Nervi. Stres. Bucurie

Posted on by adminn

Probabil că ai provocările tale. Te enervează ceva, te indispune altceva. Nu-ți ies planurile de la servici. Pfuuu, nu-ți ies nici măcar planurile de vacanță.

Și pentru că ai atâtea situații cu „nu”, consumi foarte multă energie împotrivindu-te, trăind în frustrare și adresându-ți întrebări care nu fac altceva decât să îți crească starea de nervi: de ce nu îmi iese? de ce nu am timp mai mult? de ce nu mă sprijină colegii? de ce nu mă sprjină familia?

Eu am fost în poziția ta. Și eu am consumat muulltttăăăăăăă energie alimentându-mi supărările. Treaba e că am ieșit mereu pe minus, deși eu mă așteptam ca în urma atâtor frământări, să ies pe plus. Dacă și tu crezi că vei obține ceva folositor în urma scenariilor pe care ți le faci, dacă te aștepți ca restul persoanelor din jurul tău să îți rezolve problemele, aștepți degeaba.

De doi ani încoace, de când sunt (și) studentă la Medicină, specialitatea Asistent Medical Generalist (asta e altă poveste interesantă, dar o lăsăm pe altădată), în fiecare sesiune sunt un pachet de frustrări. De ce ? Fiindcă am așteptarea ca toată lumea să graviteze în jurul meu și să îmi ușureze existența în acele 3-4 săptămâni: copilul să mă lase să învăț și să se joace frumos și liniștit în camera lui, clienții de coaching să nu-și dorească sesiuni în acea perioadă, soțul și părinții să își lase orice alte treburi și să se ocupe de casă și de copil cât timp eu învăț, treburile de la birou să fie cât mai puține, prietenii să nu îmi ceară nimic, Soarele să strălucească sus pe cer iar profesorii să dea subiecte ușoare. Ce e cel mai tare e faptul că nici măcar nu comunic aceste așteptări în mod explicit ci PRESUPUN că lumea din jurul meu să își dă seama singură că am nevoie de ajutor.

Acum aproape că râd cu lacrimi de scenariul acesta utopic. Atunci însă nu te puteai înțelege cu mine. Fiindcă bineînțeles, așteptările mele nu erau îndeplinite și eu găseam vinovații în oricare altă parte, înafară de propria mea ogradă. Eram nervoasă pe absolut toată lumea. Și învățam cu nervi și supărare și obidă. Nu cred că e nevoie să-ți mai zic că performanțele mele academice nu se ridicau la înălțimea așteptărilor mele ( alt set de așteptări!!): la prima facultate , inclusiv master, avusesem bursă , eram la fără taxă. Și-mi doream note mari și acum. Ia-le de unde nu-s fiindcă nici Universul nu e prost: eu să vărs către El furie iar înapoi să primesc 10 pe linie :))))

Și uite-așa, ieșeam din sesiune ca după Primul Război Mondial: nedormită (mă rog, oricum studenții la Medicină nu prea dorm :)))) ) , cu nervii în pioneze, văzându-i pe toți din jurul meu responsabili pt eșecul meu (fiindcă pt mine, o notă de 6-7 reprezenta un eșec ;))))) ) Îmi trebuiau măcar 3 săptămâni să îmi revin.

Asta până când S-a învrednicit Domnul și de mine ( o fi văzut că dau Ortu Popii de nervi până la finalul facultătii) și cineva mi-a recomandat ultima carte a Maicii Siluana Vlad ( dacă încă nu ați descoperit scrierile Maicii Siluana, nu mai stați pe gânduri!! sunt adevărate comori!) . Cartea se numește „Doamne, unde-i rana?” și cititrea ei a fost cel mai bun lucru pe care puteam să îl fac pentru mine la acest început de an! Numa bine, eram înainte de sesiunea cu nr III. Ce s-a schimbat?

numero 1: Am renunțat la rolul de victimă.

M-am felicitat că sunt în sesiune (știu, sună cel puțin ciudat. Dar mi-am amintit cât efort am depus să intru la Medicină, cât de mult mi-am dorit să fiu aici. Asta înseamnă inclusiv sesiunea :)))) ) Mi-am comunicat clar așteptările familiei și am găsit soluții împreună astfel încât eu să am timp de studiu individual. Am reprogramat toate întâlnirile de coaching. Mi-am prioritizat sarcinile de la birou. Mi-am anunțat prietenii că sunt disponibilă doar pt urgențe. Nu m-a mai interesat ce vreme e afară și nici că mă trezesc la 5 am pt studiu.

