Devenire

în sesiunile de coaching pe care le facilitez dar și în dialogurile din alte contexte, am auzit de foarte multe ori „nu am timp”. Vreau să am un tonus mai bun, dar nu am timp să merg la sport. Vreau să pot comunica mai bine cu colegii mei, dar nu am timp să le tot explic și să îi fac să înțeleagă ce vreau eu să spun. Vreau mai mulți bani, dar nu am timp să investesc în educația mea financiară, vreau să fac banii ăia rapid! Și pot continua cu așa exemple, multe-foarte multe rânduri și pagini.

Hai să facem însă un joc: te invit în altă perspectivă! Nu zic nici că e mai bună, nici că e mai rea, pur și simplu e…alta. Așadar:

Omul este în devenire. Marele dar al lui Dumnezeu este timpul. Timpul, așa cum îl percepem noi acum, nu a existat și nici n-o să mai fie. Timpul este posibilitatea devenirii, posibilitatea schimbării.

Ce poate fi mai reconfortant decât asta? Din această perspectivă, timpul îmi servește mie. Timpul este posibilitatea ca eu să devin, în fiecare zi, ceea ce am nevoie să devin. În această perspectivă, timpul îmi este aliat, nicidecum dușman. De aici, se vede clar că alegerea îmi aparține. Că am un cuvânt de spus în Viața mea.

Cine vreau să devin (și nu mă refer la meserie)? Ce vreau să schimb? Cine sunt? atunci când pui pe foaie răspunsurile, invitația mea e să NU pornești din lipsă, ci din valoare. Adică, e un lucru să pornești la drum din lipsă, adică sub forma asta: de azi vreau să schimb la mine faptul că nu am destul curaj, sunt mereu neîncrezătoare în forțele proprii, nu prea iau inițiativa, deși mi-aș dori. Și e cu totul altceva să pui pe foaia albă a minții tale, așa: de azi, fac o diferență în viața mea și a celor din jurul meu, aducând mai mult curaj în cum vorbesc, cum mă port. De azi, îmi dau șansa să manifest încredere, inițiativă, curaj.

Rămâi o vreme în ceea ce eu numesc „altă perspectivă” și vezi ce aduci bun în viața ta acționând așa.

A.N

Sprinkle some extra on your ordinary

Scuzele noastre de toate zilele

De fiecare dată când nu ai rezultate, ai multe explicații. Explici de ce nu ai făcut ceea ce ți-ai propus, de ce nu ai reușit, explici cum alții sunt de vină pentru tot ce nu faci tu. Explici cum tu de fapt acționezi în funcție de ceilalți: „m-a enervat Gigi, deci m-am înfipt în ciocolata aia. M-a încurcat Anca, de aceea am întârziat. Dacă m-ar fi susținut și pe mine cineva (părinții, sotul, sotia, etc) aș fi avut o viață mult mai bună acum.”-și alte gânduri asemănătoare cu acestea.

Asta ce înseamnă? înseamnă că te-ai înțepenit, că dormi pe tine, că trăiești din perspectiva în care alții îți dictează Viața. Nu ai un cuvânt de spus despre Viața ta.

Și totuși…vrei rezultate. Vrei să fii altfel. Vrei vrei vrei 🙂 Atunci e cazul să te trezești! Hai, bună dimineața! Mai faci mult pe victima și azi? Sau ALEGI să treci la conducerea vieții tale? Perspectiva asta de generator al propriei Vieți îți deschide alte oportunități.

Îți împărtășesc din proprie experiență: în momentul în care am renunțat la scuze și explicații, și am schimbat perspectiva din care mă uit la Viața mea, a fost un BOOM! pe toate planurile: personal, profesional. Când mi-am sumat rolul de generatoare a Vieții mele, am făcut Pace.

Hai! tu ce mai aștepți?

A.N.

TBRI: intervenția bazată pe relații de încredere

În data de 10,17 și 18 iunie avem un super eveniment în Oradea, pe care mă bucur să îl sprijin în calitate de coach și organizator. TBRI este o metodă fantastică de sprijin a copiilor și a părinților. Iată câteva detalii:

TBRI te ajută să construiești relații sănătoase bazate pe încredere, cu ORICE copil, în mod particular cu copiii care au trecut prin traume precum cea de abandon, copiii cu diverse nevoi speciale, copiii din alte țări/culturi, copiii care vin din diferite contexte traumatizante: abuz, neglijare.

