Circumstanțele sau cum dai vina pe alții

Circumstanțele se aranjează după Viața ta. Nu Viața ta se aranjează după circumstanțe.

Cine e șefa „la” viața ta? 😉

Să detaliez. Pentru tot ce nu îți iese și pentru tot ce nu ai curaj să trăiești, ești mult prea obișnuită să dai vina pe viață, pe soartă, pe prieteni, pe părinți, pe neamuri, pe șefi, pe colegi, pe copii, pe soț, pe soție, pe soacră, pe job, pe guvern, pe țară, pe lume, pe Univers. În fine, ai recunoscut tiparul. Când faci asta, când trăiești așa, toată puterea ta s-a dus pe…apa sâmbetei!

Și dacă tot ți-ai dat puterea prin alte părți, ce mai rămâne? Plângerea de milă! Ahh, devii chiar expertă și începi: eu nu pot să dau 100% la job findcă șefa mea e o imbecilă și nu îmi apreciază munca; nu o să fiu fericită niciodată fiindcă nu mă ascultă copii; mama, tata/soțul nu mă susține deci cum să mă apuc eu de cursul/businessul la care visez de atâta vreme?!?!

Și tootttt așa, până la adânci bătrâneți. Aștepți să se alinieze planetele. Aștepți să crească copiii. Aștepți să te înțeleagă soțul. Aștepți să moștenești pe mătușa Tamara. Aștepți să vină cineva, de undeva, cumva, să te salveze. Aștepți.

Sau ! te saturi în sfârșit să-ți alimentezi plângerile de milă fiindcă așa trăiești e o existență de mizerie. Ce Viață e asta?!?!?! una de nevertebrată, de târâtoare, de moluscă.

Îți plângi de milă fiindcă joci la scară mică-mică-mică. Fiindcă îți trăiești viața într-un mod patetic. Irosești Viața asta, care e un Dar absolut. Viața asta fantastică, colorată, exuberantă, clocotitoare, tu ai redus-o la așteptări. Viața asta în care Tu, în esență, ești după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, tu alegi să trăiești judecându-i pe alții, criticând, punând etichete, irosind tot ce ai mai frumos. Cum te oprești? în primul rând, plec de la premiza că vrei cu adevărat să te oprești din a fi moluscă. Poți alege și să continui în același stil, dar măcar nu-ți mai plânge de milă că viața ta e patetică. Asumă-ți alegerea. Dacă vrei ceva diferit, atunci asta e calea:

Joacă la scară mare. Nu zic eu acum să descoperi leacul pentru cancer sau să pleci în expediție pe Everest. Dar pune-ti o miză mare: prin ceea ce faci, la nivelul la care ești, fă o diferență în bine pentru cei pe care îi ai în jur. Adu o contribuție la jobul tău. Mișcă lucrurile. Fii o prezență vindecătoare pentru familia ta.

Și abia acum nu vei mai avea timp să îți plângi de milă. Oamenii care au o misiune mai mare decât confortul lor au și intenții care cresc văzând cu ochii. Începe din locul în care ești, cu tot ceea ce ești. Înflorește acolo unde ești plantată.

A.N

sprinkle some extra on your ordinary

Scuzele noastre de toate zilele

De fiecare dată când nu ai rezultate, ai multe explicații. Explici de ce nu ai făcut ceea ce ți-ai propus, de ce nu ai reușit, explici cum alții sunt de vină pentru tot ce nu faci tu. Explici cum tu de fapt acționezi în funcție de ceilalți: „m-a enervat Gigi, deci m-am înfipt în ciocolata aia. M-a încurcat Anca, de aceea am întârziat. Dacă m-ar fi susținut și pe mine cineva (părinții, sotul, sotia, etc) aș fi avut o viață mult mai bună acum.”-și alte gânduri asemănătoare cu acestea.

Asta ce înseamnă? înseamnă că te-ai înțepenit, că dormi pe tine, că trăiești din perspectiva în care alții îți dictează Viața. Nu ai un cuvânt de spus despre Viața ta.

