Ingeri cazatori- Tracy Chevalier

Prima mea întâlnire cu Tracy Chevalier a fost prin cartea „Fata cu cercel de perlă” și am rămas pur și simplu fermecată. Zile întregi m-am gândit la cele întâmplate și la modul în care autoarea a reușit să mă mesmerizeze. Doamnee, dacă încă ti-e străină Fata cu cercel de perlă, te rog frumos să o citești: nici nu bănuiești ce mare bucurie ai să-ți faci!

Dar azi e vorba despre îngeri căzători, nu despre fete cu cercei de perle. Însă la fel de fermecători. Doar că puțini mai triști.

De ce să citești cartea?

Personajele își spun singure povestea. Ai acces la gândurile și trăirile lor, ca și cum le-ai citi propriile jurnale secrete. Câtă intimitate! De la primele pagini ai senzația că le cunoști, că ți se dezvăluie fără secrete. Nu este niciun narator suprem care să ți le prezinte, acțiunea se țese pur și simplu din ceea ce împărtășesc ele în mod direct cu tine.

E Anglia anilor 1901-1910, și 2 familii din cercuri foarte diferite ajung să își împletească destinele. Este mult conformism, etichetă, dar și sufragete, revoltă. Un amestec care cucereste și care te face să îți pui o sumedenie de întrebări.

Eu n-am putut să o las din mână, am terminat-o într-o zi. Ai zice că Anglia nu poate oferi drame prea mari în chinul societății de a fi corectă și conform etichetei, dar Tracy construieste atat de bine personajele si situațiile încât nu ai nici cel mai mic dubiu că totul e real și vrei să afli, de la pagină la pagină ce se mai întâmplă.

Pasajul meu preferat?

„Râsul ei a sunat ca o chemare de trompetă, mi-a trecut pe șira spinării ca un curent electric și m-a făcut să deschid ochii mari. Crezusem că va fi încă o zi cețoasă și apăsătoare, dar când m-am uitat în jur să văd de unde vine râsul, am descoperit că era una din acele zile de toamnă pe care le iubesc, cu aer proaspăt și cu vânt, ca atunci când , copilă fiind, voiam să mânânc mere și să dau cu picioarele în frunzele uscate. ………….. Am auzit din nou acel râs, chiar lângă mine. Caroline m-a luat de braț și am știut că nimic nu va mai fi la fel. ”

Cartea vorbeste în principal despre neadaptare și despre curajul de ați asculta inima, chiar dacă asta înseamnă clar încălcarea regulilor nescrise ale societății, sau chiar si pe cele scrise. Personajul la care se vede asta cel mai bine este Kitty Coleman. Este cea care m-a enervat cel mai tare din tot romanul ăsta dar și cea care a evoluat cel mai spectaculos.

Luăm atât de multe decizii greșite de-a lungul vieții, este ceva de domeniul incredibilului! Și suntem atât de drăguți în naivitatea noastră când ne imaginăm că efectele acestor decizii se răsfrâng doar asupra vieții noastre, când de fapt ele au impact și în viețile celor apropiați nouă!

Nu cred să fie omenește posibil să putem lua mereu decizii bune. Dar cred că ne suntem datori cu sinceritate și cu auto-cunoastere. Atâta se vorbește în jurul nostru despre dezvoltare personală (unii o fac chiar la modul depășit și deranjant!), despre atingerea „celei mai bune versiuni proprii”, dar toate acestea nu au cum să se întâmple la modul autentic dacă ne mințim frumos, dacă ne construim o falsă imagine de sine. Dacă acoperim stratul de necunoaștere a ființei noastre cu toate teoriile și rețetele servite de cei din zona de personal development , până la urmă totul se va prăbuși fix ca un castel de nisip la primul val mai mărișor și e o experiență la care mulți clachează.

Aș mai putea dezvolta subiectul, dar până și eu mă mir ce de gânduri am în urma „Îngerilor căzători” adusi de Tracy Chevalier în universul meu… Mai bine mă opresc aici! Citește și tu cartea și vezi la ce te inspiră!

A.N

Sursa foto: www.101books.ru

Prichindeaua

E o fetiță mică-mică, de doi ani și un pic. Bondoacă, creolă, cu ochii mari, și un ciuf de codiță prins în vârful capului. Are pașii mărunți și apăsați.