TBRI este o metodă de abordare care combină neuroștiința, atașamentul și procesarea senzorială. Curs dezvoltat de Institutul pentru Dezvoltare a Copilului Karyn Purvis, TEXAS, SUA.
TBRI oferă soluții practice pentru: părinți (adoptivi & biologici), bunici, profesori, îngrijitori, voluntari. Practic pentru ORICINE lucrează sau are în grijă copii!

Detalii legate de preț și înscrieri, aici : https://www.facebook.com/events/3037550986392912/3037550996392911/

Inima in marele Post

Pentru zilele care au mai ramas din acest Post Mare, împărtășesc cu voi o carte minunată, și un material creat de mine, pe baza cărții.

Cartea este „Inima în marele Post- Nicolae Velimirovici” și o puteți descărca de aici: https://invataturiortodoxe.ro/sfinti-parinti/inima-in-marele-post.html . Este format PDF, si este una dintre cele mai frumoase cărți despre Post.

Materialul creat de mine pe baza acestei cărți îl poți descărca de aici http://andreaneag.com/downloads/13/Inima%20in%20marele%20post_Reflectii_2021.pdf

Cel mai simplu „Mod de utilizare” al acestor materiale este:

  • citiți cartea: este împărțită pe săptămînile din Post
  • parcurgeți materialul și „rezolvați” temele propuse: și acesta este împărțit pe săptămânile din Post.

Și dacă abia acum începi parcurgerea lor, nu e problemă. Poți crește într-o săptămână, cât alții în trei, vorba basmului românesc!

Să fie de folos și pentru bucurie,

Andrea N.

Iubire amară- Elena Ferrante

Imediat după ce am terminat cartea Fiica ascunsă, am luat în brațe Iubirea amară.

În zilele acestea am un ritm de o carte pe zi, dacă e cartea până în 200 de pagini. Tocmai de asta vor urma cateva articole pe blog dedicate Jurnalului de lectură. Asta e, stăm acasă cuminței și citim mult, de la mic la mare.

De ce să citești cartea?

The New York Times zice că în această carte vocea Elenei Ferrante are o forță nemaiîntâlnită. Nu mă apuc eu să intru în polemici cu NYT, dar personal nu mi-a lăsat impresia asta. Deși am terminat cartea de o săptămână, nu mi-a rămas întipărită în minte așa cum au făcut-o cele patru volume din Prietena mea genială.

Acțiunea se petrece în Napoli, un oraș pe care fie vei ajunge să îl iubești, fie să îl urăști, după ce îl vezi prin ochi de Ferrante. Eu una, m-am îndrăgostit iremediabil. Așa că l-am pus pe lista „de vizitat” pentru 2021.

Ți se va dezvălui o relație mamă-fiică din toate unghiurile posibile. Ceea ce va duce, inevitabil, la o analiză a propriei tale relații pe care o ai cu mama ta. Este o carte care ridică întrebări, deși la prima vedere ai tendința să rămâi ancorat în povestea încalcită a morții Amaliei.

Pasajul meu preferat?

Hmmm… mi-e foarte greu să aleg. În principal pentru că această carte m-a întristat tare. Și am fost tare dezamăgită de alegerile pe care le-au făcut femeile din aceste pagini. Cu toate astea..

„La primele raze de soare am pornit pe o cărare nisipoasă. Erau doar cărăbuși și șopârle nemișcate, așteptând să se încălzească. Frunzele trestiilor, cu care făcusem pentru mine și pentru surorile mele schelete de zmeie, îmi udau taiorul cum le atingeam. Mi-am scos pantofii și mi-am afundat picioarele dureroase într-un nisip rece, fin și murdar, printre tot felul de gunoaie. ……….. Mă întorsesem deja în locul acela după moartea mamei mele. Nu văzusem nici marea nici plaja. Văzusem doar detalii: ghiocul alb al unei scoici, dungată riguros, un rac cu abdomeul segmentat întors spre soare, trunchiul acela pe care mă așezasem. Mă întrebam de ce mama mea hotărâse să moară în locul acela. N-aveam să aflu niciodată. Eram singura sursă posibilă a poveștii, nu puteam și nici nu voiam, să caut înafara mea.”

Relațiile cu părinții pot fi de multe ori foarte complicate. Alteori, nu. Cel mai important e că acestea pot evolua, pot crește frumos, atunci când ambele părți- și copii și părinți- aleg să facă asta, împreună.