Și totuși…vrei rezultate. Vrei să fii altfel. Vrei vrei vrei 🙂 Atunci e cazul să te trezești! Hai, bună dimineața! Mai faci mult pe victima și azi? Sau ALEGI să treci la conducerea vieții tale? Perspectiva asta de generator al propriei Vieți îți deschide alte oportunități.

Îți împărtășesc din proprie experiență: în momentul în care am renunțat la scuze și explicații, și am schimbat perspectiva din care mă uit la Viața mea, a fost un BOOM! pe toate planurile: personal, profesional. Când mi-am sumat rolul de generatoare a Vieții mele, am făcut Pace.

Hai! tu ce mai aștepți?

A.N.

Inima in marele Post

Pentru zilele care au mai ramas din acest Post Mare, împărtășesc cu voi o carte minunată, și un material creat de mine, pe baza cărții.

Cartea este „Inima în marele Post- Nicolae Velimirovici” și o puteți descărca de aici: https://invataturiortodoxe.ro/sfinti-parinti/inima-in-marele-post.html . Este format PDF, si este una dintre cele mai frumoase cărți despre Post.

Materialul creat de mine pe baza acestei cărți îl poți descărca de aici http://andreaneag.com/downloads/13/Inima%20in%20marele%20post_Reflectii_2021.pdf

Cel mai simplu „Mod de utilizare” al acestor materiale este:

  • citiți cartea: este împărțită pe săptămînile din Post
  • parcurgeți materialul și „rezolvați” temele propuse: și acesta este împărțit pe săptămânile din Post.

Și dacă abia acum începi parcurgerea lor, nu e problemă. Poți crește într-o săptămână, cât alții în trei, vorba basmului românesc!

Să fie de folos și pentru bucurie,

Andrea N.

Hristos a Înviat!

Cu adevărat, nu știu să fie bucurie mai mare decât să avem certitudinea că totul este reversibil în viață, că până și moartea a fost biruită de Viață.

Aceste Sărbători Pascale de sub semnul pandemiei, sunt diferite față de cele pe care le-am trăit până acum, dar asta nu le știrbește cu nimic adevărata semnificație. Sigur că mi-e dor de familia adunată împreună, sigur că tânjesc după participarea la slujbele de la Biserică, sigur că îmi doresc să ne putem plimba nestingheriți ca până nu demult.

De data asta însă, am avut mai mult timp pentru … mine. Am reușit să citesc mai mult, să mă rog mai mult, să gândesc mai mult, să fiu alături de copilul meu mai mult, să comunic cu soțul meu mai mult, să am momente de introspecție mai dese. Toate acestea, asociate cu ceea ce înseamnă Postul Mare și în special Săptămâna Patimilor, mi-au adus liniște și bucurie.

În Vinerea Mare, de dimineață, a bătut cineva la noi la ușă, luându-ne prin surprindere: clar nu așteptam musafiri. Am deschis, și doi domni ne zâmbeau amabili de sub măștile purtate regulamentar. S-au prezentat: erau voluntarii bisericii de care aparținem după adresă și ne-au întrebat politicos dacă dorim păscuțele cu vin. Purtau mănuși, mască, banderole albe, și aveau o listă unde au bifat faptul că le-am deschis ușa și ne-au dat „Paștile”. Au păstrat distanța, paharele în care erau prescura și vinul erau ambalate și sigiliate, și totul a durat maxim jumate de minut. Dar bucuria..eheee..bucuria acestui gest mărunt durează deja de câteva zile.

Nu comentez despre isteria creată în media legată de acest gest „apocaliptic” de împărțire a Paștilor și a Luminii, m-am întristat destul pe acest subiect. Doar atat zic: în timp ce facebook-ul abunda de poze cu aglomerații de la supermarketuri, piețe, șosele, unde mulți dintre oameni nu aveau mască sau mănuși, unde forțele de ordine erau absolut insufciente sau lipseau cu desăvârșire, mințile îngrijorate erau absolut terifiate că Biserica împarte de fapt CoVid și nu pahare cu prescură și vin. Ba chiar se făceau asocieri cu mersul la Înviere și răspandirea CoVid, în conditiile în care de mai mult de câteva saptamâni bune s-a specificat clar că în acest an de Paști NU se oficiază slujbe cu participarea credincioșilor.

