Ce poti sa faci in 3 secunde?
Cate intamplari te pot marca in 3 secunde?
Cum iti dai seama ca au trecut 3 secunde?
1,2,3- cat de putin si totusi, cat de mult… Rar, numara cu mine: 1, 2, 3. Apasa fiecare cifra. Inspira-expira adanc.
Nu, nu meditam. Nu, nu e un exercitiu de numarare si nici unul de focusare.
In 3 secunde poti sa iei fie cea mai buna decizie a ta, fie cea mai proasta. EVER. Adica de cand esti tu. Aham, chiar asa! Daca n-ai trecut inca printr-un moment de acest gen, va urma. Toti ajungem candva intr-un asemenea punct. Punct in care timpul se dialata, gandurile iti vajaiesc in cap si repeti obsesiv intrebarea: Sa zic da? Sa zic nu? Sa ma Duc? Sa nu ma duc? Sa-i spun? Sa nu-i spun? Pulsul ti se accelereaza, nu mai suporti tensiunea si zici: Fie ce-o fi! Si actionezi intr-un fel sau altul. 1,2,3 secunde afurisite care iti marcheaza o buna parte din timpul ce va urma.
Cuiva ii sunt suficiente 3 secunde ca sa te faca fie cel mai fericit om, fie cel mai trist de pe fata pamantului. Cel putin, asa simti tu: ca nimeni, dar absolut nimeni pe lumea asta, nu mai sufera cum suferi tu sau nu se bucura cum te bucuri tu. Tot ce-i posibil sa fie adevarat. Poti sa pierzi pe cineva drag in 3 secunde. Poti sa castigi pe cineva drag in 3 secunde. Sufletul tau e capabil sa faca un salt mortal in 3 secunde: de la exaltare la furie. E posibil ca in doar 3 secunde sa traiesti cat n-ai trait in 10 ani. Cum ar trebui sa fie secundele acelea?
Suntem obsedati de masurarea timpului. De trecerea lui. Avem ceasuri: multe. Avem turnuri din care la ore fixe canta cate un cocos sau altceva. Observam riduri- alta obsesia a timpului. Asa stim noi ca trece. 1,2,3 secunde pe care le masuram cu aviditate. Intreaba un alergator de performanta si ai sa descoperi ca acolo secunda e deja depasita. Conteaza miimile de secunda, zecimile…
Copiii, pana pe la varsta de 3 ani traiesc in afara timpului. Poti sa le spui cat vrei de maine, poimaine, ieri, peste o ora, peste 10 minute. Pentru ei, timpul e ca o … bucla. Nu are unitati. E ca si cum ar fi intr-un prezent continuu si sunt intr-un fel foarte placut, atemporali. Si (si) pentru asta imi sunt foarte dragi. S, care abia are 1 an si 3 zile, e cu totul atemporal. Si, cu toate astea, mi-a daruit 3 secunde absolut fabuloase. S-a ridicat in mijlocul sufrageriei, s-a intors catre noi si, zambind, a facut 1, 2, 3 pasi singur. Cu manutele usor ridicate si privirea atintita la mine. Daca stiam ca are de gand sa imi serveasca primii lui pasi, pregateam surle si trambite, aparat foto si aparat video. Cum insa a decis sa ma cadoriseasca exact cand ma asteptam mai putin, am avut la schimb doar un zambet si multaaaa uimire. Si totusi, desi am imortalizat secventa doar in memorie, a fost cu adevarat, un moment-cheie. 3 secunde perfecte!
“Smecheria” cu secundele astea care te transforma, e ca mereu vin pe nepusa masa. Nu stiu ce sa zic, cred ca asa le place: sa ne lase mereu cu gura cascata…
Cu drag,
Andrea- cea care iubeste inceputurile
