Are poftă de viață așa cum nu am văzut la nimeni. Tata are suflet de artist, apucături de artist, meserie de artist. Ar vrea ca tinerețea să fie veșnică, dar cu înțelepciunea maturității. Are un dor de nemurire, cum am întâlnit doar în cărți.
Tata, dacă vrea, și uneori a vrut, pune un afiș pe ușa atelierului “am plecat după vată de zahăr/nu mă așteptați” și gata. Poți să-l cauți unde vrei că nu dai de el decât dacă el vrea să dea de tine. În același timp, e în stare să muncească și 48 de ore, fără somn, doar ca să-și onoreze comenzile. E adevarat, uneori a avut chiar și o săptămână întreagă în care a dormit maxim 10 ore, și alea foarte bine socotite. Pentru mine, săptămânile acelea erau cele mai grele: cum să te înțelegi cu un artist nedormit?!?!
Tatăl meu știe să aprecieze munca: și a lui, și a altora. De la el am învățat să-mi apreciez corect eforturile, să nu las pe nimeni să-și bată joc de munca mea. Să iubesc ceea ce fac. Și când se întâlnește cu vreunul care nu are acest dar de a aprecia munca celor din jur, se întristează că mai există așa oameni, dar îl execută rapid: “Dom’le, ești depășit! Lasă-mă că am treabă!”
Fără ezitare, a poftit câțiva clienți la plimbare. I-a dat afară, pe românește! Și pe mine m-a luat pe după umeri și mi-a spus răspicat: “lasă-l, e bou! De clienți de asemenea gen nu avem nevoie!” Eu eram în stare de șoc. Unu la mână, pentru că eram în plin studiu și nimic din ce studiam (Management-Știinte Economice) nu zicea că poți să-ți dai clientul afară. Dimpotrivă, știam clar “clientul nostru, stăpânul nostru!/ și dacă nu are dreptate, clientul tot are dreptate!” Și altele asemenea. Doi la mână, Tata încalcă toate normele. Dar Tata știe clar momentul în care clientul încetează să mai aibă dreptate și când devine nesimțit. Atunci, pune piciorul în prag. Fără echivoc.
În atelierul lui toate lucrurile au un loc bine stabilit. E ordine, e curățenie, e organizare. În timp, m-am molipsit și eu, deși structura mea e profund haotică: ordine în dezordine. La orice oră din zi și din noapte poate să-ți spună unde se află cutare lucru: raftul, rândul sau cutia. Și asta l-a ajutat să-și mențină atelierul 24 de ani! Și în tot acest timp, pe lângă oamenii obișnuiți care i-au trecut pragul și a căror case le-a înfrumusețat, a înrămat și pentru miniștri, președinți, sportivi, actori, oameni de cultură, Armată, Biserică.
Tatăl meu ascultă Janis Joplin, Gun’S and Roses, Queen, Pink Floyd, Led Zeppelin, The Beatles, Tina Turner, ACDC, Maria Tănase, Aretha Franklin, Rolling Stones, Ray Charles, Vivaldi, Pasărea Colibri. Și le ascultă TARE. Niciodată în surdină. Când e foarte obosit, muzica e și mai tare și ușile sunt larg deschise.
Într-o săptămână de vară și-a scos dintr-un geamantan vechi, de piele, magnetofonul și benzile aferente. Ce săptămână…erau instalate în curtea atelierului, dar răsuna muzica până în stradă. Și-am dansat pe Maria Tănase de-a tropotit pământul sub picioare. Un client S-a întors din intersecția semaforizată doar ca să vadă ce sărbătorim -nu avea treabă la noi in ziua aceea dar trecând pe acolo, nu s-a putut abține când ne-a văzut dansând.