Acum, că sunt părinte la rândul meu, îmi dau seama cât de ușor este să greșești, din iubire. Tocmai de aceea nu mai judec părinții, fie ei din generații trecute sau din generația mea. Sigur, aici îi exclud pe cei care fac rău voit. De ce Amalia a ales să rămână atât de mult lângă un bărbat care a terorizat-o? De ce a ales forma asta de apărare pentru fetele ei? Cum poate un tată, un soț, să cultive cu bună știință teama în familia sa?

Conexiunea pe care o am cu cei din jurul meu este cel mai important lucru pentru mine. Relațiile construite. Sunt un om al oamenilor, ca să zic așa. Aceasta este comoara mea și cred cu tărie că iubirea, grija, grația dintre oameni aduc cele mai frumoase amintiri și scot la iveală cele mai nebănuite resurse. Tocmai de aceea îmi este atât de greu în perioada asta de distanțare socială. Auzi, ce nume i-au găsit; până și sintagma asta mi se pare rece ca un bloc de marmură. M-am gândit deseori ce vreau să las moștenire copiilor mei, ce „urmă” vreau să las în lumea asta. Mult timp a fost o întrebare fără răspuns, sau cu răspunsuri în care nu prea credeam. De la o vreme însă, mi-e tot mai clar: bucuria de a fi cu adevărat împreună.

A.N

P.S: dacă citești și tu Iubire Amară, împărtășește cu mine părerea ta.

Fotografii din arhiva personală.

Invită copilul în relație

Cu fiecare ocazie pe care o am subliniez faptul că procesul de coaching este unul natural. Sau, ca să fiu și mai explicită: natura coachingului este chiar natura umană. A (ne) pune întrebări, a încuraja, a vedea potențialul, a căuta soluții, a vrea mai mult și mai bine, toate acestea fac parte din noi. Și din coaching. Sigur, nu fiecare dintre noi reușim să accesăm aceste resurse naturale și să facem un „auto-coaching” eficient. Dar cu ajutorul unui coach profesionist, lucrurile se mișcă în direcția potrivită. De ce spun acestea? Ca să scăpăm de povara lui „trebuie să știm tot”. O povară pe care o întâlnesc la multă lume, o povară pe care și eu am avut-o pe umeri cândva.

Dacă pe deasupra mai ești și părinte, te-ai ars! Gândul că trebuie să știi tot ce are nevoie copilul tău, că trebuie să îi oferi copilăria perfectă, activitățile care îl stimulează și mâncarea fără E-uri, s-ar putea să te ducă direct la balamuc!

Azi deschid o serie de 5 articole și voi aduce în fața ta 5 principii numai bune de aplicat pentru a păstra bucuria în relația cu copiii și pentru a crea un mediu relațional în care și ei dar și noi, să ne simțim iubiți și în siguranță. Aceste 5 principii se regăsesc în cartea lui Gabor Mate- Minți împrăștiate. Le poți aplica zilnic, de azi, cu efecte nemaipomenite!

Așadar, numero uno: Invită copilul în relație

Cel mai mare dar pe care îl poate primi un copil este să simtă că aduce bucurie în viața familiei sale, și că este dorit. Poți te rog să îți scrii asta MAREEE în caietul minții tale? Sau chiar în agenda ta fizică? „Păi sigur că îl iubesc și sigur că este un copil dorit, că doar de asta îl am”- vei fi tentat să spui. Copilul își împarte experiențele de viață pe baza a ceea ce simte el, nu pe baza a ceea ce gândești tu.

Iată ce să faci, chiar de azi: îi demonstrezi zi de zi că îi apreciezi compania. Faceți lucruri împreună, dar tu ești într-o atitudine de atenție activă, esti prezent pe deplin. Și propui tu să vă jucati împreună. Mulți părinți caută clipe de răgaz, momente în care să fie lăsați în pace de copiii care de altfel miaună oricum toată ziua „Mamaaaa! Tataaa”. Si e de înteles, avem nevoie și de clipe doar pentru noi. Atentia aceasta pe care o cer copiii de la noi, și care pare să fie fără sfarsit, chiar așa și e: o nevoie continuă a copiilor de a se simți apreciați.

Invită copilul la contact/joacă exact când acesta nu se așteaptă, când el nu ți-o cere. Sau dacă așa ceva se întamplă rarisim, atunci întărește cererile lui cu entuziasm „ Ce idee bună ai cu jocul acesta! Mă bucur că te-ai gandit la asta! ”

Ce se întâmplă? Copilul primește mesajul că existența lui este apreciată. Nu îl apreciezi pentru că e bun, frumos, destept, ci îl apreciezi pur si simplu pentru că … există. Pentru copiii care au o nesiguranță de sine crescută, aplicarea și trăirea acestui principiu, de a invita copilul în relație, este mană cerească.