  • Fetele studioase

Am răspuns la invitația unei colege de a învăța împreună și așa ne-am strâns un grup foarte fain de fete deștepte care ne-am sprijinit reciproc. Am parcurs sute de pagini în bibliotecă, în cafenea, într-un ritm și cu un spor incredibil.

numero 2: M-am bucurat de fiecare moment.

  • a adormit între hartiile mele.
  • ora 1 am. Fără filtru.

Inclusiv de faptul că propriul meu copil „nu mă lasă” să învăț : în fond, are 4 ani jumate și eu sunt Mama, cea mai importantă ființă pt el. Așa că, am învățat cu el dormind în brațele mele, bucurându-mă că pot face asta. Câte mame n-am văzut eu în Spital, cu lacrimi șuvoi, care ar fi dat orice să fie oriunde altundeva cu puii lor?

Rezultatul?

O sesiune din care am ieșit relaxată, încântată de rezultatele obținute ( un singur 8 rătăcit, în rest doar 9 si 10 ) și aproape odihnită. Ceea ce până acum îmi părea absolut imposibil.

Concluzii? Asumă-te. Bucură-te. Citește (poți începe cu „Doamne, unde-i rana?” ).

Cu bucurie, Andrea

Cei doi domni din Bruxelles

Posted on by adminn

Este a  șasea din cele 15 cărți ce fac parte din maratonul meu Schmitt. 5 nuvele  în care dragostea, sub diverse forme, este în plan principal.

Cartea asta este pentru tine dacă nu ai curaj să te uiți în cele mai ascunse unghere ale inimii tale. Citind-o, ai să faci acest lucru, fără ca măcar să simți pic de efort. Vei avea parte în schimb de stări de uimire, de surprize, de tristețe și de conștientizare. 

Știu, sunt doar 5 nuvele. Așa am zis și eu înainte să deschid cartea: ce atâta vâlvă despre dragoste cu 5 scrieri? Ei bine…

Deși nuvela Cei doi domni din Bruxelles este cea care dă numele cărții, și înfățișează o situație dramatică în care un cuplu de homosexuali trăiește ceea ce nu poate avea niciodată printr-un cuplu de heterosexuali, nu este preferata mea. Deși e surprinsă mărirea și decăderea iubirii într-un mod extrem de iscusit, genial aproape, prin modul în care se îmbină povestea cuplului de gay cu povestea cuplului tipic, pe mine m-a impresionat mai mult nuvela „Triunghiul amoros” și „Copilul fantomă”. 

Adică multe zile m-am gândit la cum e să ai totul, după normele sociale, așa ca Severine și Benjamine Trouzac: o relație definită de alții ca fiind perfectă, și chiar de către protagoniști, o iubire maximă, și cu toate astea, un singur lucru să o spulbere în mai puțin de 3 zile. 

Sau cum e să fii căsătorită cu un geniu, despre care tu nu știi că este un geniu și nici nu îl crezi capabil de vreo genialitate, dar pe care post-mortem lumea întreagă îl elogiază? Și tu trebuie să te zbați să înțelegi ce au ceilalți de admirat la cel pe care tu îl percepi doar un aducător de necazuri? 

Iubiri pătimașe, iubiri cuminți, iubiri construite în reguli, iubiri care ies din reguli, iubiri de soț-soție, iubiri de amanți, iubiri de taină, iubiri din interes, iubire de mătușă-nepot, iubiri nemrturisite la timp, iubiri trăite prea puțin, iubiri dureroase, iubiri de iertat, iubirea de Dumnezeu. 

Cu toate astea ne întâlnim în cele 230 de pagini, pagini care aș fi vrut să nu se termine atât de repede. De exemplu, aș vrea să știu ce fac acum Severine și Benjamine: chiar rămân așa, nevorbiți, până la finalul zilelor? Probabil că da, ținand cont că amandoi simt că au fost cei mai lași viitori părinți de pe fața Planetei. 

Autorul spune că noi toți trăim două vieți: cea reperabilă prin fapte și cea imaginară. Și îi dau dreptate. De câte ori trăim doar în imaginar viața în care ne simțim cu adevărat împliniți?