Înțeleg că e greu să judecăm drept în aceste zile. Înțeleg și că hate-ul (ura) față de biserică este mare, și așa va fi mereu, sunt absolut sigură. Dar chiar să ne pierdem cu totul simțul orientării în teren? Atat de ușor manipulabili suntem? Văd că da.

Revenind la bucurie. Le mulțumesc celor care în acest an m-au făcut să simt că aparțin unei mari familii: Biserica. Chiar dacă nu am putut merge la Biserică, a venit Biserica la ușa mea, și prin acest mic gest m-am simțit iubită și îngrjită încă o dată, de cea care are mereu timp să îmi asculte grijile, necazurile, bucuriile.

A.N

Foto din arhiva personală.

Refacerea relației este răspunderea părintelui

Pare un fel de banc sec: încă o răspundere în plus pe care o am ca părinte! Serios?!?!? Nu știam ce îmi lipsește…

Acesta este principiul numărul cinci, ultimul din seria dedicată îmbunătățirii relației pe care o avem cu copilul/copii noștri. Din principiul prezentat în articolul anterior „Supărarea?Nu duce la nimic” ne-am dat seama că este perfect normal să nu ne putem păstra calmul tot timpul, în orice situație. Și chiar am descoperit că există un mod sănătos de a ne expune supărarea față de copil.

Bunn… ne supărăm afectuos, dar ce facem după? Refacerea legăturii după o ceartă/supărare își revine ție, părintelui. De ce?

Din primul articol dedicat acestor principii, am convenit următorul lucru: dat fiind că nimic din ce face copilul nu trebuie să vă amenințe relația/legătura, el nu trebuie să depună vreun efort ca să o refacă. Logic, nu?

Și-atunci, dacă tu ți-ai ieșit din fire, e treaba ta să restabilești pacea. Cum?

  • Nu are rost să îl pui pe copil ( a se citi – forța) să își ceară scuze față de tine, înainte ca tu să-l fi iertat.
  • Evită promisiunile deșarte! Chiar nu e realist să te apuci să-i promiti copilului că n-ai să te mai enervezi, că n-ai să mai fii „rău”, findcă inevitabil ai să te mai enervezi și altă dată.
  • Refacerea legăturii înseamnă pur și simplu să recunoști că vezi ce s-a întâmplat – dacă tu ți-ai iesit din pepeni pentru boacăna făcută nu înseamnă că boacăna nu va mai exista, nu înseamnă că al tău copil va învăța ceva din nervii tăi- și înțelegi ce simte copilul în această privință – toate stările care se declanșează în copil ca reactie la furia ta: rușine, plâns, furie, aroganță- și asculți imparțial ce are el de spus vizavi de lucrurile întamplate.

Pentru mine, acest ultim punct a fost cel mai greu de realizat. Nu știu alți părinți cum sunt, dar eu eram absolut convinsă că sunt îndreptățită să mă supăr atunci când fiul meu face vreo trăznaie. Ce să fie vorba despre a mă duce eu să refac legătura?!?! Așteptam să își ceară el scuze, chiar dacă eu fusesem cea care a avut reacția de furie. Dar lucrurile se pot schimba, atunci când vrem. Și eu am vrut. Nu zic că a fost ușor. Dar zic că merită pe deplin!

Până la urmă, ce vrem să îi învățăm pe copii? Pe ce anume punem accent?

Haideți să le trasmitem că viitorul este important. Că punem accent pe vindecare și dezvoltare, nu pe obiectivele cu termen scurt.

Și să facem toate acestea cu bucurie. Cu multă bucurie.

A.N

Supărarea? Nu duce la nimic!

Suntem aproape de finalul seriei de articole dedicate celor cinci principii care ne vor îmbunătăți relația cu proprii copii. Azi, despre supărare: la ce e bună, dacă e bună, unde duce, ce facem cu ea. Adică principiul numărul 4. Despre celălalte principii poți găsi detalii aici : http://blog.andreaneag.com/?p=1132 .

