Cu adevărat, nu știu să fie bucurie mai mare decât să avem certitudinea că totul este reversibil în viață, că până și moartea a fost biruită de Viață.
Aceste Sărbători Pascale de sub semnul pandemiei, sunt diferite față de cele pe care le-am trăit până acum, dar asta nu le știrbește cu nimic adevărata semnificație. Sigur că mi-e dor de familia adunată împreună, sigur că tânjesc după participarea la slujbele de la Biserică, sigur că îmi doresc să ne putem plimba nestingheriți ca până nu demult.
De data asta însă, am avut mai mult timp pentru … mine. Am reușit să citesc mai mult, să mă rog mai mult, să gândesc mai mult, să fiu alături de copilul meu mai mult, să comunic cu soțul meu mai mult, să am momente de introspecție mai dese. Toate acestea, asociate cu ceea ce înseamnă Postul Mare și în special Săptămâna Patimilor, mi-au adus liniște și bucurie.
În Vinerea Mare, de dimineață, a bătut cineva la noi la ușă, luându-ne prin surprindere: clar nu așteptam musafiri. Am deschis, și doi domni ne zâmbeau amabili de sub măștile purtate regulamentar. S-au prezentat: erau voluntarii bisericii de care aparținem după adresă și ne-au întrebat politicos dacă dorim păscuțele cu vin. Purtau mănuși, mască, banderole albe, și aveau o listă unde au bifat faptul că le-am deschis ușa și ne-au dat „Paștile”. Au păstrat distanța, paharele în care erau prescura și vinul erau ambalate și sigiliate, și totul a durat maxim jumate de minut. Dar bucuria..eheee..bucuria acestui gest mărunt durează deja de câteva zile.
Nu comentez despre isteria creată în media legată de acest gest „apocaliptic” de împărțire a Paștilor și a Luminii, m-am întristat destul pe acest subiect. Doar atat zic: în timp ce facebook-ul abunda de poze cu aglomerații de la supermarketuri, piețe, șosele, unde mulți dintre oameni nu aveau mască sau mănuși, unde forțele de ordine erau absolut insufciente sau lipseau cu desăvârșire, mințile îngrijorate erau absolut terifiate că Biserica împarte de fapt CoVid și nu pahare cu prescură și vin. Ba chiar se făceau asocieri cu mersul la Înviere și răspandirea CoVid, în conditiile în care de mai mult de câteva saptamâni bune s-a specificat clar că în acest an de Paști NU se oficiază slujbe cu participarea credincioșilor.
Înțeleg că e greu să judecăm drept în aceste zile. Înțeleg și că hate-ul (ura) față de biserică este mare, și așa va fi mereu, sunt absolut sigură. Dar chiar să ne pierdem cu totul simțul orientării în teren? Atat de ușor manipulabili suntem? Văd că da.
Revenind la bucurie. Le mulțumesc celor care în acest an m-au făcut să simt că aparțin unei mari familii: Biserica. Chiar dacă nu am putut merge la Biserică, a venit Biserica la ușa mea, și prin acest mic gest m-am simțit iubită și îngrjită încă o dată, de cea care are mereu timp să îmi asculte grijile, necazurile, bucuriile.
A.N
Foto din arhiva personală.