O carte care aparent analizează modul în care iubesc ceilalți, dar care de fapt ne pune pe fiecare în ingrata postură de a ne adresa întrebările de care fugim de obicei: sunt fericit? trăiesc viața pe care mi-o doresc? am curaj să fac schimbarea? 

A.N

Prichindeaua

Posted on by adminn

E o fetiță mică-mică, de doi ani și un pic. Bondoacă, creolă, cu ochii mari, și un ciuf de codiță prins în vârful capului. Are pașii mărunți și apăsați.

Pe holul spitalului, stă pe un scăunel roz. Stă așa, cum stăteau altădată bunicile pe băncile din fața caselor. . Când am văzut cât de liniștită e ea acolo pe scăunelul ăla mic-mic, mi-am spus: oare ce așteaptă să vadă? ce i se poate părea atât de interesant pe holul ăsta unde nu-i țipenie de om? N-am apucat să-mi termin șirul gândurilor că am zis cu voce tare:

ce totală e fetița asta! cum stă ea aici, de parcă ar fi fost bătrână odată.

Și atunci am aflat: micuța nu are vreun adult cu ea. E internată în salon împreună cu un frățior, mai mic. Are și frați mai mari, dar sunt împrăștiați prin cartiere, la cerșit. Mama e și ea prin spital, pe undeva, gravidă cu următorul prunc. E singura fetiță care are voie să stea pe hol, în rest toți copiii sunt îndrumați să rămână în saloane împreună cu aparținătorii lor.  Bineînțeles că mintea mea s-a blocat la faza cu : acest copil de 2 ani este singur într-un spital. Singur, singur, singur. Cum se poate așa ceva? Cum se descurcă? 

Mai făceam un pas către ieșire, mă mai uitam la ea cum își bălăngăne piciorușele alea minuscule și cum îți ține mânuțele așezate în poală. Mintea mea? în continuare blocată. O aud pe una din asistente din capătul holului, strigând-o pe nume și întrebând-o:

vii să-ți dau o bomboană? Vrei?

Și cu o bucurie măsurată, cântărită oarecum, s-a apropiat de camera în care era asistenta și a așteptat în ușă bomboana. A luat-o fără grabă, fs-a dus înapoi pe scăunelul ei, și a mâncat-o. În tot timpul ăsta, asistenta vorbea cu ea ca și cu un adult, iar cărăbușul de fetiță întelegea tot.

Iar eu a trebuit să grăbesc pasul către lift fiindcă, deși nu fac asta în spital niciodată, am început să plâng.

Lecția de azi a fost una…dură și valoroasă. Ca un semn de exclamare pentru lucrurile care mi se par normale. Fiindcă, nu-i așa că e normal să îmi sărut fiul de noapte bună? Nu-i așa că e normal să îl țin în brațe atunci când e răcit, are febră sau s-a lovit în joaca lui? Nu-i așa că nici măcar nu concep că dacă el ajunge cumva în spital, eu să nu fiu acolo?

Cu toate astea, sunt copii care nu se pot cuibări în brațele părinților și sunt părinți care nu își pot alina copiii.

N-am plâns de mila fetiței. Lacrimile au pornit șuvoi fiindcă nu știu dacă am mai văzut atâta seninătate, inocență și dârzenie, într-un corp de nici 1 m înălțime…

Dacă și tu esti în categoria cu ”e normal să…” uită-te bine la oamenii pe care îi ai în jurul tău și care îți vor binele, care te iubesc. Ești privilegiat.  Dacă ești părinte și poți să îți susții copiii sau copilul, bucură-te. Esti privilegiat.  Orice văicăreli ai în program, opreste-te. Când un copil de-o șchioapă zâmbește deși e singur în spital, tu nu mai ai scuze. Fă ce ai de făcut și fă bine.

De multe ori, considerăm că ni se cuvine. Ni se cuvine tot ce e mai bun. Așa să fie?

Cu drag și gândul la fetița de azi,

A.N.