Pe holul spitalului, stă pe un scăunel roz. Stă așa, cum stăteau altădată bunicile pe băncile din fața caselor. . Când am văzut cât de liniștită e ea acolo pe scăunelul ăla mic-mic, mi-am spus: oare ce așteaptă să vadă? ce i se poate părea atât de interesant pe holul ăsta unde nu-i țipenie de om? N-am apucat să-mi termin șirul gândurilor că am zis cu voce tare:

ce totală e fetița asta! cum stă ea aici, de parcă ar fi fost bătrână odată.

Și atunci am aflat: micuța nu are vreun adult cu ea. E internată în salon împreună cu un frățior, mai mic. Are și frați mai mari, dar sunt împrăștiați prin cartiere, la cerșit. Mama e și ea prin spital, pe undeva, gravidă cu următorul prunc. E singura fetiță care are voie să stea pe hol, în rest toți copiii sunt îndrumați să rămână în saloane împreună cu aparținătorii lor.  Bineînțeles că mintea mea s-a blocat la faza cu : acest copil de 2 ani este singur într-un spital. Singur, singur, singur. Cum se poate așa ceva? Cum se descurcă? 

Mai făceam un pas către ieșire, mă mai uitam la ea cum își bălăngăne piciorușele alea minuscule și cum îți ține mânuțele așezate în poală. Mintea mea? în continuare blocată. O aud pe una din asistente din capătul holului, strigând-o pe nume și întrebând-o:

vii să-ți dau o bomboană? Vrei?

Și cu o bucurie măsurată, cântărită oarecum, s-a apropiat de camera în care era asistenta și a așteptat în ușă bomboana. A luat-o fără grabă, fs-a dus înapoi pe scăunelul ei, și a mâncat-o. În tot timpul ăsta, asistenta vorbea cu ea ca și cu un adult, iar cărăbușul de fetiță întelegea tot.

Iar eu a trebuit să grăbesc pasul către lift fiindcă, deși nu fac asta în spital niciodată, am început să plâng.

Lecția de azi a fost una…dură și valoroasă. Ca un semn de exclamare pentru lucrurile care mi se par normale. Fiindcă, nu-i așa că e normal să îmi sărut fiul de noapte bună? Nu-i așa că e normal să îl țin în brațe atunci când e răcit, are febră sau s-a lovit în joaca lui? Nu-i așa că nici măcar nu concep că dacă el ajunge cumva în spital, eu să nu fiu acolo?

Cu toate astea, sunt copii care nu se pot cuibări în brațele părinților și sunt părinți care nu își pot alina copiii.

N-am plâns de mila fetiței. Lacrimile au pornit șuvoi fiindcă nu știu dacă am mai văzut atâta seninătate, inocență și dârzenie, într-un corp de nici 1 m înălțime…

Dacă și tu esti în categoria cu ”e normal să…” uită-te bine la oamenii pe care îi ai în jurul tău și care îți vor binele, care te iubesc. Ești privilegiat.  Dacă ești părinte și poți să îți susții copiii sau copilul, bucură-te. Esti privilegiat.  Orice văicăreli ai în program, opreste-te. Când un copil de-o șchioapă zâmbește deși e singur în spital, tu nu mai ai scuze. Fă ce ai de făcut și fă bine.

De multe ori, considerăm că ni se cuvine. Ni se cuvine tot ce e mai bun. Așa să fie?

Cu drag și gândul la fetița de azi,

A.N.

Dragoste Timp Moarte

Tânjim după dragoste, vrem mai mult Timp și ne este frică de Moarte. Dragoste, timp, moarte- acestea trei ne guvernează viețile.

Una dintre cele mai faine idei pe care a fost construit filmul Collateral Beauty (2016). Dacă încă nu l-ai văzut, neaparat vizioneză-l. Cu siguranță nu e un film la care să mânânci popcorn fiindcă riscul de a ți se opri floricelele în gât este prea mare, de prea multe ori în timpul vizionării.

După filmul acesta, am început un exercițiu interesant: Collateral Beauty, așa ca numele producției. Ce înseamnă asta?

Caut -uneori foarte mult- să găsesc frumusețea colaterală în fiecare situație neplăcută. Fiecare conjunctură pe care o resimt la prima vedere ca fiind dezastruoasă, negativă, dureroasă, frustrantă, are undeva un aspect, un lucru care se dovedește că ascunde o frumusețe. Și da, orice situație negativă s-a dovedit a avea ca și consecință și un aspect mai profund care m-a determinat să descopăr lucruri valoroase despre mine sau despre ceilalți.

Sigur că lucrul acesta nu este nou, unii mai deștepți decât noi vorbesc despre această frumusețe colaterală încă din timpurile biblice. Dar filmul acesta face notiunea mai accesibilă, o impachetează în ambalajul strălucitor al Holywood-ului și ne-o serveste cu zâmbetul pe buze.

