Oaza de coaching

în următoarele 3 luni, are loc în 13 februarie, 16 martie, 19 martie, 16 aprilie.

Pe ce teme ne antrenăm?

13 februarie: Iubirea e o alegere. Ne uităm la iubirea pe care o dăm și o primim în relații, dar și la iubirea față de … noi! Aducem , în mod conștient, Iubirea, printre alegerile noastre.

16 martie: Frici de mămici, transformate în Super-puteri. Luăm toate fricile pe care tu, mămică, le ai și le transformăm în puncte tari, cu ajutorul coachingului și a super-metodei TBRI (trust-based relationship intervention).

19 martie: Explozie de creativitate : explorarea a 4 Arhetipuri feminine. : Războinica/Sălbatica, Înțeleapta/Regina, Iubita și Magiciana. Va fi o Oază de celebrare a feminității și a manifestării acesteia așa cum nu ai mai facut-o până acum.

16 aprilie: Managementul timpului cu metoda RPM. După acest atelier nu vei mai spune „nu am timp pentru ce vreau” fiindcă vei constata, prin metode practice din coaching că ai timp să faci TOT ce vrei.

Sunt foarte entuziasmată pentru fiecare temă în parte și abia aștept să deschidem prin coaching, noi posibilități de a trăi Autentic, în Claritate și cu Bucurie.

Înscrieri la 0742665019.

Vii la aceste întâlniri de coaching, doar dacă vrei cu adevărat să faci o transformare în viața ta, și să treci de la performanță la excelență!

P.S: Fiindcă eu cred că ne răsfățăm prea puțin, și fiindcă sunt oameni faini care susțin acest proiect al meu, avem inclusiv premii! Cărți, bijuterii, ateliere de pictură, Vin Dextra, antrenamente de fitness functional, vouchere de consiliere juridică.

A.N

Circumstanțele sau cum dai vina pe alții

Circumstanțele se aranjează după Viața ta. Nu Viața ta se aranjează după circumstanțe.

Cine e șefa „la” viața ta? 😉

Să detaliez. Pentru tot ce nu îți iese și pentru tot ce nu ai curaj să trăiești, ești mult prea obișnuită să dai vina pe viață, pe soartă, pe prieteni, pe părinți, pe neamuri, pe șefi, pe colegi, pe copii, pe soț, pe soție, pe soacră, pe job, pe guvern, pe țară, pe lume, pe Univers. În fine, ai recunoscut tiparul. Când faci asta, când trăiești așa, toată puterea ta s-a dus pe…apa sâmbetei!

Și dacă tot ți-ai dat puterea prin alte părți, ce mai rămâne? Plângerea de milă! Ahh, devii chiar expertă și începi: eu nu pot să dau 100% la job findcă șefa mea e o imbecilă și nu îmi apreciază munca; nu o să fiu fericită niciodată fiindcă nu mă ascultă copii; mama, tata/soțul nu mă susține deci cum să mă apuc eu de cursul/businessul la care visez de atâta vreme?!?!

Și tootttt așa, până la adânci bătrâneți. Aștepți să se alinieze planetele. Aștepți să crească copiii. Aștepți să te înțeleagă soțul. Aștepți să moștenești pe mătușa Tamara. Aștepți să vină cineva, de undeva, cumva, să te salveze. Aștepți.

Sau ! te saturi în sfârșit să-ți alimentezi plângerile de milă fiindcă așa trăiești e o existență de mizerie. Ce Viață e asta?!?!?! una de nevertebrată, de târâtoare, de moluscă.

