Nu e doar un roman. E un mod de trăi. E o posibilitate de a merge la drum cu Viața. Am citit-o printre râsete și lacrimi, cu fericire și durere. Toate în același timp. Cartea asta mi-a arătat cum arată pasiunea și iubirea pentru oameni, într-un mod încare nu mă așteptam. Personajele sunt atât de reale, curge Viața prin fiecare rând scris. Aș putea scrie despre fiecare personaj din cartea asta, atât sunt de … pline!
„Trebuie să crezi. Așa zicea bunica mereu. Trebuie să crezi în ceva ca să poți înțelege poveștile. Nu să crezi în ceva bătut în cuie, dar să crezi în ceva, altfel n-ai decât s-o dai dracului de treabă.”
Bunica este prima mea întâlnire cu Fredrik Backman, grație prietenei mele care precis s-a decis, în secret, că ar fi cazul să mă îndrăgostesc de Backman și lumea lui. Nici nu știe ce favoare mi-a făcut!
„Bunica Elsei trăia într-un alt ritm decât restul lumii. Funcționa altfel. În lumea reală, practică, ea era haos, dar când lumea reală se prăbușește și totul devine haotic, oamenii ca ea sunt singurii funcționali. Asta era superputerea ei. Așa că, atunci când bunica pleca în vreun loc din lume, de-un lucru puteai să fii sigur: era un loc de unde toată lumea încerca să fugă în acel moment.”
Când am terminat cartea, am reluat-o. fix atunci, pe loc. Fără ezitări. Când am închis-o a doua oară, primul meu gând a fost: Doamne, Iisuse Hristoase, cât de rău îmi pare de cei care nu citesc cartea asta! E ca și cum le-ar lipsi… o parte din inimă. Pentru că timp de câteva zile am purtat-o cu mine peste tot, copiii mei au devenit extrem de curioși și am început să le povestesc despre personaje, sau chiar să le citesc pagini întregi. Erau la fel de entuziasmați ca și mine.
O iubesc pe Elsa, fetița de 7 ani care trebuie să sufere mai mult decât poate duce un copil atât de mic, dar care, prin excentricitatea și autenticitatea bunicii, depășește nasoliile vieții.
„Elsa are șapte ani. De fapt, aproape opt. Nu prea se pricepe să aibă șapte ani. Știe asta. Știe că-i altfel… Din cauza asta n-are niciun prieten în afară de bunica. Din cauza că toți cei de șapte ani de la școala ei sunt niște tâmpiți, așa cum sunt, de regulă, copiii de șapte ani. Dar Elsa e altel.”
Clar o ador pe Bunica, și nu pot opri gândul care îmi zice că „așa vreau și eu să îmbătrânesc. Cu tot curajul, asumarea, umorul, și simțul de observatie al Bunicii, cu toată pasiunea ei!”
Britt-Marie m-a enervat la maxim, în toate paginile, dar m-a impresionat și cucerit în romanul următor a lui Backman: „Britt-Marie a fost aici”. Ce m-a învățat Britt-Marie? Că e periculos să pui etichete și e și mai periculos să judeci un om doar după câteva lucruri pe care le știi despre el. Și că oamenii sunt spectaculoși, când își dau voie. Că Viața poate fi trăită și mai târziu, când ai zice că toate s-au terminat.
Partea mea favorită din carte? Pfuuuuu e foarte greu să aleg. Dar m-a impresionat momentul când Bunica decide să schimbe modul în care Elsa își va aminti o zi anume din viața ei. O zi care ar fi putut deveni o suferință traumatică pentru copilă, dar Bunica o transformă în ziua în care ele două intră clandestin în grădina ZOO și orice altceva pălește în fața acestei experiențe 🙂 Mai multe nu vă spun, că nu doresc să vă stric bucuria de a descoperi voi acest moment.
Am terminat-o având în inimă un puternic sentiment de recunoștință. Am intrat în lumea Backman. Si e o adevărată bucurie. Voi scrie despre fiecare carte Backman pe care o citesc, adică despre toate cărtile lui traduse în română. :))))) Si sper să le citești și tu.
„A avea o bunică e ca și cum ai avea o armată. E privilegiul suprem al oricărui nepot să știe că are întotdeauna pe cineva de partea sa, indiferent de situație. Chiar și când greșește. De fapt, mai ales atunci. O bunică e sabie și scut și e o iubire cu totul aparte. Bunica știe mai bine. Bunica înțelege mai multe. Bunica e una dintre aceia pe care să-i iei cu tine în bătălie.”
Andrea N
