Tag: zambet

22

Posted on by adminn

Atâtea luni are fiul meu, Siluan. Și le împlinește fix azi. Azi, care e zgribulită și friguroasă, dar el doarme lin în pijamaua pufoasă cu urși -a ales-o în detrimentul celei cu tigrii si baloane-. Înainte sa adoarmă, râde mult. Eu îl așez în pătuț, el se ridică în picioare, se lipește de mine și râzând, spune Mama-mama. Ne lipim obrajii unul de altul și el iar râde și cu mâinile lui mici-mici mă mângâie pe ochi, pe păr, pe nas. Întru-un final, adoarme, chicotind.

Am observat că sunt, în mare, 2 categorii de părinți: cei care zic “lasă-l că si asa e mic, ce să stie un copil de 1 an, de 3 ani, de 5 ani etc ?!?” și cei care zic “Copilul simte, înțelege, absoarbe. De la începutul vieții lui”. Clar, eu sunt in a doua categorie. Asta mi-a dat ceva bătăi de cap. Că mie nu imi ajunge să știu cum se face practic stimularea motrică, stimularea senzorială; eu vreau să știu cum îl ajută toate astea, de la fizic (formarea sinapselor, de exemplu!!) la emoțional (cum percepe teama, frustrarea etc) Toată dorința mea se transformă în ore de studiu(pedagogia Montessori, Alfie Kohn, seminarii de parenting), de confecționat jucării(dacă îmi zicea cineva acum 2 ani că voi vâna capace de diferite forme pentru imageplăci senzoriale i-as fi zis să faca o plimbare!), de studiat piața(sa vad de unde pot cumpara materialele potrivite). Asta-i partea cu bătăile de cap. Și cu nesomnul. Probabil că la următorii copii deja voi fi antrenată 100% dar cum Siluan este primul nostru copil, eforturile sunt pe măsură :))))

Dar joaca…compensează tot. Învățarea prin joacă, dezvoltarea prin joacă. Absolut fabuloasă. Am râs impreuna cu Siluan în aceste luni cât n-am râs de când sunt. Și eu am 30 de ani și sunt o fire veselă.

Mergând împreună cu el la cursurile FasTracKids, la atelierele Montessori, la baby sport, la Baby’s Best Start, am descoperit că joaca are multe sensuri. Am înțeles mirarea copiilor. Am descoperit profesioniști. Ne-am facut prieteni. Și am înțeles pe deplin zicala “creste văzând cu ochii”.

Pe lângă “cât e de frumos!”, despre Siluan aud cel mai des “e foarte liniștit. Cum de e asa calm?” și “ai de mine cat e de activ!” Într-adevăr, Siluan se mișcă mult, dar fără zbucium. Dacă nu citeam cât am citit pe tema asta, dacă nu participam la seminariile de parenting, aș fi zis “asa e firea lui, asta e personalitatea lui”. Acum însă, știu clar că este un copil cu nevoile împlinite. Și nici măcar nu e mare filozofie, uite aici un material scurt si concis despre nevoile copiilor Urania Cremene seminar .

Mai aud foarte des și asta “vai da’ cât timp îti consumi cu toate cercetările astea.” Și “ce multe faci pentru el, câte grijă, câtă preocupare” etc etc. Oricâte am face noi, parintii lui pentru el, Siluan face de 10 ori mai mult pentru noi: râde, și casa se umple de lumină. El râde 90% din zi, deci casa noastra este foarte luminoasă. Și intr-o casă luminoasă nu ai cum să fii supărat, oricâte necazuri ai avea. Împarte afecțiune fără limite: ne pupă, ne îmbratisează, ne mângâie, ne cântă. Asta înseamnă că și noi cântăm cu el, dansăm, îl pupăm, ne alintăm. Și cu asa “schimb” de afecțiune, nu pot decat să mă uit în ochii lui maaaaarrriiiiii, cu genele lunnnggggiiii, și să simt că totul va fi bine. Oricât de sucit este prezentul.