Da, poate dura mai mult până te obișnuiești să vezi frumusețea din noroaie. Și da, chiar poate fi enervant. Nu contează. Ce e cu adevărat important e că îți antrenezi mintea, corpul, sufletul, să descopere abundența, frumusețea, bucuria. Care într-un mod foarte ciudat vin deseori la pachet cu suferința, durerea și regretul.

Așadar, care este motivul pentru care tu te trezești dimineața? Ce te împinge mai departe: dorința de a avea mai mult timp? Sau de a avea parte de și mai multă dragoste în viața ta? Oricare este răspunsul, nu aștepta de la nimeni să vină cu soluția la problemele tale. În ședințele de coaching, oamenii spun de multe ori:

dacă soțul s-ar comporta altfel, eu aș fi fericită. Dacă șeful meu m-ar plăti mai bine, eu aș da 100% la servici. Dacă viața mi-ar oferi tot ce am nevoie, atunci aș simți că trăiesc din plin.

Ahaaa! Și marmota învelea …  Vești cât casa: poți aștepta mult și bine. Nimic nu se va întampla așa. O să te ajungă acei 60 de ani și vei avea zâmbetele pline de regrete sau frustrare.

Avem Timp din abundență. Dragostea e peste tot. Moartea (pierderea, transformarea) e parte din viață. Așa că, lasă scuzele, lamentările, văicărelile și pune-te pe trăit.

Cu încredere în frumusețea colaterală,

Andrea

 

Oscar și Tanti Roz

De fapt, nu mi-e frică de necunoscut. doar că mă enervează să pierd ceea ce cunosc.

Am citit cartea doar pentru că l-am auzit povestind despre ea pe părintele Constantin Necula. La o conferință, cineva din public l-a întrebat cum face față bolii? cum poate consola părinții care își pierd copiii? Și răspunsul dat de dânsul, aducând în discuție și cartea aceasta, m-a făcut foarte curioasă, așa că am comandat-o. Asta se întampla acum 2 ani.  Nici nu mi-a trecut prin cap că 103 pagini mă pot surprinde atât de mult și că rândurile ei mă vor urmări atâta vreme.

L-am îndrăgit pe Oscar de la prima pagină. La ultima am plâns în hohote. Între ele am trecut prin speranță, revoltă, bucurie, mirare, supărare, iar mirare.

Oscar e în fază terminală, are 10 ani, practic locuiește în spital, nu crede în Dumnezeu și o cunoaște pe Tanti Roz care îi devine cea mai apropiată prietenă.

Și de ce să îi scriu lui Dumnezeu?

Nu te-ai mai simți atât de singur.

Nu m-aș mai simți singur cu cineva care nici nu există?

Fă-l să existe. De fiecare dată când o să crezi în el, o să existe un pic mai mult. Și, dacă insiști, o să ajungă să existe de tot.Și atunci o să te ajute.

Toată cartea este un șir de scrisori Oscar-Dumnezeu, scrisori prin care băiețelul reușește să trăiască în 12 zile cât traiesc altii în 80 de ani. Și o Tanti Roz care veghează, care îl încurajează. Tanti Roz este cea care îi propune acest joc uimitor: fiecare zi din cele 12 rămase va reprezenta 10 ani de viață. 12 zile= 120 de ani. Prin acest joc, Oscar, deși pe moarte, trăiește până la 110 ani. Mai multe despre carte nu vă povestesc, chiar vreau să o descoperiți voi.

Aș vrea să fie lumea plină de asemenea tăntici Roz, fiindcă de Oscari sunt pline spitalele. De fapt, tare aș vrea să putem să fim, fiecare dintre noi, o Tanti Roz pentru cineva care are nevoie.

Nu. Cel mai bine ar fi să fim și Oscar și Tanti Roz, după caz. O să mă întelegeți după ce citiți cartea. Fiindcă Oscar, așa bolnav și pe moarte, are mai mult curaj decât noi, ăștia sănătoși care lâncezim prin viață.