Încep cu o mărturisire: acest principiu este preferatul meu! Într-o vreme eram părintele care se credea îndreptățit în supărare: făcea copilul o boacănă: Hop! si eu cu supărarea. Făcea copilul o trăznaie?Hop! și eu : „dar cum nu înțelege că nu e bine? doar i-am explicat de atâtea ori!?!?!Nu se poate așa ceva…îi arăt eu acum supărare!”

Să vă mai spun câți nervi aiurea m-a costat atitudinea asta? cât timp pierdut pe care nu l-am mai recuperat în vecii vecilor? Nu, nu vă spun. Dar chiar s-au dovedit a fi demersuri inutile. Și cum nu mă simțeam fericită ca mamă având atitudinea acesta, am hotarât că e momentul să schimb ceva: la mine. Nu citisem atunci cartea lui Gabor Mate, că sigur mi-ar fi fost mai clar și mai ușor. Dar nu e cazul să te chinui și tu. Poți prelua direct ideile salvatoare si să le pui în practică.

În primul rând, este absolut imposibil evitarea sentimentului de supărare. Asta este! acceptăm că din când ne vom supăra. Este nerealist să credem că vom fi mereu calmi, Zen, fower-power, roz cu norișori. Nu suntem Sfinți deși ce bine ar fi să avem răbdarea Lor.

În al doilea rând, când simți că te cuprinde furia, ia o pauză! Poți chiar să îi spui pruncului pe care ai vrea să îl agheți în cuiul de pe perete: „ Sunt foarte agitat/ă acum. Am nevoie de o pauză!” Dacă te gândești să îl înveți pe copil vreo lectie utilă atunci când ești stăpânit de furie, nervi, este un gând inutil. În amestecul de stres, rușine – pe care îl simte copilul- plus furia pe care o simți tu, este absolut imposibilă învățarea.

În al treilea rând, ca să pricepi exact ce se întâmplă, e nevoie să știi că momentele în care un copil se confruntă cu supărarea părintelui: voce aspră, ton ridicat/urlat, cuvinte tăioase, el simte că pierde contactul cu mama sau cu tata. Pierderea aceasta a contactului, pentru orice copil, dar cu precădere pentru cei cu o stimă de sine scăzută, pentru cei care au suferit o traumă, poate avea efecte catasatrofale. Și chiar nu e exagerare. Practic, copilul simte că nu merită afecțiunea nimănui.

În al patrulea rând, tu esti supărat-iti manifesti supărarea către copil cum te apucă (urli, strigi, dai din mâini, pate chiar si din picioare, îți dai ochii peste cap)- copilul reacționează. În două feluri: ori se retrage (i se acentuează starea de rușine- și principiul 3 descrie foarte bine de ce nu ajută starea psihologică de rusine) ori atacă în mod direct afișând furie, aroganță, aparentă nepăsare ( stare care are același rol- să țină rusinea la distanță). Niciuna dintre cele două variante nu e de dorit.

După aceste patru puncte s-ar putea să îți pui mâinile-n cap și să spui: „Bine, bine! dar din moment ce îmi este imposibil să nu simt supărarea atunci când copilul face diverse chestii, dar această supărare poate fi atat de nocivă pentru copilul meu, ce mă fac? iau direct bilet la balamuc si pentru mine dar si pentru el, și măcar știu o treabă.” Nu, nu! Și în acest caz, precum și când e vorba de laudă sau de critică, avem la îndemână o variantă sănătoasă. Iată:

Supărarea afectuoasă nu e dăunătoare! Cum ne supărăm afectuos?