Îți plângi de milă fiindcă joci la scară mică-mică-mică. Fiindcă îți trăiești viața într-un mod patetic. Irosești Viața asta, care e un Dar absolut. Viața asta fantastică, colorată, exuberantă, clocotitoare, tu ai redus-o la așteptări. Viața asta în care Tu, în esență, ești după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, tu alegi să trăiești judecându-i pe alții, criticând, punând etichete, irosind tot ce ai mai frumos. Cum te oprești? în primul rând, plec de la premiza că vrei cu adevărat să te oprești din a fi moluscă. Poți alege și să continui în același stil, dar măcar nu-ți mai plânge de milă că viața ta e patetică. Asumă-ți alegerea. Dacă vrei ceva diferit, atunci asta e calea:

Joacă la scară mare. Nu zic eu acum să descoperi leacul pentru cancer sau să pleci în expediție pe Everest. Dar pune-ti o miză mare: prin ceea ce faci, la nivelul la care ești, fă o diferență în bine pentru cei pe care îi ai în jur. Adu o contribuție la jobul tău. Mișcă lucrurile. Fii o prezență vindecătoare pentru familia ta.

Și abia acum nu vei mai avea timp să îți plângi de milă. Oamenii care au o misiune mai mare decât confortul lor au și intenții care cresc văzând cu ochii. Începe din locul în care ești, cu tot ceea ce ești. Înflorește acolo unde ești plantată.

A.N

sprinkle some extra on your ordinary

Cel mai fain eveniment

este Oaza de coaching. Desigur, sunt subiectivă, doar e evenimentul meu 🙂

Oaza de coaching a trasformat multe povești de viață de-a lungul anilor, acum e timpul să faci și tu parte din familia asta super-faină!

Primele 3 evenimente sunt în: 9 noiembrie. 14 decembrie. 18 ianuarie. 3 ore: de la 18 la 21. Învățare experențială. Transformare. Bucurie.

Dă timpul ăsta pentru tine. În definitiv, faci atât de multe lucruri pentru alții! Cum ar fi să îți acorzi și ție, în sfârșit, un timp de calitate?

@Oaza de coaching a avut loc în parcuri, cafenele, sedii de firmă vesele și prietenoase, bibliotecă, clădiri istorice, lobby de hotel.

@Oaza de coaching a atins multe inimi, a pus în acțiune obiective îndrăznețe, a încurajat participanții să viseze la scară și mai mare.

Primesc și acum, după 8 ani, mesaje de mulțumire de la participanții din primele serii, de exemplu. Recunosc, e un sentiment foarte plăcut să știi că ai atins inima cuiva când a zis ceva, vorba celor de la BUG Mafia.

@Oaza de coaching a luat și pauză. Dar acum e din nou, aici. Și nu oricum, ci mai cuprinzătoare, mai experimentată, mai bucuroasă, gata să transforme alte și alte povești de viață.

Este un grup de coaching, dedicat femeilor. Vom lucra cu instrumente practice din experiența mea de coaching, training și consiliere, neuroștiință. Este un spațiu sigur în care vei putea manifesta obiectivele tale. Este acel loc în care forța lui împreună te va inspira și te va ajuta să găsești soluții chiar și acolo unde deocamdată, este doar un mare semn de întrebare.

Te înscrii aici 0742665019 sau aici: andrea.neag@gmail.com

Costul este de 120 de ron/pers. Dacă ai dificultăți financiare, și vrei să participi, dă-mi un semn. Găsim o soluție.

Mă susțin niște oameni foarte faini, așa că, în cadrul evenimentelor am de oferit participantelor și cărți, ciocolată, vin bun de la Podgoriile Dextra, ateliere de pictură la Smartistactiv, antrenamente de fitness functional cu instructorul personal Eduard Ungur.

Ne vedem la prima întâlnire, în noiembrie!

A.N

Sprinkle some extra on your ordinary

Umbra vantului- Carlos Luis Zafon

Am ales cartea aceasta fără să am nici cel mai mic habar că îmi va plăcea atât de tare! Nu știam nimic despre subiect, nimic despre autor. Mi-a plăcut titlul și un fragment din primele pagini, din care am înțeles că acțiunea se petrece în Barcelona. Iar Barcelona are un loc aparte în inima mea. Asta da metodă de a alege cărțile, nu-i așa? Dar nu regret fiindcă cele câteva sute de pagini sunt minunate de la început până la sfârșit!