Fă acest lucru zilnic, și ai să vezi că nu în foarte mult timp, mintea copilului tău nu va mai fi atat de preocupată să primească atentia ta (fiindcă acum i-o oferi în mod gratuit) și se va putea concentra să absoarbă și alte informații de care are nevoie pentru a crește emoțional.

Apoi, am putea face acest lucru și cu soțul/soția : să acordăm timp nealterat de tehnologie doar pentru a celebra existenta lui/ei. Și cu părinții nostri. Cu prietenii. Cu colegii. Să fie bucurie pentru toată lumea!

A.N

P.S: fotografia e din arhiva personală, de azi-vară, când am pictat amândoi și cu palmele și cu tălpile, și mai ales, cu inima plină de bucuria unui moment unic.

Nervi. Stres. Bucurie

Probabil că ai provocările tale. Te enervează ceva, te indispune altceva. Nu-ți ies planurile de la servici. Pfuuu, nu-ți ies nici măcar planurile de vacanță.

Și pentru că ai atâtea situații cu „nu”, consumi foarte multă energie împotrivindu-te, trăind în frustrare și adresându-ți întrebări care nu fac altceva decât să îți crească starea de nervi: de ce nu îmi iese? de ce nu am timp mai mult? de ce nu mă sprijină colegii? de ce nu mă sprjină familia?

Eu am fost în poziția ta. Și eu am consumat muulltttăăăăăăă energie alimentându-mi supărările. Treaba e că am ieșit mereu pe minus, deși eu mă așteptam ca în urma atâtor frământări, să ies pe plus. Dacă și tu crezi că vei obține ceva folositor în urma scenariilor pe care ți le faci, dacă te aștepți ca restul persoanelor din jurul tău să îți rezolve problemele, aștepți degeaba.

De doi ani încoace, de când sunt (și) studentă la Medicină, specialitatea Asistent Medical Generalist (asta e altă poveste interesantă, dar o lăsăm pe altădată), în fiecare sesiune sunt un pachet de frustrări. De ce ? Fiindcă am așteptarea ca toată lumea să graviteze în jurul meu și să îmi ușureze existența în acele 3-4 săptămâni: copilul să mă lase să învăț și să se joace frumos și liniștit în camera lui, clienții de coaching să nu-și dorească sesiuni în acea perioadă, soțul și părinții să își lase orice alte treburi și să se ocupe de casă și de copil cât timp eu învăț, treburile de la birou să fie cât mai puține, prietenii să nu îmi ceară nimic, Soarele să strălucească sus pe cer iar profesorii să dea subiecte ușoare. Ce e cel mai tare e faptul că nici măcar nu comunic aceste așteptări în mod explicit ci PRESUPUN că lumea din jurul meu să își dă seama singură că am nevoie de ajutor.

Acum aproape că râd cu lacrimi de scenariul acesta utopic. Atunci însă nu te puteai înțelege cu mine. Fiindcă bineînțeles, așteptările mele nu erau îndeplinite și eu găseam vinovații în oricare altă parte, înafară de propria mea ogradă. Eram nervoasă pe absolut toată lumea. Și învățam cu nervi și supărare și obidă. Nu cred că e nevoie să-ți mai zic că performanțele mele academice nu se ridicau la înălțimea așteptărilor mele ( alt set de așteptări!!): la prima facultate , inclusiv master, avusesem bursă , eram la fără taxă. Și-mi doream note mari și acum. Ia-le de unde nu-s fiindcă nici Universul nu e prost: eu să vărs către El furie iar înapoi să primesc 10 pe linie :))))

Și uite-așa, ieșeam din sesiune ca după Primul Război Mondial: nedormită (mă rog, oricum studenții la Medicină nu prea dorm :)))) ) , cu nervii în pioneze, văzându-i pe toți din jurul meu responsabili pt eșecul meu (fiindcă pt mine, o notă de 6-7 reprezenta un eșec ;))))) ) Îmi trebuiau măcar 3 săptămâni să îmi revin.

Asta până când S-a învrednicit Domnul și de mine ( o fi văzut că dau Ortu Popii de nervi până la finalul facultătii) și cineva mi-a recomandat ultima carte a Maicii Siluana Vlad ( dacă încă nu ați descoperit scrierile Maicii Siluana, nu mai stați pe gânduri!! sunt adevărate comori!) . Cartea se numește „Doamne, unde-i rana?” și cititrea ei a fost cel mai bun lucru pe care puteam să îl fac pentru mine la acest început de an! Numa bine, eram înainte de sesiunea cu nr III. Ce s-a schimbat?

numero 1: Am renunțat la rolul de victimă.