  • ținem supărarea sub control: pauza de care vorbeam mai sus, când simți că valurile furiei te îneacă;
  • comentariile pe care le faci se referă la faptă, fără să îl ataci pe copil : „Mă supără tare că ai vorbit urât/împins/spart”- orice o fi făcut copilul păgubos. Sau „Mă deranjează tare că te comporți așa”- si numești concret comportamentul cu pricina.
  • nu îl ameninți cu retragerea afecțiunii tale. Deci te abții de la replici precum „Nu te mai iubesc cand faci asta! / Nu vreau să te mai văd, du-te în camera ta!” și altele de acest gen. Dacă chiar te-au apucat pandaliile și nu mai suporți să-ți vezi progenitura (și asta ni se întamplă), ieși tu din camera respectivă, spunându-i: „Am nevoie să ies puțin. Mă simt foarte furios/supărat/enervat. Vin înapoi. ”

Partea cea mai faină cu manifestarea în acest mod a supărării este că te obligă pe tine, adult, să crești personal, să te dezvolți. Practic, cultivi o stare pozitivă și în copil, dar și în tine: crește și se dezvoltă armonios toată familia. Copiii pot să suporte tipul acesta de supărare, ba chiar învață din ea cum să își manifeste și ei supărarea într-un mod… productiv.

De când mă supăr în mod afectuos am observat că băiețelul meu face același lucru, când e supărat: tot mai des numește clar comportamentul care îl supără, fără să se mai refere la persoană. Într-o zi o să ajungă și să facă referire exclusiv la comportamentul care îl deranjează, sunt sigură.

Așa că, dacă tot te superi, fă-o într-un mod… afectuos!

A.N

Lauda exagerată nu e de folos

Principiul numărul trei: Părintele nu-l laudă exagerat pe copil.

Dacă nu știi care e treaba cu principiile acestea, poti afla aici principiul nr 1 si nr 2 http://blog.andreaneag.com/?p=1124.

Criticând copilul, nu e bine. Dar se pare că nici să îl lăudăm excesiv nu aduce nimic bun în dezvoltarea lui. Deși cele două par noțiuni opuse: critică-laudă, acestea transmit de fapt același mesaj:

Pentru părinte este mai important ce face copilul și nu ceea ce este copilul.

S-ar putea ca nici măcar să nu îți fi dat seama că transmiți acest mesaj copilului tău. Eu, cel puțin, exact asta am pățit. Mi se părea extrem de natural și benefic să îmi laud copilul: Mvai, ce frumos esti! OO, dar ce destept esti! – si altele din gama asta. Dincolo de faptul că sunt convinsă 100% că am un copil frumos și deștept, eram și mai convinsă că aceste laude îi cresc stima de sine.

De fapt, ce mecanism se declanșează când ne lăudăm copiii în acest mod?

Copilul învață că este mai important ceea ce face, și nu ceea ce este. Asta, pe termen lung și foarte lung, transformă copilul în adultul acela superficial, care nu prea ne place: omul care pune mare preț, de exemplu, pe exteriorul său în detrimentul interiorului.

Respect de sine dobandit pe baza evaluărilor făcute de cei din jur- așa îl numește psihologul evolutiv Gordon Neufeld.

Ce e de făcut? Simplu! Continuăm să ne lăudăm copiii, dar într-un mod sănătos, astfel încât să își poată clădi singuri, încet și sigur, respectul de sine, pe baza a ceea ce sunt, și nu pe baza evaluărilor primite de la cei din jurul lor. Iată cum:

  • Comentariile laudative se referă mai degrabă la faptă decât la copil : „Woww, proiectul ăsta ți-a ieșit foarte bine!” în loc de „Uite ce proiect frumos ai făcut- esti foarte destept!”
  • Lăudăm efortul copilului: ” Asta da! nu te-ai dat bătut/ai continuat să încerci/nu ai renunțat deși a fost foarte dificil!” în loc de „Ce priceput esti, ai reusit sa rezolvi problema!”
  • Facem referire la emotiile copilului : „Am văzut că ți-a fost greu. Cu toate astea, ai găsit solutia cea mai bună. Felicitări!” în loc de ”Ce perspicace esti/ ce descurcaret esti!”

Așa că, stai liniștit părinte drag! Nu înseamnă că nu-ți mai poți lăuda copilul. Doar că e mai productiv și sănătos, și pe termen lung si pe termen scurt, să o facem în modul potrivit. Până la urmă, ne dorim să creștem copiii astfel încât să devină adulți fericiți, care să cultive relații prospere cu cei din jurul lor, și să aprecieze lucrurile si persoanele din jurul lor la adevărata valoare.