De ce să citești cartea?

Călătorești în Barcelona anilor 1945-1950. Bacelona e un oraș extraordinar și acum, dar ce a fost în perioada descrisă în roman te face să vrei să te întorci în timp. Sunt descrieri amănunțite ale străzilor, ale plajelor, ale magazinelor, ale piațetelor. Ținând cont că e pandemie și stăm acasă, plimbatul cu ajutorul filelor din carte e o soluție numai bună! Eu am fost în Barcelona vara, dar cartea o arată în toate anotimpurile și abia aștept să mă prindă și pe mine o toamnă în faimosul oraș.

Personajele din carte sunt atât de faine! Te întâlnești cu anticari, pălărieri, bogătași boemi, doamne mai mult sau mai puțin ușoare, cerșetori, doritori de îmbogățire rapidă, scriitori, vânzători. E o lume pestriță, colorată, în care descoperi familii sărace dar și familii bogate, apartamente insalubre sau conace în care te-ai muta imediat.

Totul pornește de la o carte aleasă de Danel, personajul principal, din Cimitirul Cărților Uitate. Ce este acest cimitir, cine este Daniel, te las pe tine să descoperi. Dar mi-ar plăcea foarte mult să existe un asemenea Cimitir și în orașul meu. Cine știe câte lucruri minunate s-ar putea întâmpla…

Pasajul meu preferat? pfuuuu…de data asta chiar îmi e atât de greu să aleg! aș fi în stare să pun aici mai mult de jumate din carte: dialogurile lui Fermin Romero de Torres sunt absolut delicioase, descrierile orașului mă fac să visez cu ochii deschiși… Mă opresc totuși asupra unui fragment din timpul strădaniilor duse de Fermin pentru a o cuceri pe Bernarda. El, fost cerșetor devenit ajutor de anticar, ea-slujnică pioasă cu inimă de latin loveriță. Sunt cel mai delicios cuplu pe care l-am citit în ultima vreme.

„ Însă, cum, în fond, sunt un cavaler din cei de odinioară, eu nu profit, și cu un sărut cast pe obraz m-am mulțumit. Fiindcă eu nu mă grăbesc, știi? Tot ce-i bun se lasă așteptat. Sunt mocofani care cred că, dacă îi pun mâna pe cur unei femei, și ea nu protestează, o au deja la degetul mic. Începători. Inima unei muieri e-un labirint de subtilități care sfidează mintea necioplită a bărbatului mincinos. Dacă vrei să posezi cu adevărat o femeie, trebuie să gândești ca ea, iar primul lucru e să-i câștigi sufletul. Restul, dulcele înveliș molcuț care te fac să îți pierzi mințile și virtutea, vine pe deasupra.”

Deși nu acesta e scopul principal, cartea oferă o radiografie destul de clară asupra tipurilor de relații care pot exista între oameni: de la cele mai toxice, la cele pline de devotament, de la relațiile unde violența este folosită pentru a masca frustrările și neputințele, la relațiile guvernate de o iubire care trece testul timpului. Prietenii care se destramă, prietenii care sunt trăite până la sânge… Un univers întreg și real.

De câte ori am promis iubire veșnică pentru ca mai târziu să renunțăm la toate promisiunile făcute? De câte ori i-am susținut pe cei de lângă noi atunci când aveau nevoie și când erau părăsiți de toți? Sigur, este mult mai ușor să identificăm de câte ori am fost noi părăsiți, înșelați, amăgiți; de câte ori nu ni s-au împlinit dorințele vizavi de ceilalți.

Chiar dacă ducem cu noi toate durerile venite din relații eșuate, fie ele de prietenie sau de iubire, nu înseamnă nimic altceva decât faptul că am trăit. Ce putem face? Să ne prețuim prietenii pe care îi avem acum lângă noi. Să oferim iubire și sprijin. Viața merge mereu înainte, să înaintăm și noi cu bucurie.