22 de luni și o lume întreagă de iubit.

Andrea

Zambete in oglinda

Posted on by adminn

                      “Nimic nu este mai minunat pe lume decat zambetul unui copil. Ce o fi vazand un copil in mine cand imi zambeste? Imi zambeste de parca l-a vazut pe Dumnezeu. Ei, aceea este sanatate. Aceea este bucuria de a vedea “chipul” – sunt convinsa ca acel copil curat vede chipul lui Dumnezeu din mine si lui ii zambeste.”(Monahia Siluana Vlad- Mestesugul bucuriei – Cum dobandim bucuria deplina, ce nimeni nu o va lua de la noi- ).

Cand am citit randurile astea, am vazut instant zambetele pe care mi le daruiesc George si Xenia ( G si X sunt familia noastra. G si X sunt copiii nasilor nostri, asta inseamna ca ne sunt… Social, nici nu conteaza ce ne sunt. Va spun, sunt lipiti de sufletul nostru. Ca si cum ar fi fost dintotdeauna acolo.)  Cele mai recente, azi de dimineata in timpul Sfintei Liturghii. George isi plimba degetele prin parul meu, ma mangaia usor si dragastos, si secunde intregi ma privea zambind. Mi-a marturisit in soapta: Andrea, imi place parul tau!

 Am ingenuncheat la rugaciunea Tatal Nostru, a ingenuncheat si el. Dupa aceea m-a rugat sa-l iau in brate: ca sa vada mai bine ce face parintele acolo in altar. Si cat timp il tineam in brate el privea picturile, preotii, si tot la cateva minute imi tinea chipul in ambele manute si imi zambea. Si eu ii zambeam, il pupam usor pe obraz sau pe frunte.  Dar aceste zambete….nu sunt zambete pe care le intalnesc in restul zilelor. Sunt zambete limpezi, si am de fiecare data senzatia acuta ca ma aflu pe o apa ale carei adancimi le vad pana in cele mai mici detalii. Nu urmaresc interese. Zambetele astea vin din cele mai indepartate colturi ale sufletului si de foarte multe ori ma minunez si ma mir si ma intreb: Cum se poate asa ceva, Doamne? Cum se poate ca, desi e intre noi o distanta de 25 de ani, sa fim intr-o asa comuniune? Sunt zambete din care primesc pace:  tot tumultul meu sufletesc se aseaza intr-o ordine fireasca, calma.  Cand George ia o pauza de la activitati si ma acopera cu zambetul lui, e un moment in care totul in jur se estompeaza – e greu sa descriu in cuvinte aceste clipe, e greu pentru ca am senzatia ca nu gasesc termeni, cuvinte, expresii suficient de fine incat sa construiasca imaginea in intregime… In acele clipe, nu le zambesc ochilor sau nasului sau simpatic foc si intuiesc ca nici el nu zambeste fetei mele. In acele clipe, Timpul sta in loc, e doar intalnirea noastra. Si m-am gandit de foarte multe ori cine cu cine se intalneste sau ce cu ce.

Azi, in fragmentul citat mai sus, am aflat raspunsul. Am inteles. George, la cei 3 ani ai lui, are sanatatea sufleteasca in care ii poate zambi chipului lui Dumnezeu aflat in ungherul tainic al sufletului meu. Si apoi, e o oglindire… De asta nu am cuvinte suficiente, de asta am senzatia ca oricate fraze as construi, nimic nu egaleaza momentul trait.

Eu, recunosc, fac eforturi pentru a vedea in fiecare om pe care-l intalnesc chipul lui Dumnezeu. Cu unii reusesc mai usor, cu altii mai greu, cu altii deloc. Dar tin speranta sus si nadajduiesc ca intr-o zi voi ajunge si eu ca si George : cu zambete limpezi si sanatate sufleteasca.

Cu drag,

Andrea