât, și că viața e fragilă. Ce m-a impresionat cel mai mult azi? Situația unei paciente care a venit crezând că are o afecțiune foarte ușoară și când colo i se descoperă o situație chiar gravă. De asta zic că suntem fragili, deși ne credem Zeus sau Afrodita de prea multe ori. Nici nu clipești bine de 5 ori și PAC! tot ce credeai tu despre tine se schimbă radical.  De unde îți iei forța să mergi mai departe când în față e indicatorul cu „Drum infundat” ?

Sumar Ziua 1: 10 EKG-uri, colici biliare, arsuri, tăieturi, picioare amorțite (ale mele!), tumori,  meditație la fragilitatea omului.

Andrea