Închei cu unul din pasajele mele preferate:

Ți-era greu dar nu te lăsai. Cerul pălea. Umpleai tăriile de alb. de gri, de albastru, alungai noaptea, suflai din nou viață peste lume. Nu te opreai. Și-atunci am înțeles care e diferența dintre tine și noi:tu esti tipul neobosit! Cel care nu renunță niciodată. M-am prins că veniseși. Și că îmi explicai secretul tău: privește lumea în fiecare zi de parcă ai privi-o pentru prima dată. Și-atunci ți-am urmat cuminte sfatul. Pentru prima dată. Contemplam lumina, culorile, copaci, păsările, animalele. Simțeam cum aerul îmi umple nările și mă ajută să respir. Auzeam vocile care răsunau pe coridor ca-n turla unei catedrale. simțeam că trăiesc. Și mă înfioram de bucurie. De fericirea de a exista. Minunat. Îți multumesc Doamne-Doamne că ai făcut asta pentru mine.

Cateva luni de zile m-am gândit la cartea asta. Poate că și tu ai să pățești la fel. Te vei tulbura, vei plânge, te vei revolta, ba chiar te vei entuziasma. Nu-i nimic. E chiar bine ca din când în când să ieși din amorțeală.

Cu drag,

A.N

P.S: o cauți așa: Oscar si Tanti Roz- Eric Emmanuel Schmitt

Lumea reală

Orice îți dorești, e tare departe de tine atâta vreme cât te guvernează frica. Reține asta te rog.

M-am întalnit într-o carte cu următorul pasaj:

Sinele tău real știe că lumea reală nu este un loc periculos și că lumea reală este locul în care se trăiește. Lumea reală nu este materială, ci spirituală. Lumea reală nu este haotică, libertină, înspăimântătoare, violentă. lumea reală este iubire, pur și simplu. (Mariane williamson)

Și dacă știi atât de bine ce este frica, e important să descoperi și ce este iubirea. Ce îți dorești? De fapt, nici nu contează ce performanțe vrei să obții. Dacă ești sub semnul fricii, poți să le spui Adios gringos!

Andrea

Frumusețe și life-coaching

Știm deja că frumusețea exterioară vine dintr-un interior îngrijit, echilibrat și mereu în căutare de trăirea din plin a vieții. Ceea ce e și mai grozav e atunci când companii care activează în zona înfrumusețării se implică în viața comunitară și creează contexte diferite de a trăi…frumos.

Așa că, avem o serie de ateliere denumite “Antrenament pentru succes”, ateliere adresate în primă fază studenților de la Facultatea de Științe Economice Oradea (norocoșii!) în care voi facilita accesul lor la multiplele beneficii pe care le are coachingul în creșterea creativității, dobândirea auto-disciplinei, căutarea sensului vieții, creșterea stimei de sine.

Inițiativa acestor ateliere îi aparține Victoriei Lalu, director zonal AVON, un om frumos și implicat în viața comunității orădene. Eu nu am altceva de făcut decat să mă bucur de aceste inițiative, să le onorez cu maxim de profesionalism și să sper că vor fi cât mai multe.

“Antrenament pentru succes” are loc în data de 9 mai 2017 și în data de 23 mai 2017, de la ora 15, la sediul FSE Oradea!

Cu nerăbdare și bucurie, Andrea

Galactic View

Cu primii, eșec pe linie. Deși am specificat de la bun început că am nevoie de acte in 3 zile, și ei au spus “Sigur că da!”, în a patra zi îi sunam în mare disperare. Cu chiu cu vai, în ziua cinci am primit traducerile. Pac! I-am tăiat de pe listă și nu-i recomand la nimeni!

Nr.2, destul de profi dar plicticoși nevoie mare! Doamna care mi-a preluat documentele mi-a accentuat următoarele, pe o voce ușor sâsâită: “Mmm, știți, aici în agenție e treabă foarte serioasă! Trebuie să vă analizam documentele și de trei ori.” De fiecare dată când ajungeam la ei mă lăsa pofta de viață.

“Avem 12 limbi disponibile, dar la cerere vă putem satisface și alte dorințe!”- ooooookkkkkkkkk, asta bate bine a pornoșag. Nici n-am mai păstrat vreun contact cu respectivii. Ăștia au fost numărul trei.

Traduceri medicale

M-am săturat de ele fiindcă m-am lovit până acum tot de ceea ce nu trebuia să existe pe piața aceasta a traducerilor. Înainte de aceste experiențe asociam traducătorilor și interpreților un aer ușor mistic: la o adică, dintr-o singură mișcare pot schimba sensul unei fraze întregi. Cuvintele astea: ce încurcături pot face! Și cum pot fi ele și miere și venin în același timp…Pot da speranță sau pot lua speranța. Cancer-iată cuvântul care, dacă ar fi să fac un top al alungătorilor de speranță, ar sta în fruntea clasamentului. De vreo 5 ani îl duc la apostilat, interpretat, tradus, legalizat, imprimat pe zeci de pagini. De asta am devenit extrem de sensibilă la traducători. Am început să îi vad ca fiind o specie aparte, care în functie de cât de bine își fac treaba capătă valențe fie de personaje pozitive fie de personaje negative.