Vara de coaching

Posted on by adminn

Toată vara am avut bucuria să fiu alături de copii, în tabere, și să punem accent pe inteligența emoțională, prin joc. Taberele au avut loc în baza Dinamo -Oradea- și am abordat diverse teme: dezvoltarea abilității de a vorbi în fața unui public numeros, capacitatea de a identifica și de a cunoaște propriile emoții, dezvoltarea perseverenței și abilității de a trece peste obstacole, cultivarea prieteniei, depășirea diverselor frici, managementul furiei.

copiii sunt uimitori. Și nu o spun pentru că sunt subiectivă, fiind la rândul meu mamă . Dar chiar au incredibila capacitate de a explora resurse nebănuite atunci când sunt îndrumați eficient.

Iată câteva dintre cele mai amuzante replici ale lor:

“eu sunt tristă atunci când mama nu mă lasă mai mult la bunici. Bunicii au ciocolată. Ciocolata alungă Tristețea. Dar mama tot zice că nu e sănătoasa ciocolata. Nu stiu ce sa zic despre asta.” (Grupa 6-9 ani)
-” mi-e frică noaptea cand trebuie să merg la baie. Dar cresc eu mare și întunericul va arăta altfel.” (Grupa 6-9 ani) 


– “emoțiile îmi cam dau de furcă. Nu stiu ce sa fac cu ele dar ele stiu mereu ce sa faca cu mine” (grupa 9-12 ani) 


– “Doamna, ieri am pus curaj in ghiozdan cand am venit in tabăra. Dar cred ca am pus prea mult fiindcă la cursul de înot am sărit de pe marginea bazinului direct in apa!” (6-9 ani, dupa atelierul în care fiecare a ales ce fel de emoții pune in bagajul de vacanta)
– “eu am să îi împrumut cotiere si genunchiere, să îi treacă teama de căzături. Poate de asta nu se da cu bicicleta.”(6-9 ani, dupa povestea cu Mark, băiețelul care se temea de bicicleta)
-“înseamnă că Fuu cel Furios mă vizitează și pe mine! Și eu mă agit cand sunt furios si suparat. Ca o tornadă sunt!” (9-12 ani, în cadrul atelierului dedicat depășirii furiei). 

Să credem în copii!

A.N

Otrava iubirii

Posted on by adminn

Marea surpriză a cărții numărul 5 din maratonul meu Schmitt, a fost că am găsit o descriere a Londrei exact așa cum am simțit-o și eu dar niciodată de la vizitarea ei nu am reușit să o exprim în cuvinte. Pentru mine Londra a fost primul oraș în care m-am simțit copleșită.  Un sentiment pe care nu l-am mai trăit niciunde în lume. Și mă tot gândeam de unde și cum vine această simțire iar când am citit următoarele rânduri, am înteles totul:

„Ce sejur super am avut la Londra! În primul rând, orașul nu-i așa cum mi-l imaginam eu. E cu mult peste așteptări. Londra e un turn Babel care în loc să suie spre cer, s-a hotărât să coboare pe pământ, să șerpuiască pe străzi, pe bulevarde, în piețe și grădini. Ce forfotă! Ce agitație!”

Aproape că uitasem de cât de încălcite sunt cărările iubirii uneori și cât de fină este granița dintre iubire și ură. Elixirul dragostei și Otrava iubirii sunt două romane care pun iubirea sub lupă și o explorează cu un ochi atât de precis, aproape ca un bisturiu. Abia după ce le-am citit pe amândouă m-am prins că alcătuiesc un diptic … literar.

Adică sunt profund legate una de cealaltă, și doar alăturate oferă o imagine completă a … iubirii. Și elixir și otravă. Agonie și extaz. Capacitatea iubirii de a vindeca și deopotrivă de a deveni o calamitate, este uimitoare și egală în orice epocă. Chiar și a noastră.

Avem 4 fete cucuiete: Julia, Anoucha, Colombe și Raphaelle care trec printr-o serie de încurcături emoționale (familii care se destramă, dramele adolescenței, trădarile prietenilor, iubiri inventate, căutări de sine, neputințe) și musai să mai citească cineva cartea asta fiindcă vreau să dezbat ițele întortocheate de la final! 4 prietene care îți jură credință veșnică și care trec prin situații în care jurămintele lor se clatină.

cu adevărat, când ne ia pasiunea în primire, ține-te taică dacă poți! Sau vrei să zici că întotdeauna ai rămas cu mintea lucidă, mai ales dacă a fost vorba despre ceva ce ți-ai dorit foarte tare: fie o persoană,  un lucru sau  o experiență? Până la urmă suntem pe rând fie un Romeo, fie o Juliettă. Și nu doar în iubire.

