Fiica ascunsă- Elena Ferrante

Am descoperit-o pe Ferrante vara trecută. De fapt, mai corect ar fi să spun că mi-a fost descoperită: am primit tetralogia napolitană cadou (Prietena mea genială și celălalte trei volume). Cel mai amuzant e că mi-a dăruit-o chiar prietena mea genială, Simona. Despre aventurile pe care le-am avut cu aceste patru cărți voi scrie în altă zi, acum vreau să vă povestesc despre Fiica ascunsă.

Este o carte curajoasă, dar se pare că asta e o trăsătură comună a cărților Ferrante. Acum, după ce am citit șapte cărți ale autoarei, îmi dau seama că Elena Ferrante scrie fără milă. Personajele sunt absurd de sincere uneori, dacă vă puteți închipui.

Acțiunea se petrece la mare, ceea ce pentru mine a fost o evadare excelentă în aceste zile în care stăm acasă din motive de CoVid19.

De ce să citești cartea?

Ca să afli de ce un adult ar ascunde o păpușă după care disperă alți adulti și copii laolaltă, pentru a te întreba de ce o femeie care pare să aibă tot alege totuși să își înșele soțul, pentru a te bucura de gălăgia tipic italiană, pentru a înțelege că mamele se simt de multe ori absolut depășite de situație și fac alegeri disperate, pentru a te bucura de o introspectie feminină sinceră până la cruzime.

Autenticitatea ta ca femeie este pusă la îndoială în aceste pagini. Câte dintre noi am știut ce să facem cu tot ceea ce simțim, indiferent dacă era bine sau rău? Cât din ceea ce simțim am acceptat și cât am ascuns sub un preș imaginar?

Totul pornește de la Leda, personajul principal, care pleacă singură într-o vacanță după ce fetele ei se mută pe alt continent. De soț e divorțată de multă vreme, așa că pe el nu avem de ce să-l mai punem la socoteală. Și ce loc mai bun pentru vacanță decât marea?

Pasajul meu preferat? descrierea cărării care duce la plajă.

„ ….după vreo douăzeci de minute, pe partea dreaptă începea o pădure de pini, am văzut un indicator de parcare, m-am oprit. Încărcată cu lucrurile mele, am încălecat parapetul și am apucat-o pe o potecă de culoare roșie de la acele de pin. Îmi place mult mirosul de rășină, am petrecut veri întregi, când eram mică, pe plaje care încă nu fuseseră înghițite de cimentul camorrei și care începeau unde se termină pădurea de pini. Mirosul acela este mirosul vacanțelor, al jocurilor estivale ale copilăriei. ……………….

Păduricea era foarte deasă, cu o vegetație învălmășită, și trunchiurile crescute sub rafalele vantului păreau pe punctul de a cădea pe spate, speriate de ceva care venea dinspre mare. N-am mers mai mult de cinci minute și apoi au apărut dunele și marea. Am trecut pe lângă niște trunchiuri răsucite de eucalipti care răsăreau din nisip, am pornit pe o podină de lemn prin stufăriș verde și leandri, am ajuns la un complex elegant.

Locul mi-a plăcut imediat. ”

N-am ajuns niciodată la o plajă trecând printr-o pădure. În schimb, am fost pe o plajă care era mărginită de o pădure de pini, în Grecia. Eram într-o mini-croazieră dinspre Paralia Katerini către insula Skiatos și pe la ora prânzului ne-au debarcat direct pe plaja Koukounaries. S-a întâmplat tare demult, dar țin minte și azi combinația uluitoare dintre parfumul acelor de pin și aerul sărat al mării. Și apa mării calmă, caldă și de un albastru-verzui incredibil. Era pentru prima dată când vedeam o pădure atât de aproape de plajă. Poate de asta mi-a plăcut atât de mult pasajul cu pădurea din carte.

Nu e o carte comodă. Ridică de deasupra maternității vălul idilic și lasă să se vadă toate hibele, durerile, amețelile, bucuriile, tristețile. Întotdeauna am simțit că o femeie care este și mamă, nu este doar mamă. Că mai are dorințe, vise, planuri care nu au de-a face nimic cu maternitatea, dar care totuși sunt deseori ignorate sub pretextul de a trebui să fim „mame perfecte”. Cartea aceasta ne arată clar că nu e așa.

De fapt, și viața ne arată că perfecțiunea, așa cum ne-o imaginăm noi, nu există.

Dacă o citești, poate împărtășești cu mine părerea ta.

A.N.

Leave a Reply

Your email address will not be published.