Tata iubește viața: i se pare cel mai minunat lucru. Nu se sfiiește să plângă, să râdă, să fie dureros de sincer. Nu stă lângă oameni ipocriți, nu acceptă minciuna. E în stare să lase mult de la el, doar să fie bine. Totuși, are sectoare unde nu lasă nimic: nu poartă costum și cravată (la nunta mea a purtat costum, dar acum îmi pare rău că l-am presat cu asta, din dorința de a fi în rând cu lumea- ce naivă eram! Cu mintea de acum, sigur i-aș fi zis să vină în blugi!), nu ascultă muzică de proastă calitate, nu judecă, nu apără și nu regretă niciodată comunismul. Ba îi vine să-i dea cu capul de pereți pe toți care afirmă că era mai bine “înainte”…
Puțină lume ține pasul cu el. Puțină lume îl înțelege. Poate fi incomod pentru mulți. Nici nu mă mir. Nesațul cu care inhalează viața este amețitor. Uneori, chiar și pentru el. A salvat oameni din situații-limită de foarte multe ori. Nu de fiecare dată a primit respectul cuvenit. Dar aici nu se agită atât de tare. Toleranța lui pe plan personal este mult mai mare față de toleranta din viața profesională. Toleranța pentru prostie și nesimțire, la asta mă refer. Deși de multe ori mi-aș dori să-i dea afară pe oamenii ăștia așa cum îi dă afară pe clienți. Dar n-o face: mereu lasă o Portiță deschisă.
Tata nu este ceea ce numim, după regulile societății, un creștin practicant. Dar este, după toată esența creștinismului, omul care are sufletul cel mai deschis și mai disponibil din câți cunosc. Asta e ceva ce și mie mi-ar plăcea să am. Își recunoaște Greșelile. Are și el regretele lui, viciile lui, visele lui la care a renunțat dintr-un motiv sau altul. Lupta lui.
Tata nu vrea să fie “în rând cu lumea”. Nici eu nu vreau. Probabil că de la el mi se trage. Dar când “în rând cu lumea” înseamnă să minți, să te prefaci, să fii snob, să joci după regulile impuse de alții, să renunți la Frumos, să renunți la a fi Om, zicem pas.
Am avut perioade când nu ne-am înțeles deloc. Dar deloc! Fără jumătăți de măsură. Dezastru pe toată linia. Au fost momente cand mi-a forțat limitele, și momente când și eu i-am forțat limitele. Cât de tare am putut, amândoi. Au trecut. Dar o să le ținem minte mereu.
Tata și-a luat mașină, deși n-a avut și nici nu poate avea carnet de șoferi. Asta nu l-a împiedicat să ajungă unde a vrut: și-a luat șofer. A bătut România în lung și-n lat. Iubește muntele și m-a dus și pe mine pe munte. Ne-am băgat prin văgăuni, ne-au prins furtuni, am traversat munți, am făcut cele mai mari focuri de tabără, am văzut cel mai înstelat cer. S-a împrietenit cu polonezi, nemți, maghiari, cu oricine ne-am intersectat în drumurile noastre pe munte. Tata știe să se orienteze perfect, nu mi-e teamă că mă rătăcesc când sunt cu el, indiferent pe ce traseu am fi.
În urmă cu vreo 10 ani, m-a dus în Retezat să-mi arate unde a lucrat el: tunelul pe care l-a săpat prin munte: tata a fost miner. Are multe amintiri de atunci dar în timp am înțeles ce vrea să spună atunci când spune: “oamenii care pot lucra sub pământ sunt un soi aparte, parcă o altă specie.” Pentru mine, experiența de a vedea locul în care tata și-a început drumul în viață atunci când era puțin mai mare decât mine, a fost uimitoare. Chiar dacă mi-am dat seama de asta mai târziu. Și drumul lui a început făcând un lucru pe care foarte puțini aveau curaj să îl facă…
Multe aș putea scrie despre tine, tată…Dar azi mă opresc aici. Și acum, când ai împlinit cei mai frumoși 60 de ani pe care îi puteai avea, sunt mândră că sunt fiica ta. Și sper din toată inima ca și Siluan să se bucure cât mai mult timp de toată bogăția inimii pe care o ai de oferit. Fiindcă mi-e foarte clar că în rolul de bunic ești excepțional!
La mulți ani, tata!
P.S: acest “articol” va ajunge în format fizic, pe hârtie adică, și pe masa tatălui meu. Fiindcă el este pe sistemul low-tech: folosește tehnologia PC la minimum :)))
Andrea