A.N.

Iubire amară- Elena Ferrante

Imediat după ce am terminat cartea Fiica ascunsă, am luat în brațe Iubirea amară.

În zilele acestea am un ritm de o carte pe zi, dacă e cartea până în 200 de pagini. Tocmai de asta vor urma cateva articole pe blog dedicate Jurnalului de lectură. Asta e, stăm acasă cuminței și citim mult, de la mic la mare.

De ce să citești cartea?

The New York Times zice că în această carte vocea Elenei Ferrante are o forță nemaiîntâlnită. Nu mă apuc eu să intru în polemici cu NYT, dar personal nu mi-a lăsat impresia asta. Deși am terminat cartea de o săptămână, nu mi-a rămas întipărită în minte așa cum au făcut-o cele patru volume din Prietena mea genială.

Acțiunea se petrece în Napoli, un oraș pe care fie vei ajunge să îl iubești, fie să îl urăști, după ce îl vezi prin ochi de Ferrante. Eu una, m-am îndrăgostit iremediabil. Așa că l-am pus pe lista „de vizitat” pentru 2021.

Ți se va dezvălui o relație mamă-fiică din toate unghiurile posibile. Ceea ce va duce, inevitabil, la o analiză a propriei tale relații pe care o ai cu mama ta. Este o carte care ridică întrebări, deși la prima vedere ai tendința să rămâi ancorat în povestea încalcită a morții Amaliei.

Pasajul meu preferat?

Hmmm… mi-e foarte greu să aleg. În principal pentru că această carte m-a întristat tare. Și am fost tare dezamăgită de alegerile pe care le-au făcut femeile din aceste pagini. Cu toate astea..

„La primele raze de soare am pornit pe o cărare nisipoasă. Erau doar cărăbuși și șopârle nemișcate, așteptând să se încălzească. Frunzele trestiilor, cu care făcusem pentru mine și pentru surorile mele schelete de zmeie, îmi udau taiorul cum le atingeam. Mi-am scos pantofii și mi-am afundat picioarele dureroase într-un nisip rece, fin și murdar, printre tot felul de gunoaie. ……….. Mă întorsesem deja în locul acela după moartea mamei mele. Nu văzusem nici marea nici plaja. Văzusem doar detalii: ghiocul alb al unei scoici, dungată riguros, un rac cu abdomeul segmentat întors spre soare, trunchiul acela pe care mă așezasem. Mă întrebam de ce mama mea hotărâse să moară în locul acela. N-aveam să aflu niciodată. Eram singura sursă posibilă a poveștii, nu puteam și nici nu voiam, să caut înafara mea.”

Relațiile cu părinții pot fi de multe ori foarte complicate. Alteori, nu. Cel mai important e că acestea pot evolua, pot crește frumos, atunci când ambele părți- și copii și părinți- aleg să facă asta, împreună.

Acum, că sunt părinte la rândul meu, îmi dau seama cât de ușor este să greșești, din iubire. Tocmai de aceea nu mai judec părinții, fie ei din generații trecute sau din generația mea. Sigur, aici îi exclud pe cei care fac rău voit. De ce Amalia a ales să rămână atât de mult lângă un bărbat care a terorizat-o? De ce a ales forma asta de apărare pentru fetele ei? Cum poate un tată, un soț, să cultive cu bună știință teama în familia sa?

Conexiunea pe care o am cu cei din jurul meu este cel mai important lucru pentru mine. Relațiile construite. Sunt un om al oamenilor, ca să zic așa. Aceasta este comoara mea și cred cu tărie că iubirea, grija, grația dintre oameni aduc cele mai frumoase amintiri și scot la iveală cele mai nebănuite resurse. Tocmai de aceea îmi este atât de greu în perioada asta de distanțare socială. Auzi, ce nume i-au găsit; până și sintagma asta mi se pare rece ca un bloc de marmură. M-am gândit deseori ce vreau să las moștenire copiilor mei, ce „urmă” vreau să las în lumea asta. Mult timp a fost o întrebare fără răspuns, sau cu răspunsuri în care nu prea credeam. De la o vreme însă, mi-e tot mai clar: bucuria de a fi cu adevărat împreună.