Ce e foarte fain la romanul acesta e că îi lipseste cu desăvârșire tonul siropos. Deși te aștepti ca fiind în prim plan 4 adolescente, să curgă telenovelele pe hârtie. Dar e atât de real și vezi sub ochii tăi cum se țes întamplările, încât și la 3 zile după terminare ai să te întrebi dacă Julia a făcut bine ce a făcut sau dacă totul se putea întâmpla diferit. Te va surprinde și dacă ai 20 și dacă ai 45 de ani, așa că fă-ți un bine și citeste-l! În încheiere mai zic doar atât -de fapt, Raphaelle zice și eu o aprob-

Sunt o răsfățată a sorții. E așa de mișto să iubești, că aproape doare.

A.N

Elixirul dragostei

Posted on by adminn

numărul 4 din maratonul meu Schmitt. Am început cartea asta cu senzația că fiecare cuvânt îmi este cunoscut și am terminat-o cu gândul: ha! n-aș fi crezut că se termină așa.

cred că fiecare dintre noi am trecut la un moment dat printr-o despărțire dureroasă și am avut sentimentul foarte puternic că lumea, așa cum o știam, s-a terminat. Că niciodată nu vom reuși să adunăm cioburile în care ni s-a spart sufletul.

Așa e și Louise. Ce nume potrivit pentru personajul care pune totul sub semnul dragostei sau urii. Louise sună … plin, fără jumătăți de măsură: ori fericire maximă ori durere.  Lousie a avut un Adam, iar cartea începe cu scrisoarea lui, către ea, scrisoare în care îi cere ca din iubiți devoratori să se transforme în prieteni.

ce glumă bună! numai mintea unui bărbat poate decide ca din iubire arzătoare să facă prietenie senină.

Fix astea au fost gandurile mele când am citit primele 2 pagini. Adică te iubești până la sânge și apoi zici : hopaaa, hai mai bine să fim prieteni. Da cum să nu…Altceva? Poate am judecat pripit când am zis că numai un bărbat poate avea asemenea pretenții.

și mi-am adus aminte de vremurile în care eram așa o naivă simpatică și îmi imaginam că pot să fiu prietenă, doar prietenă, cu tipul pentru care tresăream de fiecare dată când îl vedea trecând strada. Sau de situațiile în care îmi era mărturisită dragostea (bineînțeles că nu de tipul pentru care tresăream eu) și aveam replica „genială”: nu se poate să fim iubiți dar hai să fim prieteni.

Scrisorile pe care și le trimit cei doi, Louise și Adam, compun toată cartea. Și e delicios să răsfoiești corespondența a doi foști iubiți, care au fost împreună 5 ani și  care caută fiecare o modalitate de a prelungi, regăsi, retrăi iubirea.  De ce s-au despărțit? Ce e și cu pariul ăsta că poate face orice femeie să se îndrăgotească de el?  Care e până la urmă elixirul dragostei? Și de ce își tot scriu?

Am multe pasaje preferate în cartea aceasta, dar unul cu precădere mă face să îmi pun cele mai multe întrebări:

„După părerea ta, succesul înseamnă să cucerești, după a mea, să păstrezi. Ce diferență! Cine greșește? Cine are dreptate? Nici una dintre noi. Dragostea scapă logicii, căci nu aparține nici rațiunii, nici dovezilor, nici adevărului: este o alegere personală.

Mai zic doar atât: după cum se scriu lucrurile între cei doi, nu ai zice că se încheie cartea în stilul în care se încheie. E pur și simplu fix ca în viață, numai că foarte bine pus în cuvinte. Așa că, dacă vrei și tu să afli care este elixirul care îți garantează dragostea, dacă vrei să te scufunzi în relația Adam&Louise, doar ca să o înțelegi mai bine pe a ta, dacă vrei să te amuzi bine la final, asta e cartea!

O găsesti așa: Elixirul iubirii- Eric Emmanuel Schmitt.

Spor la citit și la … iubit!

