Circumstanțele sau cum dai vina pe alții

Circumstanțele se aranjează după Viața ta. Nu Viața ta se aranjează după circumstanțe.

Cine e șefa „la” viața ta? 😉

Să detaliez. Pentru tot ce nu îți iese și pentru tot ce nu ai curaj să trăiești, ești mult prea obișnuită să dai vina pe viață, pe soartă, pe prieteni, pe părinți, pe neamuri, pe șefi, pe colegi, pe copii, pe soț, pe soție, pe soacră, pe job, pe guvern, pe țară, pe lume, pe Univers. În fine, ai recunoscut tiparul. Când faci asta, când trăiești așa, toată puterea ta s-a dus pe…apa sâmbetei!

Și dacă tot ți-ai dat puterea prin alte părți, ce mai rămâne? Plângerea de milă! Ahh, devii chiar expertă și începi: eu nu pot să dau 100% la job findcă șefa mea e o imbecilă și nu îmi apreciază munca; nu o să fiu fericită niciodată fiindcă nu mă ascultă copii; mama, tata/soțul nu mă susține deci cum să mă apuc eu de cursul/businessul la care visez de atâta vreme?!?!

Și tootttt așa, până la adânci bătrâneți. Aștepți să se alinieze planetele. Aștepți să crească copiii. Aștepți să te înțeleagă soțul. Aștepți să moștenești pe mătușa Tamara. Aștepți să vină cineva, de undeva, cumva, să te salveze. Aștepți.

Sau ! te saturi în sfârșit să-ți alimentezi plângerile de milă fiindcă așa trăiești e o existență de mizerie. Ce Viață e asta?!?!?! una de nevertebrată, de târâtoare, de moluscă.

Îți plângi de milă fiindcă joci la scară mică-mică-mică. Fiindcă îți trăiești viața într-un mod patetic. Irosești Viața asta, care e un Dar absolut. Viața asta fantastică, colorată, exuberantă, clocotitoare, tu ai redus-o la așteptări. Viața asta în care Tu, în esență, ești după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, tu alegi să trăiești judecându-i pe alții, criticând, punând etichete, irosind tot ce ai mai frumos. Cum te oprești? în primul rând, plec de la premiza că vrei cu adevărat să te oprești din a fi moluscă. Poți alege și să continui în același stil, dar măcar nu-ți mai plânge de milă că viața ta e patetică. Asumă-ți alegerea. Dacă vrei ceva diferit, atunci asta e calea:

Joacă la scară mare. Nu zic eu acum să descoperi leacul pentru cancer sau să pleci în expediție pe Everest. Dar pune-ti o miză mare: prin ceea ce faci, la nivelul la care ești, fă o diferență în bine pentru cei pe care îi ai în jur. Adu o contribuție la jobul tău. Mișcă lucrurile. Fii o prezență vindecătoare pentru familia ta.

Și abia acum nu vei mai avea timp să îți plângi de milă. Oamenii care au o misiune mai mare decât confortul lor au și intenții care cresc văzând cu ochii. Începe din locul în care ești, cu tot ceea ce ești. Înflorește acolo unde ești plantată.

A.N

sprinkle some extra on your ordinary

Hristos a Înviat!

Cu adevărat, nu știu să fie bucurie mai mare decât să avem certitudinea că totul este reversibil în viață, că până și moartea a fost biruită de Viață.

Aceste Sărbători Pascale de sub semnul pandemiei, sunt diferite față de cele pe care le-am trăit până acum, dar asta nu le știrbește cu nimic adevărata semnificație. Sigur că mi-e dor de familia adunată împreună, sigur că tânjesc după participarea la slujbele de la Biserică, sigur că îmi doresc să ne putem plimba nestingheriți ca până nu demult.

De data asta însă, am avut mai mult timp pentru … mine. Am reușit să citesc mai mult, să mă rog mai mult, să gândesc mai mult, să fiu alături de copilul meu mai mult, să comunic cu soțul meu mai mult, să am momente de introspecție mai dese. Toate acestea, asociate cu ceea ce înseamnă Postul Mare și în special Săptămâna Patimilor, mi-au adus liniște și bucurie.