A.N

P.S: dacă citești și tu Iubire Amară, împărtășește cu mine părerea ta.

Fotografii din arhiva personală.

Copilul nu intră la judecată

După principiul nr 1, despre care găsesti detalii aici: http://blog.andreaneag.com/?p=1117 , iată că azi îți aduc în atentie principiul numărul 2: Copilul nu intră la judecata adultului sau, așa cum este prezentat în cartea lui Gabor Mate: părintele nu îl judecă pe copil.

Critica din partea părintelui are efect puternic negativ asupra copilului, iar dacă e vorba despre un copil cu o stimă de sine redusă, această critică este devastatoare.

Se poate să criticăm fără să ne dăm seama, dar oricum, asta nu e o scuză. O mai bună conștientizare a modului în care gândim ca părinte, a așteptărilor pe care le avem față de copiii noștri, ne poate ajuta să oprim critica la timp. Gabor Mate spune că e mai indicat să îți muști limba decât să rostești un comentariu critic. Poate că unii dintre noi am face găuri în limbă de la atâta mușcat.

Dacă îl auzi pe copilul tău spunând „sunt rău!” , „sunt prost!” , „nu stiu să fac nimic” , sau dacă are tendința de a da vina întotdeauna pe alții „X este rău/răutăcios cu mine”, e timpul să iei măsuri. Aceste expresii auto-denigratoare îți arată că al tău copil este împotmolit în sentimentul rușinii.

Ce e de făcut?

În primul rând, nu are rost să folosești logica pentru a combate această auto-denigrare a copilului. Sentimentul rușinii nu apare în emisfera stângă a creierului (cea responsabilă, printre altele și cu logica gândirii) așa că degeaba încerci prin mijloace verbale să o elimini.

Ideea este să oprești alimentarea rușinii la copil: oprește-te din a face lucruri prin care copilul se simte deficient, defect, insuficient.

Mare atenție la tonul pe care îl folosești. Dacă vrei cu adevărat să îți ajuți copilul, atitudinea și implicit tonul pe care îl folosesti e nevoie să fie plin de afecțiune.

Înțelege și acceptă vulnerabilitatea copilului. Nu știu ce vise și idei îți faci vizavi de propriul copil, dar e cazul să îl accepti fix așa cum e și să îl iubești pentru fix ceea ce este, nu pentru ce speri tu să devină.

Ce mi se pare mie personal cel mai important din acest principiu este faptul că ai noștri copii trebuie să simtă că acceptarea lor de către părinți nu depinde de cât de bine fac ei ceva. Această acceptare nu este amenințată de o performanță slabă. Acceptarea există, pur și simplu.

Astfel, copiii devin tot mai deschiși la ajutor sau învățare în domeniile în care au dificultăți. De ce?

Findcă scapă de frică! Copiii simt că neajunsurile pe care le au nu le amenință relația cu părintele. Chiar și noi adulții suntem paralizati de frica de multe ori în viață: frica de eșec, frica de a nu fi suficient, frica de nu ne ridica la înălțimea aștepărilor, și multe alte frici.

Știu, noi adulții credem că le știm pe toate. Dar te invit să lași loc și pentru posibilitatea de a nu fi așa. Privește-ți copilul cu bunătate și acceptare, indiferent de ceea ce face. Așa vei găsi mai repede drumul pentru a îndrepta ce este de îndreptat. Până la urmă, copilul sau copii pe care îi ai se bazează pe tine.

A.N

Cei doi domni din Bruxelles

Este a  șasea din cele 15 cărți ce fac parte din maratonul meu Schmitt. 5 nuvele  în care dragostea, sub diverse forme, este în plan principal.

