M-am îndrăgostit din primele pagini de Fatou și de atmosfera din cafeneaua pariziană La Muncă. Am râs cu lacrimi la intervențiile Doamnei Simone și m-am enervat maxim cu unchiul Bamba. Am admirat relația mamă-fiu dintre Fatou și Felix.
Cartea asta are de toate, dacă e cu putință așa ceva: are Parisul, are Africa. Are dramă, povești de iubire, catastrofe, umor, triumf, mister, vrăji, acceptare, mult umor (știu că am mai spus, dar e esențial) și o reîntoarcere acasă spectaculoasă.
Cel care privește bine sfârșește prin a vedea. (proverb african)
Cuvintele acestea mi-au dat de gândit chiar din primele pagini. Până la urmă de câte ori privim și nu vedem absolut nimic? Mă refer în special la relația pe care o avem cu noi, și apoi la relațiile pe care le avem cu ceilalți. Am experimentat de foarte multe ori în sesiunile de coaching să am în față cliente cu rezultate absolut remarcabile, și ele să nu vadă cât de valoroase sunt, să nu se vadă pe ele, cele adevărate. Dar lasă sesiunile de coaching…am trăit asta inclusiv pe pielea mea: să nu mă văd pe mine cea adevărată.
Citește cartea asta! Deși te plimbă pe străduțele înguste ale Parisului și mai apoi pe vastele întinderi africane, te aduce de fapt…acasă. Știi, noi avem vorba aceea cu „e bine uneori, indiferent cât de departe ești, să te întorci să bei apă din locul în care te-ai născut.”
Așadar, tu cât ești de departe de … tine?
A.N
sprinkle some extra on your ordinary