În Vinerea Mare, de dimineață, a bătut cineva la noi la ușă, luându-ne prin surprindere: clar nu așteptam musafiri. Am deschis, și doi domni ne zâmbeau amabili de sub măștile purtate regulamentar. S-au prezentat: erau voluntarii bisericii de care aparținem după adresă și ne-au întrebat politicos dacă dorim păscuțele cu vin. Purtau mănuși, mască, banderole albe, și aveau o listă unde au bifat faptul că le-am deschis ușa și ne-au dat „Paștile”. Au păstrat distanța, paharele în care erau prescura și vinul erau ambalate și sigiliate, și totul a durat maxim jumate de minut. Dar bucuria..eheee..bucuria acestui gest mărunt durează deja de câteva zile.

Nu comentez despre isteria creată în media legată de acest gest „apocaliptic” de împărțire a Paștilor și a Luminii, m-am întristat destul pe acest subiect. Doar atat zic: în timp ce facebook-ul abunda de poze cu aglomerații de la supermarketuri, piețe, șosele, unde mulți dintre oameni nu aveau mască sau mănuși, unde forțele de ordine erau absolut insufciente sau lipseau cu desăvârșire, mințile îngrijorate erau absolut terifiate că Biserica împarte de fapt CoVid și nu pahare cu prescură și vin. Ba chiar se făceau asocieri cu mersul la Înviere și răspandirea CoVid, în conditiile în care de mai mult de câteva saptamâni bune s-a specificat clar că în acest an de Paști NU se oficiază slujbe cu participarea credincioșilor.

Înțeleg că e greu să judecăm drept în aceste zile. Înțeleg și că hate-ul (ura) față de biserică este mare, și așa va fi mereu, sunt absolut sigură. Dar chiar să ne pierdem cu totul simțul orientării în teren? Atat de ușor manipulabili suntem? Văd că da.

Revenind la bucurie. Le mulțumesc celor care în acest an m-au făcut să simt că aparțin unei mari familii: Biserica. Chiar dacă nu am putut merge la Biserică, a venit Biserica la ușa mea, și prin acest mic gest m-am simțit iubită și îngrjită încă o dată, de cea care are mereu timp să îmi asculte grijile, necazurile, bucuriile.

A.N

Foto din arhiva personală.

Lauda exagerată nu e de folos

Principiul numărul trei: Părintele nu-l laudă exagerat pe copil.

Dacă nu știi care e treaba cu principiile acestea, poti afla aici principiul nr 1 si nr 2 http://blog.andreaneag.com/?p=1124.

Criticând copilul, nu e bine. Dar se pare că nici să îl lăudăm excesiv nu aduce nimic bun în dezvoltarea lui. Deși cele două par noțiuni opuse: critică-laudă, acestea transmit de fapt același mesaj:

Pentru părinte este mai important ce face copilul și nu ceea ce este copilul.

S-ar putea ca nici măcar să nu îți fi dat seama că transmiți acest mesaj copilului tău. Eu, cel puțin, exact asta am pățit. Mi se părea extrem de natural și benefic să îmi laud copilul: Mvai, ce frumos esti! OO, dar ce destept esti! – si altele din gama asta. Dincolo de faptul că sunt convinsă 100% că am un copil frumos și deștept, eram și mai convinsă că aceste laude îi cresc stima de sine.

De fapt, ce mecanism se declanșează când ne lăudăm copiii în acest mod?

Copilul învață că este mai important ceea ce face, și nu ceea ce este. Asta, pe termen lung și foarte lung, transformă copilul în adultul acela superficial, care nu prea ne place: omul care pune mare preț, de exemplu, pe exteriorul său în detrimentul interiorului.

Respect de sine dobandit pe baza evaluărilor făcute de cei din jur- așa îl numește psihologul evolutiv Gordon Neufeld.

Ce e de făcut? Simplu! Continuăm să ne lăudăm copiii, dar într-un mod sănătos, astfel încât să își poată clădi singuri, încet și sigur, respectul de sine, pe baza a ceea ce sunt, și nu pe baza evaluărilor primite de la cei din jurul lor. Iată cum:

  • Comentariile laudative se referă mai degrabă la faptă decât la copil : „Woww, proiectul ăsta ți-a ieșit foarte bine!” în loc de „Uite ce proiect frumos ai făcut- esti foarte destept!”
  • Lăudăm efortul copilului: ” Asta da! nu te-ai dat bătut/ai continuat să încerci/nu ai renunțat deși a fost foarte dificil!” în loc de „Ce priceput esti, ai reusit sa rezolvi problema!”
  • Facem referire la emotiile copilului : „Am văzut că ți-a fost greu. Cu toate astea, ai găsit solutia cea mai bună. Felicitări!” în loc de ”Ce perspicace esti/ ce descurcaret esti!”