Cartea asta este pentru tine dacă nu ai curaj să te uiți în cele mai ascunse unghere ale inimii tale. Citind-o, ai să faci acest lucru, fără ca măcar să simți pic de efort. Vei avea parte în schimb de stări de uimire, de surprize, de tristețe și de conștientizare. 

Știu, sunt doar 5 nuvele. Așa am zis și eu înainte să deschid cartea: ce atâta vâlvă despre dragoste cu 5 scrieri? Ei bine…

Deși nuvela Cei doi domni din Bruxelles este cea care dă numele cărții, și înfățișează o situație dramatică în care un cuplu de homosexuali trăiește ceea ce nu poate avea niciodată printr-un cuplu de heterosexuali, nu este preferata mea. Deși e surprinsă mărirea și decăderea iubirii într-un mod extrem de iscusit, genial aproape, prin modul în care se îmbină povestea cuplului de gay cu povestea cuplului tipic, pe mine m-a impresionat mai mult nuvela „Triunghiul amoros” și „Copilul fantomă”. 

Adică multe zile m-am gândit la cum e să ai totul, după normele sociale, așa ca Severine și Benjamine Trouzac: o relație definită de alții ca fiind perfectă, și chiar de către protagoniști, o iubire maximă, și cu toate astea, un singur lucru să o spulbere în mai puțin de 3 zile. 

Sau cum e să fii căsătorită cu un geniu, despre care tu nu știi că este un geniu și nici nu îl crezi capabil de vreo genialitate, dar pe care post-mortem lumea întreagă îl elogiază? Și tu trebuie să te zbați să înțelegi ce au ceilalți de admirat la cel pe care tu îl percepi doar un aducător de necazuri? 

Iubiri pătimașe, iubiri cuminți, iubiri construite în reguli, iubiri care ies din reguli, iubiri de soț-soție, iubiri de amanți, iubiri de taină, iubiri din interes, iubire de mătușă-nepot, iubiri nemrturisite la timp, iubiri trăite prea puțin, iubiri dureroase, iubiri de iertat, iubirea de Dumnezeu. 

Cu toate astea ne întâlnim în cele 230 de pagini, pagini care aș fi vrut să nu se termine atât de repede. De exemplu, aș vrea să știu ce fac acum Severine și Benjamine: chiar rămân așa, nevorbiți, până la finalul zilelor? Probabil că da, ținand cont că amandoi simt că au fost cei mai lași viitori părinți de pe fața Planetei. 

Autorul spune că noi toți trăim două vieți: cea reperabilă prin fapte și cea imaginară. Și îi dau dreptate. De câte ori trăim doar în imaginar viața în care ne simțim cu adevărat împliniți?

O carte care aparent analizează modul în care iubesc ceilalți, dar care de fapt ne pune pe fiecare în ingrata postură de a ne adresa întrebările de care fugim de obicei: sunt fericit? trăiesc viața pe care mi-o doresc? am curaj să fac schimbarea? 

A.N

Prichindeaua

E o fetiță mică-mică, de doi ani și un pic. Bondoacă, creolă, cu ochii mari, și un ciuf de codiță prins în vârful capului. Are pașii mărunți și apăsați.

Pe holul spitalului, stă pe un scăunel roz. Stă așa, cum stăteau altădată bunicile pe băncile din fața caselor. . Când am văzut cât de liniștită e ea acolo pe scăunelul ăla mic-mic, mi-am spus: oare ce așteaptă să vadă? ce i se poate părea atât de interesant pe holul ăsta unde nu-i țipenie de om? N-am apucat să-mi termin șirul gândurilor că am zis cu voce tare:

ce totală e fetița asta! cum stă ea aici, de parcă ar fi fost bătrână odată.