În loc de concluzie, un gând: Oamenii nu au nevoie de judecăți, au nevoie de acceptare.

A.N

Copilul nu intră la judecată

După principiul nr 1, despre care găsesti detalii aici: http://blog.andreaneag.com/?p=1117 , iată că azi îți aduc în atentie principiul numărul 2: Copilul nu intră la judecata adultului sau, așa cum este prezentat în cartea lui Gabor Mate: părintele nu îl judecă pe copil.

Critica din partea părintelui are efect puternic negativ asupra copilului, iar dacă e vorba despre un copil cu o stimă de sine redusă, această critică este devastatoare.

Se poate să criticăm fără să ne dăm seama, dar oricum, asta nu e o scuză. O mai bună conștientizare a modului în care gândim ca părinte, a așteptărilor pe care le avem față de copiii noștri, ne poate ajuta să oprim critica la timp. Gabor Mate spune că e mai indicat să îți muști limba decât să rostești un comentariu critic. Poate că unii dintre noi am face găuri în limbă de la atâta mușcat.

Dacă îl auzi pe copilul tău spunând „sunt rău!” , „sunt prost!” , „nu stiu să fac nimic” , sau dacă are tendința de a da vina întotdeauna pe alții „X este rău/răutăcios cu mine”, e timpul să iei măsuri. Aceste expresii auto-denigratoare îți arată că al tău copil este împotmolit în sentimentul rușinii.

Ce e de făcut?

În primul rând, nu are rost să folosești logica pentru a combate această auto-denigrare a copilului. Sentimentul rușinii nu apare în emisfera stângă a creierului (cea responsabilă, printre altele și cu logica gândirii) așa că degeaba încerci prin mijloace verbale să o elimini.

Ideea este să oprești alimentarea rușinii la copil: oprește-te din a face lucruri prin care copilul se simte deficient, defect, insuficient.

Mare atenție la tonul pe care îl folosești. Dacă vrei cu adevărat să îți ajuți copilul, atitudinea și implicit tonul pe care îl folosesti e nevoie să fie plin de afecțiune.

Înțelege și acceptă vulnerabilitatea copilului. Nu știu ce vise și idei îți faci vizavi de propriul copil, dar e cazul să îl accepti fix așa cum e și să îl iubești pentru fix ceea ce este, nu pentru ce speri tu să devină.

Ce mi se pare mie personal cel mai important din acest principiu este faptul că ai noștri copii trebuie să simtă că acceptarea lor de către părinți nu depinde de cât de bine fac ei ceva. Această acceptare nu este amenințată de o performanță slabă. Acceptarea există, pur și simplu.

Astfel, copiii devin tot mai deschiși la ajutor sau învățare în domeniile în care au dificultăți. De ce?

Findcă scapă de frică! Copiii simt că neajunsurile pe care le au nu le amenință relația cu părintele. Chiar și noi adulții suntem paralizati de frica de multe ori în viață: frica de eșec, frica de a nu fi suficient, frica de nu ne ridica la înălțimea aștepărilor, și multe alte frici.

Știu, noi adulții credem că le știm pe toate. Dar te invit să lași loc și pentru posibilitatea de a nu fi așa. Privește-ți copilul cu bunătate și acceptare, indiferent de ceea ce face. Așa vei găsi mai repede drumul pentru a îndrepta ce este de îndreptat. Până la urmă, copilul sau copii pe care îi ai se bazează pe tine.

A.N

Coaching pentru părinți

Nu cred în expresia „părinte performant”, mă face să mă gandesc la o ființă umană robotizată, care apasă pe diverse butoane pentru a obtine cele mai bune rezultate pentru proprii copii.

Cred în schimb în părintele bucuros, chiar dacă de multe ori, de foarte multe ori, nervii lui stau pe bigudiuri.

Cred în Bucurie. Și vreau să văd tot mai mulți părinți care trec prin diverse provocări, fără să își uite bucuria. De aceea, următoarele articole dedicate coachingului precum și o bună parte a activității mele în coaching, vor fi orientate către aceste aspecte.

