E dimineata. Tare dimineata. Nu stiu cat poate fi ceasul dar nu-mi vine sa-mi scot nasul de sub plapuma. O aud cantand. Trebaluieste prin bucatarie si canta. Fara versuri. Si totusi inteleg ca e un cantec de bucurie. Ma intind a suta mia oara in moliciunea patului si imi las inima sa prinda cat mai bine momentul: o aud destul de rar cantand. In camera e semi-intuneric, e cald, si mi se pare ca sunt in cel mai sigur loc de pe pamant. In curand va veni sa ma trezeasca (nu stie ca eu deja ii ascult fredonarea), si sa-mi ofere o cana maaarreeee, plina varf cu ceai. Am 9 ani.
Pe un ton ferm, dar bland, imi spune: Sa citesti cat mai mult. Sa inveti tot timpul. Cat traiesti sa inveti. Eu am 4 clase, si astea facute cu mare drag. Asa as fi vrut sa merg la scoala, sa descopar lumea. Cel mai mult imi placea istoria, si acum imi place. Dar, cand am terminat clasa a IV-a, desi eu imi doream sa fac 8 clase si chiar liceul, tata mi-a spus: “Nu de scoala ai tu nevoie. Trebuie sa vii sa muncesti cu noi.Ce sa faci cu scoala?!” Scoala, draga mea, iti va deschide mintea. Simteam regretul sincer in vocea ei. La orice contra-argument ii aduceam eu, ca e greu la scoala, ca profesorii cer mult de la noi, ca matematica ma terorizeaza, ca singurul lucru fain la scoala sunt colegii, ea imi repeta acelasi lucru, cu o incapatanare mai mare ca a mea: Ai sa intelegi tu la un moment dat. Acum, citeste si invata. Hai, ca te duce capul! Du-te si descopera lumea… Am 12 ani.
E vineri seara, iarna. Sunt fericita. In casa miroase a cartofi copti. Din cand in cand, se si aud cum pocnesc in lerul sobei. Pe fata de masa alba stau cuminti 4 farfurii, tacamuri, si un bol mare cu varza murata. Ea si cu prietena ei cea mai buna sunt aplecate deasupra mileurilor. Impung modelele cu bucurie si perseverenta. Eu si cu Ana-mica cantam, dansam, spunem poezii. Alergam pisica, o zmotocim. Ne odihnim sub masa unde se afla Imparatia Bogatiilor. Si nu iesim din Imparatie decat in momentul in care cartofii sunt asezati pe fata de masa alba. Avem si desert: compot! Din toata saptamana, asta e momentul pe care il astept cu cea mai mare nerabdare. Mi-e draga Ana-mica, mi-e draga tanti Florica. Cum am terminat de inghitit ultimul cartof, tanti Florica, pe un ton imperial, imi spune: Hai Andrea, e timpul sa ma descanti! Adica e timpul pentru masajul capului. Mainile mele mici ii framanta fruntea, parul, ceafa, uneori cu miscari haotice. Recunosc, sunt magulita: capul ei e unul dintre cele mai temute din cartierul nostru, prea putini indraznesc sa se puna cu tanti Florica. Sunt in clasa a III-a.
Pasiunea ei e cusutul. Asa ca, toate papusile mele au garderoba. Cand vine vara, ma masoara, isi noteaza cuminte pe o hartie si ma intreaba ce culoare imi place. Peste o saptamana, am o fusta noua. Sau chiar un deux-piece. Hainele croite de ea sunt in linii simple dar au cate un detaliu neasteptat. Nu are revista de moda, nu are tipare. Are doar imaginatie si indemanare. Cand am fost pasionata de fulare si palarii, mi-a crosetat fulare si palarii. Cand am descoperit goblenul, s-a apucat de cusut goblen.
Sambata seara mergem la teatru. Radiofonic. Ne instalam comode in camera cu soba. Radioul e pus la loc de cinste, cocotat pe masa: sa se auda mai bine. E un radio urias, alb, cu butoane negre. “In el incape macar jumatate de lume”, imi repeta. Ea coase, eu sunt intinsa in pat. Dar nu pentru mult timp. Calatoria incepe: castele, intrigi, lupte, oameni harnici si oameni rai, seunete, tari indepartate, meleaguri inventate, voci incredibile. Uneori, ma mai intreaba: ” vezi odaia asta din castel? simti mirosul din fierarie? “. Si eu ma tot mir cum se poate una ca asta: sa stau tolanita in pat si in acelasi timp sa circul prin castele, sa alerg pe dealuri, sa vad porti deschizandu-se, sa lupt pentru triumfarea binelui. De cele mai multe ori, adorm pana la finalul piesei. Dar o simt cand ma pupa pe frunte si imi spune cu voce soptita: “hai ca si azi am mai umblat prin locuri noi!”.
Dimineata, vacanta de vara. “Hai in curte ca e un cer senin de nu s-a pomenit!”. Eu nu m-as da jos din pat dar prea suna convingatoare vocea ei. “unde vrei sa mananci: inauntru sau afara?”. In pat, ii spun eu. “Foarte bine! Hai ca ti-am pus dejunul sub cea mai mare patura de cerneala! Hai sa vezi!”. M-a convins. Si asa se face ca micul dejun il iau in pijama, in mijlocul curtii, cu ochii pironiti in albastrul cerului. Din bucatarie, ma apostrofeaza: “poate te prinde amiaza in pijama!”.
Placinte, branzoici, clatite, ciorbe, prajituri, toate ies din mana ei cu un gust uluitor. Deserturile sunt alocate sfarsiturilor de saptamana. Dar se intampla si cate o zi de marti cu aroma de placinta cu branza si marar. Sau, si asta e surpriza cea mai gustata, iese in poarta casei si ma striga: “Andreeeaaaa, hai repede inauntru!! “. Eu: “de ceeeee????”. “Hai repedeeeeee! Acummmm!” Intru in curte suparata de intreruperea jocului sau a discutiilor si ea imi spune:”vezi ca ai ceva de luat din bucatarie!”. De obicei e un vraf de clatite aburinde, sau placinte sarate. Supararea imi trece de la prima aroma. Imi pune farfuria in brate si spune:”ia mergi si imparte-le cu prietenii. Da’ vezi ca sunt calde: mancati-le incet!”
Multe veri le petrecem la munte, in satul ei natal. In unele cazuri ni se alatura verisoarele mele sau prietene. In orice formula am fi, ne plimba peste tot, ne gateste toate bunatatile pamantului, ne suporta toate ghidusiile.
M-a rugat sa ii spun, simplu: buni. Fara dumneata, dumneavoastra si alte formule de politete. Multi din jur au judecat acest lucru ca fiind o obraznicie din partea mea si o delasare din partea ei. Dar nu ne pasa. De fiecare data cand vorbim la telefon, incheiem cu “Doamne-ajuta!”. Cauta sa pastreze pacea in familie cu orice pret, chiar daca uneori pretul pe care il plateste e prea mare.
Acum cateva zile, bunica a implinit 79 de ani. Timpul, boala, viata grea, toate si-au pus amprenta si e doar o licarire din omul care a fost odata. Sunt convinsa ca daca ar fi avut ocazia sa faca scoala, toata indemanarea, creativitatea si setea ei de cunoastere ar fi inspirat foarte multi oameni. Sufletul ei era cu mult inaintea vremurilor in care a trait. Mi-e dor sa o aud cantand.
Cand licareste femeia de altadata, imi spune soptit: Andrea, descopera lumea. Si oriunde te afli, du cu tine pace. Catre rau, tu intoarce-te cu bine!
Cu drag si bunici,
Andrea