Și atunci am aflat: micuța nu are vreun adult cu ea. E internată în salon împreună cu un frățior, mai mic. Are și frați mai mari, dar sunt împrăștiați prin cartiere, la cerșit. Mama e și ea prin spital, pe undeva, gravidă cu următorul prunc. E singura fetiță care are voie să stea pe hol, în rest toți copiii sunt îndrumați să rămână în saloane împreună cu aparținătorii lor.  Bineînțeles că mintea mea s-a blocat la faza cu : acest copil de 2 ani este singur într-un spital. Singur, singur, singur. Cum se poate așa ceva? Cum se descurcă? 

Mai făceam un pas către ieșire, mă mai uitam la ea cum își bălăngăne piciorușele alea minuscule și cum îți ține mânuțele așezate în poală. Mintea mea? în continuare blocată. O aud pe una din asistente din capătul holului, strigând-o pe nume și întrebând-o:

vii să-ți dau o bomboană? Vrei?

Și cu o bucurie măsurată, cântărită oarecum, s-a apropiat de camera în care era asistenta și a așteptat în ușă bomboana. A luat-o fără grabă, fs-a dus înapoi pe scăunelul ei, și a mâncat-o. În tot timpul ăsta, asistenta vorbea cu ea ca și cu un adult, iar cărăbușul de fetiță întelegea tot.

Iar eu a trebuit să grăbesc pasul către lift fiindcă, deși nu fac asta în spital niciodată, am început să plâng.

Lecția de azi a fost una…dură și valoroasă. Ca un semn de exclamare pentru lucrurile care mi se par normale. Fiindcă, nu-i așa că e normal să îmi sărut fiul de noapte bună? Nu-i așa că e normal să îl țin în brațe atunci când e răcit, are febră sau s-a lovit în joaca lui? Nu-i așa că nici măcar nu concep că dacă el ajunge cumva în spital, eu să nu fiu acolo?

Cu toate astea, sunt copii care nu se pot cuibări în brațele părinților și sunt părinți care nu își pot alina copiii.

N-am plâns de mila fetiței. Lacrimile au pornit șuvoi fiindcă nu știu dacă am mai văzut atâta seninătate, inocență și dârzenie, într-un corp de nici 1 m înălțime…

Dacă și tu esti în categoria cu ”e normal să…” uită-te bine la oamenii pe care îi ai în jurul tău și care îți vor binele, care te iubesc. Ești privilegiat.  Dacă ești părinte și poți să îți susții copiii sau copilul, bucură-te. Esti privilegiat.  Orice văicăreli ai în program, opreste-te. Când un copil de-o șchioapă zâmbește deși e singur în spital, tu nu mai ai scuze. Fă ce ai de făcut și fă bine.

De multe ori, considerăm că ni se cuvine. Ni se cuvine tot ce e mai bun. Așa să fie?

Cu drag și gândul la fetița de azi,

A.N.

Elixirul dragostei

numărul 4 din maratonul meu Schmitt. Am început cartea asta cu senzația că fiecare cuvânt îmi este cunoscut și am terminat-o cu gândul: ha! n-aș fi crezut că se termină așa.

cred că fiecare dintre noi am trecut la un moment dat printr-o despărțire dureroasă și am avut sentimentul foarte puternic că lumea, așa cum o știam, s-a terminat. Că niciodată nu vom reuși să adunăm cioburile în care ni s-a spart sufletul.

Așa e și Louise. Ce nume potrivit pentru personajul care pune totul sub semnul dragostei sau urii. Louise sună … plin, fără jumătăți de măsură: ori fericire maximă ori durere.  Lousie a avut un Adam, iar cartea începe cu scrisoarea lui, către ea, scrisoare în care îi cere ca din iubiți devoratori să se transforme în prieteni.

ce glumă bună! numai mintea unui bărbat poate decide ca din iubire arzătoare să facă prietenie senină.

