Tag: coaching

“nu mai plânge, esti un fricos!” Sau “vrei sa te vadă toți cum plângi? Or sa Rada de tine, o sa zică ca esti Vai de capul tau!”
Bineînțeles, ca părinte, vrei ca fiul/fiica ta sa fie percepuți ca învingători. Asta ni se sugerează din toate părțile.
Dar, din perspectiva copilului, lucrurile stau “putin” diferit.

Exemplu: copilul tau e supărat ca tocmai a fost refuzat intr-un grup de joaca si i s-a spus de către un alt copil:nu vreau sa ma joc cu tine! El este suparat si vine la tine plângând: “mama, uite acum nu vor sa se joace cu mine. De ce? Pana acum ne-am jucat impreuna. Etc etc”
Tu, ai la dispoziție 3 variante: atitudinea spartană, empatia, indiferenta.

Atitudinea spartană e cam asa: “nu plânge, nu merita. O sa vrea ei sa se joace cu tine altădată si atunci nu o sa vrei tu. Esti băiat/fetița mare, nu plânge. O sa Rada toți de tine daca plângi si o sa vadă ca suferi. Etc etc “. Tu, ca părinte vrei sa îti calești copilul. Sa il obișnuiești ca lumea e rea si oamenii sunt de 2 lei. Si vrei ca al tau copil sa faca fata. Sa se descurce. Sa nu-i pese cand prietenii il dezamăgesc. Sa isi urmărească scopurile si sa isi ducă planurile la bun sfarsit. Da, in timp poate le va face toate cele de mai sus. Dar, in plus, pe termen lung, nu isi va cunoaște emoțiile. Va STI însă ca nu e bine “sa se arate” nimănui. Va deveni un “excelent” zid emoțional. Asta inseamna mari dificultăți in relațiile inter-personale: ca prieten/a, soț/soție, coleg, tata/mama etc. Si dificultăți in relație cu propria persoana. In relație cu tine, va avea mereu impresia ca trebuie sa te impresioneze, ca trebuie sa faca lucruri extraordinare ca sa il/o iubești. Va evita sa îti împărtășească problemele pe care le are.

In cazul empatiei, lucrurile stau cam asa: il iei deoparte, sa aveti putina intimitate si, cu blândețe Ii spui: “Te înțeleg. Si mie mi-ar fi greu daca prietenii mei n-ar vrea sa se joace cu mine. As fi foarte trista. Probabil ca as plânge si eu, asa cum faci tu acum.” Si, in funcție de vârsta copilului, detaliezi dupa caz “cum te simți? Esti supărat? furios? ” , il ajuți sa vorbească despre ceea ce simte. Il încurajezi sa folosească propriile lui expresii, cuvinte, gesturi. Poti întreba :”Unde simți supararea? ” Si treceti in revista zone precum burtica, capul, pieptul/inima. Il/o asiguri ca e perfect normal ca simte tot ce simte. Si ca s-ar putea sa dureze un pic supărarea lui/ei dar ca intre timp voi puteți face ceva amuzant. Adica ii schimbi centrul de interes, de la emoțiile supărătoare clarificate, la experiențe pozitive. Il implici intr-un joc nou, de exemplu. In cazul empatiei, accentul este pus pe copil, nu pe lumea din jur. Pe termen lung, asta inseamna ca va deveni un adult care va STI cum sa se raporteze la propria persoana, cum sa isi găsească echilibrul, indiferent de condițiile exterioare. Si, va știi ca poate conta pe tine, ca părinte, la orice ora. Ca ai sa fii mereu acolo, dispus sa il Asculți.

Daca alegem indiferenta, lucrurile sunt foarte “simple”: ” ei, da ce te apuca plânsul acuma? Ia du-te si joaca-te cu altceva.” Copilul înțelege ca esti prea ocupat pentru el, ca problema lui nu merita sa fie luată in seama, ca tot ce trăiește el/ea e lipsit de importantă. Efectele, pe termen lung, pot fi usor de ghicit : cu cat va creste, cu atat îti va împărtăși tot mai putine lucruri, pentru ca, in percepția lui, oricum ceea ce trăiește el nu e destul de important pentru tine. Va avea probleme la partea cu încrederea in propria persoana. Capacitatea lui/ei de a simți durerea sau bucuria altor persoane scade considerAbil.

De cele mai multe ori, copiii se împaca rapid. INSA modul in care reacționezi tu, ca părinte, este esențial pentru copilul tau. Cu cat empatizezi cu el de la cele mai mici vârste, cu atat intervenția ta se va reduce in timp. De ce? Fiindcă ii va fi din ce in ce mai usor sa isi regleze singur emoțiile. De ce? Fiindcă i-ai oferit șansa sa si le cunoască de mic. 

Da, asta inseamna sa îti dedici un timp suplimentar in care sa afli mai multe despre emoții si cum se manifesta ele la copii. Dar, pentru a avea un copil armonios, e necesar sa fii si tu, parintele, armonios. Ca sa crească el, trebuie sa crești tu întâi. Greu, dar tare frumos!

Cu drag,

Andreea(mămica vesela)