M-am felicitat că sunt în sesiune (știu, sună cel puțin ciudat. Dar mi-am amintit cât efort am depus să intru la Medicină, cât de mult mi-am dorit să fiu aici. Asta înseamnă inclusiv sesiunea :)))) ) Mi-am comunicat clar așteptările familiei și am găsit soluții împreună astfel încât eu să am timp de studiu individual. Am reprogramat toate întâlnirile de coaching. Mi-am prioritizat sarcinile de la birou. Mi-am anunțat prietenii că sunt disponibilă doar pt urgențe. Nu m-a mai interesat ce vreme e afară și nici că mă trezesc la 5 am pt studiu.

Am răspuns la invitația unei colege de a învăța împreună și așa ne-am strâns un grup foarte fain de fete deștepte care ne-am sprijinit reciproc. Am parcurs sute de pagini în bibliotecă, în cafenea, într-un ritm și cu un spor incredibil.

numero 2: M-am bucurat de fiecare moment.

Inclusiv de faptul că propriul meu copil „nu mă lasă” să învăț : în fond, are 4 ani jumate și eu sunt Mama, cea mai importantă ființă pt el. Așa că, am învățat cu el dormind în brațele mele, bucurându-mă că pot face asta. Câte mame n-am văzut eu în Spital, cu lacrimi șuvoi, care ar fi dat orice să fie oriunde altundeva cu puii lor?

Rezultatul?

O sesiune din care am ieșit relaxată, încântată de rezultatele obținute ( un singur 8 rătăcit, în rest doar 9 si 10 ) și aproape odihnită. Ceea ce până acum îmi părea absolut imposibil.

Concluzii? Asumă-te. Bucură-te. Citește (poți începe cu „Doamne, unde-i rana?” ).

Cu bucurie, Andrea

Vara de coaching

Toată vara am avut bucuria să fiu alături de copii, în tabere, și să punem accent pe inteligența emoțională, prin joc. Taberele au avut loc în baza Dinamo -Oradea- și am abordat diverse teme: dezvoltarea abilității de a vorbi în fața unui public numeros, capacitatea de a identifica și de a cunoaște propriile emoții, dezvoltarea perseverenței și abilității de a trece peste obstacole, cultivarea prieteniei, depășirea diverselor frici, managementul furiei.

copiii sunt uimitori. Și nu o spun pentru că sunt subiectivă, fiind la rândul meu mamă . Dar chiar au incredibila capacitate de a explora resurse nebănuite atunci când sunt îndrumați eficient.

Iată câteva dintre cele mai amuzante replici ale lor:

“eu sunt tristă atunci când mama nu mă lasă mai mult la bunici. Bunicii au ciocolată. Ciocolata alungă Tristețea. Dar mama tot zice că nu e sănătoasa ciocolata. Nu stiu ce sa zic despre asta.” (Grupa 6-9 ani)
-” mi-e frică noaptea cand trebuie să merg la baie. Dar cresc eu mare și întunericul va arăta altfel.” (Grupa 6-9 ani) 


– “emoțiile îmi cam dau de furcă. Nu stiu ce sa fac cu ele dar ele stiu mereu ce sa faca cu mine” (grupa 9-12 ani) 


– “Doamna, ieri am pus curaj in ghiozdan cand am venit in tabăra. Dar cred ca am pus prea mult fiindcă la cursul de înot am sărit de pe marginea bazinului direct in apa!” (6-9 ani, dupa atelierul în care fiecare a ales ce fel de emoții pune in bagajul de vacanta)
– “eu am să îi împrumut cotiere si genunchiere, să îi treacă teama de căzături. Poate de asta nu se da cu bicicleta.”(6-9 ani, dupa povestea cu Mark, băiețelul care se temea de bicicleta)
-“înseamnă că Fuu cel Furios mă vizitează și pe mine! Și eu mă agit cand sunt furios si suparat. Ca o tornadă sunt!” (9-12 ani, în cadrul atelierului dedicat depășirii furiei). 

Să credem în copii!

A.N

Dragoste Timp Moarte

Tânjim după dragoste, vrem mai mult Timp și ne este frică de Moarte. Dragoste, timp, moarte- acestea trei ne guvernează viețile.