A.N

Femeia în fața oglinzii

Posted on by adminn

După copertă, și după titlu, mă așteptam să găsesc o carte în care eternul feminin cu ale lui mistere și frământări este pus sub lupă. Si mă gândeam: sigur de asta e în fața oglinzii, ca să se descopere pe sine. Că noi femeile suntem încurcate uneori toată viața și până ne dibuim, și până ne dăm seama cine suntem cu adevărat, împlinim 40 de ani. Oare de asta se zice că femeia la 40 de ani e extraordinară?

Am început să citesc și după primele 15 pagini mi-am dat seama că nici vorbă de presupunerile mele. Adică, oarecum am nimerit-o, dar totusi eram foarte departe. Și m-am bucurat. Mult! Fiindcă îmi place să fiu luată prin surprindere de o carte. Am citit pe plajă (eram în concediu când am început-o) și după ce îmi adormea familionul. Băieții mei picau secerați de oboseala dulce pe care ți-o dă marea și soarele și nisipul, mie mi se închideau ochii și-mi venea să mă las pradă între cearceafurile albe și fine, dar pur și simplu nu aveam răbdare. Cum să dorm când trebuia să descopăr ce mai făceau Anne, Hanna și Anny?

Știi senzația aceea că pagină după pagină descoperi ceva despre tine, prin alții? Și te tot miri cum te poți regăsi în situații atât de diferite?

Am trăit din plin cele 335 de pagini! Avem 3 personaje principale: Anne, Hanna și Anny, 3 femei din 3 epoci foarte diferite, cu 3 povești de viață opuse (la prima vedere) dar pe măsură ce înaintezi cu rândurile descoperi că sunt legate atât de tare una de cealaltă și, într-un mod uimitor, chiar legate de …tine, cea care citești.

Ce e foarte fain, dar chiar foarte fain în cartea asta, e chiar stilul în care e scrisă. Poveștile celor 3 Ana vin fiecare sub forma unui capitol, și ordinea în care se succed capitolele este : Anne, Hanna, Any. Anne, Hanna, Any și tot așa, până la finalul cărții. Adică nu afli povestea uneia până la capăt, din prima. Nu,nu! Ca să cunoști povestea Annei, trebuie să treci și prin povestea Hannei.

Anne trăiește la Bruges, în epoca Renașterii. Hanna trăiește în Viena imperială, pe vremea lui Freud. Anny e vedetă a Hollywood-ului actual. Și fiecare, dintr-un motiv sau altul, nu se integrează în normele și tipicul epoci respective.

„Mi-e teamă că sunt diferită. Cumplit de diferită. De ce oare nu mă pot mulțumi cu ceva care pe alta ar entuziasma-o?”

Cel mai tare m-a enervat Hanna: cum să te minți așa până la capăt?!?!?!  Am înțeles-o pe Anny, geniala actriță dependendă de tot soiul de obiceiuri distructive: aici din cauza meseriei mele care presupune multă empatie. Iar la Anne am admirat capacitatea de a vedea esența lucrurilor și bucuria venită dintr-o simplă rază de soare.

Universul feminin, cu toate trăirile noastre, de la cele mai profunde până la cele mai superficiale, e aici: în filele acestei cărți. Un du-te-vino halucinant, fermecător, pe alocuri chiar enervant.

În trei zile am terminat cartea. Cred că mai mult am inspirat-o, ca pe o gură de aer proaspăt, decât am citit-o. Și am dat-o mai departe prietenei mele Diana, cu nume predestinat pentru cartea asta, fiindcă în numele ei există și trei litere: ana. Si fiindcă era musai să o împărtășesc cu cineva! Noi două suntem foarte diferite, așa că mă așteptam să vedem situația Anelor din carte, diferit. Ce îmi spune ea după ce o termină de citit? Că Anny -actrița- a enervat-o cel mai tare (cum să fie așa iresponsabilă?!?!?), că Hanna a făcut cea mai bună alegere și că Anne e cumva tiza ei. După cum spuneam, la polul opus.

cu toate astea, amândouă ne-am regăsit în fiecare Ană a lui Schmitt. Cred că ăsta e marele câștig al cărții: descoperi că și acum sute de ani cineva avea fix aceleași frământări ca și tine. Și că uneori avem atâta iubire în suflet că nu știm ce să facem cu ea. Și încă ceva: niciuna dintre noi nu am luat la analizat bărbații din carte: SMS 1, urmat de SMS 2:

 

 

 

 

 

 

Se vede și din acest schimb de sms-uri :))) :)))

E un bun exercițiu acesta: de a sta în fața oglinzii. Să ne privim cu îngăduință, cu bucurie, cu iubire. Poate fi însă un exercițiu greu. De ce? fiindcă ne-am obișnuit să cerem de la noi lucruri imposibile, ne-am obișnuit să ne tratăm cu asprime, indiferență, ba chiar cruzime uneori. Și în același timp, tânjim după fericire.