Așa că, stai liniștit părinte drag! Nu înseamnă că nu-ți mai poți lăuda copilul. Doar că e mai productiv și sănătos, și pe termen lung si pe termen scurt, să o facem în modul potrivit. Până la urmă, ne dorim să creștem copiii astfel încât să devină adulți fericiți, care să cultive relații prospere cu cei din jurul lor, și să aprecieze lucrurile si persoanele din jurul lor la adevărata valoare.

În loc de concluzie, un gând: Oamenii nu au nevoie de judecăți, au nevoie de acceptare.

A.N

Copilul nu intră la judecată

După principiul nr 1, despre care găsesti detalii aici: http://blog.andreaneag.com/?p=1117 , iată că azi îți aduc în atentie principiul numărul 2: Copilul nu intră la judecata adultului sau, așa cum este prezentat în cartea lui Gabor Mate: părintele nu îl judecă pe copil.

Critica din partea părintelui are efect puternic negativ asupra copilului, iar dacă e vorba despre un copil cu o stimă de sine redusă, această critică este devastatoare.

Se poate să criticăm fără să ne dăm seama, dar oricum, asta nu e o scuză. O mai bună conștientizare a modului în care gândim ca părinte, a așteptărilor pe care le avem față de copiii noștri, ne poate ajuta să oprim critica la timp. Gabor Mate spune că e mai indicat să îți muști limba decât să rostești un comentariu critic. Poate că unii dintre noi am face găuri în limbă de la atâta mușcat.

Dacă îl auzi pe copilul tău spunând „sunt rău!” , „sunt prost!” , „nu stiu să fac nimic” , sau dacă are tendința de a da vina întotdeauna pe alții „X este rău/răutăcios cu mine”, e timpul să iei măsuri. Aceste expresii auto-denigratoare îți arată că al tău copil este împotmolit în sentimentul rușinii.

Ce e de făcut?

În primul rând, nu are rost să folosești logica pentru a combate această auto-denigrare a copilului. Sentimentul rușinii nu apare în emisfera stângă a creierului (cea responsabilă, printre altele și cu logica gândirii) așa că degeaba încerci prin mijloace verbale să o elimini.

Ideea este să oprești alimentarea rușinii la copil: oprește-te din a face lucruri prin care copilul se simte deficient, defect, insuficient.

Mare atenție la tonul pe care îl folosești. Dacă vrei cu adevărat să îți ajuți copilul, atitudinea și implicit tonul pe care îl folosesti e nevoie să fie plin de afecțiune.

Înțelege și acceptă vulnerabilitatea copilului. Nu știu ce vise și idei îți faci vizavi de propriul copil, dar e cazul să îl accepti fix așa cum e și să îl iubești pentru fix ceea ce este, nu pentru ce speri tu să devină.

Ce mi se pare mie personal cel mai important din acest principiu este faptul că ai noștri copii trebuie să simtă că acceptarea lor de către părinți nu depinde de cât de bine fac ei ceva. Această acceptare nu este amenințată de o performanță slabă. Acceptarea există, pur și simplu.

Astfel, copiii devin tot mai deschiși la ajutor sau învățare în domeniile în care au dificultăți. De ce?

Findcă scapă de frică! Copiii simt că neajunsurile pe care le au nu le amenință relația cu părintele. Chiar și noi adulții suntem paralizati de frica de multe ori în viață: frica de eșec, frica de a nu fi suficient, frica de nu ne ridica la înălțimea aștepărilor, și multe alte frici.

Știu, noi adulții credem că le știm pe toate. Dar te invit să lași loc și pentru posibilitatea de a nu fi așa. Privește-ți copilul cu bunătate și acceptare, indiferent de ceea ce face. Așa vei găsi mai repede drumul pentru a îndrepta ce este de îndreptat. Până la urmă, copilul sau copii pe care îi ai se bazează pe tine.

A.N