Una dintre cele mai faine idei pe care a fost construit filmul Collateral Beauty (2016). Dacă încă nu l-ai văzut, neaparat vizioneză-l. Cu siguranță nu e un film la care să mânânci popcorn fiindcă riscul de a ți se opri floricelele în gât este prea mare, de prea multe ori în timpul vizionării.

După filmul acesta, am început un exercițiu interesant: Collateral Beauty, așa ca numele producției. Ce înseamnă asta?

Caut -uneori foarte mult- să găsesc frumusețea colaterală în fiecare situație neplăcută. Fiecare conjunctură pe care o resimt la prima vedere ca fiind dezastruoasă, negativă, dureroasă, frustrantă, are undeva un aspect, un lucru care se dovedește că ascunde o frumusețe. Și da, orice situație negativă s-a dovedit a avea ca și consecință și un aspect mai profund care m-a determinat să descopăr lucruri valoroase despre mine sau despre ceilalți.

Sigur că lucrul acesta nu este nou, unii mai deștepți decât noi vorbesc despre această frumusețe colaterală încă din timpurile biblice. Dar filmul acesta face notiunea mai accesibilă, o impachetează în ambalajul strălucitor al Holywood-ului și ne-o serveste cu zâmbetul pe buze.

Da, poate dura mai mult până te obișnuiești să vezi frumusețea din noroaie. Și da, chiar poate fi enervant. Nu contează. Ce e cu adevărat important e că îți antrenezi mintea, corpul, sufletul, să descopere abundența, frumusețea, bucuria. Care într-un mod foarte ciudat vin deseori la pachet cu suferința, durerea și regretul.

Așadar, care este motivul pentru care tu te trezești dimineața? Ce te împinge mai departe: dorința de a avea mai mult timp? Sau de a avea parte de și mai multă dragoste în viața ta? Oricare este răspunsul, nu aștepta de la nimeni să vină cu soluția la problemele tale. În ședințele de coaching, oamenii spun de multe ori:

dacă soțul s-ar comporta altfel, eu aș fi fericită. Dacă șeful meu m-ar plăti mai bine, eu aș da 100% la servici. Dacă viața mi-ar oferi tot ce am nevoie, atunci aș simți că trăiesc din plin.

Ahaaa! Și marmota învelea …  Vești cât casa: poți aștepta mult și bine. Nimic nu se va întampla așa. O să te ajungă acei 60 de ani și vei avea zâmbetele pline de regrete sau frustrare.

Avem Timp din abundență. Dragostea e peste tot. Moartea (pierderea, transformarea) e parte din viață. Așa că, lasă scuzele, lamentările, văicărelile și pune-te pe trăit.

Cu încredere în frumusețea colaterală,

Andrea

 

Ce iubim

„ Dar cine a zis că un nas drept e mai frumos decât un nas acvilin? Dar de ce buzele groase sunt mai frumoase decât buzele subțiri? Gura exprimă fermitate sau bunătate, cumințenie sau răutate,fiind oglinda sufletului, la fel ca ochii. Nu mărimea buzelor face gura frumoasă, ci echilibrul sufletesc și obiceiul de a vorbi cumpătat și frumos. O gură frumoasă și dorită este aceea care vorbeste dulce, care are întotdeauna cuvântul potrivit. Și o ureche frumoasă nu este o ureche mică sau mare, lipită de cap sau clăpăugă, ci urechea care știe să asculte. Picioarele frumoase nu sunt nici lungi, nici scurte, nici groase, nici subțiri, ci acelea care aleagă spre tine la nevoie. Mâinile dorite nu sunt cu degete lungi, nici scurte, nu sunt nici aspre, si nici moi, mainile frumoase sunt acelea care se întind spre tine atunci când ramai singur.” Savatie Baștovoi- Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

Iubirea vine uneori în forme neașteptate. Frumusețea vine uneori din locuri neașteptate. Dar ochii mei, ochii tăi, caută ceea ce știu deja. Poate că asta ar trebui să facem: să ne lăsăm surprinși. O dată, măcar o dată, să lăsăm deoparte tot ceea ce știm deja atât de bine. Știu, e chiar înfricoșător să pășim așa în necunoscut… Dar hai să avem o gură frumoasă, care vindecă. Și urechi fermecătoare, care ascultă. Să alergăm către cine are nevoie și să mângâiem obrajii care plâng.

Să dăm și să primim iubire. Și să putem spune în ceas de seară: Câtă frumusețe între noroaie…

Andrea