„Totuși, există realități pe care le curpindem mai bine prin absența gândrii decât prin gandire. Dumnezeu nu poate fi cuprins, e mai presus de vorbele și de noțiunile noastre. Când o persoană consideră că limbajul este îndestulător, înseamnă că nu a simțit și nici nu a descoperit mare lucru. Ce cumplită sărăcie: să poți să te exprimi perfect! ”

Spor la citit! Și la descoperit Ana din tine.

Cu drag, A.N

P.S: o găsesti așa: Femeia în fața oglinzii- Eric Emanuel Schmitt

Dragoste Timp Moarte

Posted on by adminn

Tânjim după dragoste, vrem mai mult Timp și ne este frică de Moarte. Dragoste, timp, moarte- acestea trei ne guvernează viețile.

Una dintre cele mai faine idei pe care a fost construit filmul Collateral Beauty (2016). Dacă încă nu l-ai văzut, neaparat vizioneză-l. Cu siguranță nu e un film la care să mânânci popcorn fiindcă riscul de a ți se opri floricelele în gât este prea mare, de prea multe ori în timpul vizionării.

După filmul acesta, am început un exercițiu interesant: Collateral Beauty, așa ca numele producției. Ce înseamnă asta?

Caut -uneori foarte mult- să găsesc frumusețea colaterală în fiecare situație neplăcută. Fiecare conjunctură pe care o resimt la prima vedere ca fiind dezastruoasă, negativă, dureroasă, frustrantă, are undeva un aspect, un lucru care se dovedește că ascunde o frumusețe. Și da, orice situație negativă s-a dovedit a avea ca și consecință și un aspect mai profund care m-a determinat să descopăr lucruri valoroase despre mine sau despre ceilalți.

Sigur că lucrul acesta nu este nou, unii mai deștepți decât noi vorbesc despre această frumusețe colaterală încă din timpurile biblice. Dar filmul acesta face notiunea mai accesibilă, o impachetează în ambalajul strălucitor al Holywood-ului și ne-o serveste cu zâmbetul pe buze.

Da, poate dura mai mult până te obișnuiești să vezi frumusețea din noroaie. Și da, chiar poate fi enervant. Nu contează. Ce e cu adevărat important e că îți antrenezi mintea, corpul, sufletul, să descopere abundența, frumusețea, bucuria. Care într-un mod foarte ciudat vin deseori la pachet cu suferința, durerea și regretul.

Așadar, care este motivul pentru care tu te trezești dimineața? Ce te împinge mai departe: dorința de a avea mai mult timp? Sau de a avea parte de și mai multă dragoste în viața ta? Oricare este răspunsul, nu aștepta de la nimeni să vină cu soluția la problemele tale. În ședințele de coaching, oamenii spun de multe ori:

dacă soțul s-ar comporta altfel, eu aș fi fericită. Dacă șeful meu m-ar plăti mai bine, eu aș da 100% la servici. Dacă viața mi-ar oferi tot ce am nevoie, atunci aș simți că trăiesc din plin.

Ahaaa! Și marmota învelea …  Vești cât casa: poți aștepta mult și bine. Nimic nu se va întampla așa. O să te ajungă acei 60 de ani și vei avea zâmbetele pline de regrete sau frustrare.

Avem Timp din abundență. Dragostea e peste tot. Moartea (pierderea, transformarea) e parte din viață. Așa că, lasă scuzele, lamentările, văicărelile și pune-te pe trăit.

Cu încredere în frumusețea colaterală,

Andrea

 

Oscar și Tanti Roz

Posted on by adminn

De fapt, nu mi-e frică de necunoscut. doar că mă enervează să pierd ceea ce cunosc.