Fix astea au fost gandurile mele când am citit primele 2 pagini. Adică te iubești până la sânge și apoi zici : hopaaa, hai mai bine să fim prieteni. Da cum să nu…Altceva? Poate am judecat pripit când am zis că numai un bărbat poate avea asemenea pretenții.

și mi-am adus aminte de vremurile în care eram așa o naivă simpatică și îmi imaginam că pot să fiu prietenă, doar prietenă, cu tipul pentru care tresăream de fiecare dată când îl vedea trecând strada. Sau de situațiile în care îmi era mărturisită dragostea (bineînțeles că nu de tipul pentru care tresăream eu) și aveam replica „genială”: nu se poate să fim iubiți dar hai să fim prieteni.

Scrisorile pe care și le trimit cei doi, Louise și Adam, compun toată cartea. Și e delicios să răsfoiești corespondența a doi foști iubiți, care au fost împreună 5 ani și  care caută fiecare o modalitate de a prelungi, regăsi, retrăi iubirea.  De ce s-au despărțit? Ce e și cu pariul ăsta că poate face orice femeie să se îndrăgotească de el?  Care e până la urmă elixirul dragostei? Și de ce își tot scriu?

Am multe pasaje preferate în cartea aceasta, dar unul cu precădere mă face să îmi pun cele mai multe întrebări:

„După părerea ta, succesul înseamnă să cucerești, după a mea, să păstrezi. Ce diferență! Cine greșește? Cine are dreptate? Nici una dintre noi. Dragostea scapă logicii, căci nu aparține nici rațiunii, nici dovezilor, nici adevărului: este o alegere personală.

Mai zic doar atât: după cum se scriu lucrurile între cei doi, nu ai zice că se încheie cartea în stilul în care se încheie. E pur și simplu fix ca în viață, numai că foarte bine pus în cuvinte. Așa că, dacă vrei și tu să afli care este elixirul care îți garantează dragostea, dacă vrei să te scufunzi în relația Adam&Louise, doar ca să o înțelegi mai bine pe a ta, dacă vrei să te amuzi bine la final, asta e cartea!

O găsesti așa: Elixirul iubirii- Eric Emmanuel Schmitt.

Spor la citit și la … iubit!

A.N

Ce iubim

„ Dar cine a zis că un nas drept e mai frumos decât un nas acvilin? Dar de ce buzele groase sunt mai frumoase decât buzele subțiri? Gura exprimă fermitate sau bunătate, cumințenie sau răutate,fiind oglinda sufletului, la fel ca ochii. Nu mărimea buzelor face gura frumoasă, ci echilibrul sufletesc și obiceiul de a vorbi cumpătat și frumos. O gură frumoasă și dorită este aceea care vorbeste dulce, care are întotdeauna cuvântul potrivit. Și o ureche frumoasă nu este o ureche mică sau mare, lipită de cap sau clăpăugă, ci urechea care știe să asculte. Picioarele frumoase nu sunt nici lungi, nici scurte, nici groase, nici subțiri, ci acelea care aleagă spre tine la nevoie. Mâinile dorite nu sunt cu degete lungi, nici scurte, nu sunt nici aspre, si nici moi, mainile frumoase sunt acelea care se întind spre tine atunci când ramai singur.” Savatie Baștovoi- Dumnezeu povestit pe înțelesul unei femei

Iubirea vine uneori în forme neașteptate. Frumusețea vine uneori din locuri neașteptate. Dar ochii mei, ochii tăi, caută ceea ce știu deja. Poate că asta ar trebui să facem: să ne lăsăm surprinși. O dată, măcar o dată, să lăsăm deoparte tot ceea ce știm deja atât de bine. Știu, e chiar înfricoșător să pășim așa în necunoscut… Dar hai să avem o gură frumoasă, care vindecă. Și urechi fermecătoare, care ascultă. Să alergăm către cine are nevoie și să mângâiem obrajii care plâng.

Să dăm și să primim iubire. Și să putem spune în ceas de seară: Câtă frumusețe între noroaie…

Andrea