A.N

Invită copilul în relație

Cu fiecare ocazie pe care o am subliniez faptul că procesul de coaching este unul natural. Sau, ca să fiu și mai explicită: natura coachingului este chiar natura umană. A (ne) pune întrebări, a încuraja, a vedea potențialul, a căuta soluții, a vrea mai mult și mai bine, toate acestea fac parte din noi. Și din coaching. Sigur, nu fiecare dintre noi reușim să accesăm aceste resurse naturale și să facem un „auto-coaching” eficient. Dar cu ajutorul unui coach profesionist, lucrurile se mișcă în direcția potrivită. De ce spun acestea? Ca să scăpăm de povara lui „trebuie să știm tot”. O povară pe care o întâlnesc la multă lume, o povară pe care și eu am avut-o pe umeri cândva.

Dacă pe deasupra mai ești și părinte, te-ai ars! Gândul că trebuie să știi tot ce are nevoie copilul tău, că trebuie să îi oferi copilăria perfectă, activitățile care îl stimulează și mâncarea fără E-uri, s-ar putea să te ducă direct la balamuc!

Azi deschid o serie de 5 articole și voi aduce în fața ta 5 principii numai bune de aplicat pentru a păstra bucuria în relația cu copiii și pentru a crea un mediu relațional în care și ei dar și noi, să ne simțim iubiți și în siguranță. Aceste 5 principii se regăsesc în cartea lui Gabor Mate- Minți împrăștiate. Le poți aplica zilnic, de azi, cu efecte nemaipomenite!

Așadar, numero uno: Invită copilul în relație

Cel mai mare dar pe care îl poate primi un copil este să simtă că aduce bucurie în viața familiei sale, și că este dorit. Poți te rog să îți scrii asta MAREEE în caietul minții tale? Sau chiar în agenda ta fizică? „Păi sigur că îl iubesc și sigur că este un copil dorit, că doar de asta îl am”- vei fi tentat să spui. Copilul își împarte experiențele de viață pe baza a ceea ce simte el, nu pe baza a ceea ce gândești tu.

Iată ce să faci, chiar de azi: îi demonstrezi zi de zi că îi apreciezi compania. Faceți lucruri împreună, dar tu ești într-o atitudine de atenție activă, esti prezent pe deplin. Și propui tu să vă jucati împreună. Mulți părinți caută clipe de răgaz, momente în care să fie lăsați în pace de copiii care de altfel miaună oricum toată ziua „Mamaaaa! Tataaa”. Si e de înteles, avem nevoie și de clipe doar pentru noi. Atentia aceasta pe care o cer copiii de la noi, și care pare să fie fără sfarsit, chiar așa și e: o nevoie continuă a copiilor de a se simți apreciați.

Invită copilul la contact/joacă exact când acesta nu se așteaptă, când el nu ți-o cere. Sau dacă așa ceva se întamplă rarisim, atunci întărește cererile lui cu entuziasm „ Ce idee bună ai cu jocul acesta! Mă bucur că te-ai gandit la asta! ”

Ce se întâmplă? Copilul primește mesajul că existența lui este apreciată. Nu îl apreciezi pentru că e bun, frumos, destept, ci îl apreciezi pur si simplu pentru că … există. Pentru copiii care au o nesiguranță de sine crescută, aplicarea și trăirea acestui principiu, de a invita copilul în relație, este mană cerească.

Fă acest lucru zilnic, și ai să vezi că nu în foarte mult timp, mintea copilului tău nu va mai fi atat de preocupată să primească atentia ta (fiindcă acum i-o oferi în mod gratuit) și se va putea concentra să absoarbă și alte informații de care are nevoie pentru a crește emoțional.

Apoi, am putea face acest lucru și cu soțul/soția : să acordăm timp nealterat de tehnologie doar pentru a celebra existenta lui/ei. Și cu părinții nostri. Cu prietenii. Cu colegii. Să fie bucurie pentru toată lumea!

A.N

P.S: fotografia e din arhiva personală, de azi-vară, când am pictat amândoi și cu palmele și cu tălpile, și mai ales, cu inima plină de bucuria unui moment unic.