Am citit cartea doar pentru că l-am auzit povestind despre ea pe părintele Constantin Necula. La o conferință, cineva din public l-a întrebat cum face față bolii? cum poate consola părinții care își pierd copiii? Și răspunsul dat de dânsul, aducând în discuție și cartea aceasta, m-a făcut foarte curioasă, așa că am comandat-o. Asta se întampla acum 2 ani.  Nici nu mi-a trecut prin cap că 103 pagini mă pot surprinde atât de mult și că rândurile ei mă vor urmări atâta vreme.

L-am îndrăgit pe Oscar de la prima pagină. La ultima am plâns în hohote. Între ele am trecut prin speranță, revoltă, bucurie, mirare, supărare, iar mirare.

Oscar e în fază terminală, are 10 ani, practic locuiește în spital, nu crede în Dumnezeu și o cunoaște pe Tanti Roz care îi devine cea mai apropiată prietenă.

Și de ce să îi scriu lui Dumnezeu?

Nu te-ai mai simți atât de singur.

Nu m-aș mai simți singur cu cineva care nici nu există?

Fă-l să existe. De fiecare dată când o să crezi în el, o să existe un pic mai mult. Și, dacă insiști, o să ajungă să existe de tot.Și atunci o să te ajute.

Toată cartea este un șir de scrisori Oscar-Dumnezeu, scrisori prin care băiețelul reușește să trăiască în 12 zile cât traiesc altii în 80 de ani. Și o Tanti Roz care veghează, care îl încurajează. Tanti Roz este cea care îi propune acest joc uimitor: fiecare zi din cele 12 rămase va reprezenta 10 ani de viață. 12 zile= 120 de ani. Prin acest joc, Oscar, deși pe moarte, trăiește până la 110 ani. Mai multe despre carte nu vă povestesc, chiar vreau să o descoperiți voi.

Aș vrea să fie lumea plină de asemenea tăntici Roz, fiindcă de Oscari sunt pline spitalele. De fapt, tare aș vrea să putem să fim, fiecare dintre noi, o Tanti Roz pentru cineva care are nevoie.

Nu. Cel mai bine ar fi să fim și Oscar și Tanti Roz, după caz. O să mă întelegeți după ce citiți cartea. Fiindcă Oscar, așa bolnav și pe moarte, are mai mult curaj decât noi, ăștia sănătoși care lâncezim prin viață.

Închei cu unul din pasajele mele preferate:

Ți-era greu dar nu te lăsai. Cerul pălea. Umpleai tăriile de alb. de gri, de albastru, alungai noaptea, suflai din nou viață peste lume. Nu te opreai. Și-atunci am înțeles care e diferența dintre tine și noi:tu esti tipul neobosit! Cel care nu renunță niciodată. M-am prins că veniseși. Și că îmi explicai secretul tău: privește lumea în fiecare zi de parcă ai privi-o pentru prima dată. Și-atunci ți-am urmat cuminte sfatul. Pentru prima dată. Contemplam lumina, culorile, copaci, păsările, animalele. Simțeam cum aerul îmi umple nările și mă ajută să respir. Auzeam vocile care răsunau pe coridor ca-n turla unei catedrale. simțeam că trăiesc. Și mă înfioram de bucurie. De fericirea de a exista. Minunat. Îți multumesc Doamne-Doamne că ai făcut asta pentru mine.

Cateva luni de zile m-am gândit la cartea asta. Poate că și tu ai să pățești la fel. Te vei tulbura, vei plânge, te vei revolta, ba chiar te vei entuziasma. Nu-i nimic. E chiar bine ca din când în când să ieși din amorțeală.

Cu drag,

A.N

P.S: o cauți așa: Oscar si Tanti Roz- Eric Emmanuel Schmitt

Lumea reală

Posted on by adminn

Orice îți dorești, e tare departe de tine atâta vreme cât te guvernează frica. Reține asta te rog.

M-am întalnit într-o carte cu următorul pasaj:

Sinele tău real știe că lumea reală nu este un loc periculos și că lumea reală este locul în care se trăiește. Lumea reală nu este materială, ci spirituală. Lumea reală nu este haotică, libertină, înspăimântătoare, violentă. lumea reală este iubire, pur și simplu. (Mariane williamson)

Și dacă știi atât de bine ce este frica, e important să descoperi și ce este iubirea. Ce îți dorești? De fapt, nici nu contează ce performanțe vrei să obții. Dacă ești sub semnul fricii, poți să le spui Adios gringos!

Andrea