Prima dată, cuvântul-hoț a intrat fulger în viețile noastre. Sentimentul de stupefacție și de mirare absolută a fost atât de puternic încât medicul mi se părea că vorbește aiurea. După ce m-am dezmeticit mi-am dat seama că și vorbește și se comportă aiurea. Citez: “stadiul bolii este destul de avansat. Totuși eu vă pot opera doar peste 1 lună și chiar și așa, sunt 80% șanse ca decesul să aibă loc pe masa de operație.” Serios?!? Păi dacă e avansat, de ce mai așteptați o lună? Și dacă aveți doar 20% șanse de reușită, cum ar fi să recomandați pe cineva care are 80% șanse de succes? N-am avut cu cine. Categoric, medicul își pierduse translatorul de profesionalism. I-ar fi prins bine unul. Hotărâtă să nu-mi las speranțele furate, am plecat în străinătate pentru tratament, și atunci am colaborat cu agenția nr1: ăia lenți din cauza cărora mi-am simțit stomacul arici.

Peste ceva vreme, din nou un medic incompentent (cum Doamne pot dormi noaptea??), din nou Căutare de alternative peste granițele țării. Atunci am intrat în contact cu numerele 2 și 3. Cu plicticoșii ăia nu puteam face treabă bună: erau mai puși pe compătimit și pe răs-verificări decât să se conteze pe nevoia clientului. Adică a mea.

Îmi pierduse speranțele cu totul. Chiar renuțasem să mai cred că poate exista o agenție de traduceri care să fie o garanție a profesionalismului, unde să nu văd mutre acre sau replici de genul “vaaaiiii, dar ce rău îmi pare…Cum faceți față? Eu în locul dv nu știu cum rezistam…” Și, culmea! logo_swiss_solutions.cdrÎntr-o zi senină de Septembrie-zi în care îmi frământam mintea să găsesc o soluție pentru Irina- primesc de la Radu un buchet imens de flori și 1 bilețel cu patru cuvinte.

Agenția de traduceri Swiss Solutions – numele mă duce cu gândul la seriozitatea elvețienilor. Cu foarte puțin entuziasm, mai mult din cauza buchetului de trandafiri, am tastat să intru pe site-ul lor. După primele cinci minute, un gând voios mi-a aterizat printre neuroni: traducerile medicale din România sunt salvate! Am intrat în contact cu ei și mi-am dat seama rapid că toate cele scrise cu meșteșug în spațiul lor online se verifică și în offline.

Când inima abia îsi mai găsește curajul să bată o zi în plus, când ochii se satură de atâta plâns dar totuși mai au lacrimi de eliberat, îți dorești să ai oameni pe care te poți baza. Când știu sigur că traducerea unui termen medical face diferența dintre aplicarea unui tratament sau altul, mă uit de 10 ori la agenție. Și la Swiss Solutions până și prezența lor în rețelele de socializare https://www.facebook.com/SwissSolutions/cu vestitele lor traduceri medicale are un aer jovial.

E și așa destul de dur diagnosticul si boala. E însă mai ușor de suportat dacă lucrezi cu oameni pentru care birourile lor sunt “locații galactice”, soluțiile pe care ți le pot oferi trec drept “soluții pentru eroi” iar pentru a afla mai multe despre ei, trebuie “să faci cunoștință cu echipa noastră galactică”. Traducerile lor sunt de o calitate cosmică, și asta mi-a confirmat-o și medicul austriac la care a trebuit să la duc.

www.swiss-solutions.ro
www.swiss-solutions.ro

Eu am avut nevoie de o mică parte din expertiza lor, dar sunt disponibili în 78 de limbi terestre! Despre cele aferente altor planete, nici n-am întrebat!

Cel mai important lucru e că prin promptitudinea oferită, prin umorul și degajarea caracteristică, m-au ajutat să lupt cu marele cuvânt-hoț. Mi-am umplut rezervoarele cu speranță. Deși nu ăsta e scopul lor, doar sunt agenție de traduceri, nu cabinet de consiliere emoțională! Dar cum Doamne să nu zâmbesc când își spun Swisssolutieni, și când de pe prima pagină mă așteaptă cu îndemnul: Be a Hero!

www.swiss-solutions.ro
www.swiss-solutions.ro

Așadar, Hope is back, The Hero is here!

Articol înscris in cosmicul SuperBlog2016