Refacerea relației este răspunderea părintelui

Pare un fel de banc sec: încă o răspundere în plus pe care o am ca părinte! Serios?!?!? Nu știam ce îmi lipsește…

Acesta este principiul numărul cinci, ultimul din seria dedicată îmbunătățirii relației pe care o avem cu copilul/copii noștri. Din principiul prezentat în articolul anterior „Supărarea?Nu duce la nimic” ne-am dat seama că este perfect normal să nu ne putem păstra calmul tot timpul, în orice situație. Și chiar am descoperit că există un mod sănătos de a ne expune supărarea față de copil.

Bunn… ne supărăm afectuos, dar ce facem după? Refacerea legăturii după o ceartă/supărare își revine ție, părintelui. De ce?

Din primul articol dedicat acestor principii, am convenit următorul lucru: dat fiind că nimic din ce face copilul nu trebuie să vă amenințe relația/legătura, el nu trebuie să depună vreun efort ca să o refacă. Logic, nu?

Și-atunci, dacă tu ți-ai ieșit din fire, e treaba ta să restabilești pacea. Cum?

  • Nu are rost să îl pui pe copil ( a se citi – forța) să își ceară scuze față de tine, înainte ca tu să-l fi iertat.
  • Evită promisiunile deșarte! Chiar nu e realist să te apuci să-i promiti copilului că n-ai să te mai enervezi, că n-ai să mai fii „rău”, findcă inevitabil ai să te mai enervezi și altă dată.
  • Refacerea legăturii înseamnă pur și simplu să recunoști că vezi ce s-a întâmplat – dacă tu ți-ai iesit din pepeni pentru boacăna făcută nu înseamnă că boacăna nu va mai exista, nu înseamnă că al tău copil va învăța ceva din nervii tăi- și înțelegi ce simte copilul în această privință – toate stările care se declanșează în copil ca reactie la furia ta: rușine, plâns, furie, aroganță- și asculți imparțial ce are el de spus vizavi de lucrurile întamplate.

Pentru mine, acest ultim punct a fost cel mai greu de realizat. Nu știu alți părinți cum sunt, dar eu eram absolut convinsă că sunt îndreptățită să mă supăr atunci când fiul meu face vreo trăznaie. Ce să fie vorba despre a mă duce eu să refac legătura?!?! Așteptam să își ceară el scuze, chiar dacă eu fusesem cea care a avut reacția de furie. Dar lucrurile se pot schimba, atunci când vrem. Și eu am vrut. Nu zic că a fost ușor. Dar zic că merită pe deplin!

Până la urmă, ce vrem să îi învățăm pe copii? Pe ce anume punem accent?

Haideți să le trasmitem că viitorul este important. Că punem accent pe vindecare și dezvoltare, nu pe obiectivele cu termen scurt.

Și să facem toate acestea cu bucurie. Cu multă bucurie.

A.N

Zambete in oglinda

                      “Nimic nu este mai minunat pe lume decat zambetul unui copil. Ce o fi vazand un copil in mine cand imi zambeste? Imi zambeste de parca l-a vazut pe Dumnezeu. Ei, aceea este sanatate. Aceea este bucuria de a vedea “chipul” – sunt convinsa ca acel copil curat vede chipul lui Dumnezeu din mine si lui ii zambeste.”(Monahia Siluana Vlad- Mestesugul bucuriei – Cum dobandim bucuria deplina, ce nimeni nu o va lua de la noi- ).

Cand am citit randurile astea, am vazut instant zambetele pe care mi le daruiesc George si Xenia ( G si X sunt familia noastra. G si X sunt copiii nasilor nostri, asta inseamna ca ne sunt… Social, nici nu conteaza ce ne sunt. Va spun, sunt lipiti de sufletul nostru. Ca si cum ar fi fost dintotdeauna acolo.)  Cele mai recente, azi de dimineata in timpul Sfintei Liturghii. George isi plimba degetele prin parul meu, ma mangaia usor si dragastos, si secunde intregi ma privea zambind. Mi-a marturisit in soapta: Andrea, imi place parul tau!

 Am ingenuncheat la rugaciunea Tatal Nostru, a ingenuncheat si el. Dupa aceea m-a rugat sa-l iau in brate: ca sa vada mai bine ce face parintele acolo in altar. Si cat timp il tineam in brate el privea picturile, preotii, si tot la cateva minute imi tinea chipul in ambele manute si imi zambea. Si eu ii zambeam, il pupam usor pe obraz sau pe frunte.  Dar aceste zambete….nu sunt zambete pe care le intalnesc in restul zilelor. Sunt zambete limpezi, si am de fiecare data senzatia acuta ca ma aflu pe o apa ale carei adancimi le vad pana in cele mai mici detalii. Nu urmaresc interese. Zambetele astea vin din cele mai indepartate colturi ale sufletului si de foarte multe ori ma minunez si ma mir si ma intreb: Cum se poate asa ceva, Doamne? Cum se poate ca, desi e intre noi o distanta de 25 de ani, sa fim intr-o asa comuniune? Sunt zambete din care primesc pace:  tot tumultul meu sufletesc se aseaza intr-o ordine fireasca, calma.  Cand George ia o pauza de la activitati si ma acopera cu zambetul lui, e un moment in care totul in jur se estompeaza – e greu sa descriu in cuvinte aceste clipe, e greu pentru ca am senzatia ca nu gasesc termeni, cuvinte, expresii suficient de fine incat sa construiasca imaginea in intregime… In acele clipe, nu le zambesc ochilor sau nasului sau simpatic foc si intuiesc ca nici el nu zambeste fetei mele. In acele clipe, Timpul sta in loc, e doar intalnirea noastra. Si m-am gandit de foarte multe ori cine cu cine se intalneste sau ce cu ce.

Azi, in fragmentul citat mai sus, am aflat raspunsul. Am inteles. George, la cei 3 ani ai lui, are sanatatea sufleteasca in care ii poate zambi chipului lui Dumnezeu aflat in ungherul tainic al sufletului meu. Si apoi, e o oglindire… De asta nu am cuvinte suficiente, de asta am senzatia ca oricate fraze as construi, nimic nu egaleaza momentul trait.

Eu, recunosc, fac eforturi pentru a vedea in fiecare om pe care-l intalnesc chipul lui Dumnezeu. Cu unii reusesc mai usor, cu altii mai greu, cu altii deloc. Dar tin speranta sus si nadajduiesc ca intr-o zi voi ajunge si eu ca si George : cu zambete limpezi si sanatate sufleteasca.

Cu drag,

Andrea