e gata. E luna care mi-a plăcut întotdeauna. Mă rog, întotdeauna însemnând de prin liceu, până atunci doar lunile cu vacanța aveau cu adevarat însemnătate pentru mine. Însă prin a X-a, s-a produs declicul. Nu știu de la ce, dar de atunci gustul de Septembrie, parfumul de Septembrie și lumina de Septembrie au început să mă curteze, am ajuns să le cunosc și acum să le iubesc. Pare simplu, nu?
Nu-i chiar așa, în condițiile în care toți in jurul meu oftau că s-a terminat vara, bombăneau când erau 3-4 zile de ploaie, pufneau la 1-2 zile de vânt și chiar se auto-diagnosticau cu depresie tomnatică. Se termina vacanta, lăsau și iubirile de-o vară urmele lor. Și totuși, în contextul acesta complet nefavorabil, Septembrie mi-a devenit atat de dragă…
Prima dată: eram atât de obosită după antrenament, mergeam către casă. Și văd un copac cu frunze nici verzi nici galbene, nici roșii nici portocalii, asa…ca timpul în care vrei să pleci dar vrei și să rămâi. Și cu toate că mă durea fiecare mușchi, fiecare pas, m-am oprit să privesc copacul ăsta. Nu era un copac nou, trecusem pe lângă el de sute de ori, și totuși avea ceva diferit. Și-mi venea să-l iau în brațe, să-i mângâi frunzele și să-l intreb: ce-i cu tine? De ce esti asa frumos azi? Nu l-am luat în brațe, pe vremea aia îmi făceam griji de ce spune lumea (azi am scăpat de grija asta!Doamne, bine-i fără ea!) dar privindu-l, mi-a devenit tot mai clar: era lumina! Lumina care i se strecura printre frunze, lumina care toată vara a fost dogoritoare, acum e diafană. E clară, ca o dimineața după o noapte plină de gânduri hai-hui.
În timp: Septembrie a devenit (și)luna în care mi-am cunoscut soțul, ne-am căsătorit, s-a născut primul nostru copil. Anul ăsta, în 17 Septembrie, Siluan a împlinit 2 ani și noi am împlinit 5 ani de la nuntă. Ce de lumină… Ne-am serbat în dungi, fiindcă iubim marea! Majoritatea celor care au fost alături de noi în acest 17 Septembrie, au fost cu noi si la Taina Cununiei: si e nemaipomenit să-i vad acum în alb si albastru, cu dungi și buline marinărești, și copiii după ei. Dacă tot veni vorba,ați remarcat cum e lumina în Septembrie, la mare? Cum valurile sunt mai spumoase, cum nisipul strălucește mai fin, cum nu te mai apasă nici o dogoare? Să crească Siluan și să-i arat si lui diferența de lumini. 🙂 Dar cred că deja o stie. Mă uit de multe ori la copii, îl urmăresc și pe Siluan: sunt lumini ambulante. Să-l ajut să-și păstreze lumina, asta mi se pare cel mai important în “meseria” mea de mamă. Nu-mi place asta cu meseria de parinte. Cred în devenirea părintelui. Să crească mare Siluan, și să împartă din lumina lui și altora. Nu-i ușor, și uneori gandul acesta că la noi în familie este om nou mă face să mă sfiesc. Siluan e om nou, om perfect (sufleste), e micro si macro-cosmos în acelasi timp, e pagina de un alb dureros de strălucitor (știi cum te dor ochii cand soarele se reflecta in zăpada?!). De asta cred în devenire spirituală, nu în dezvoltare spirituală. De asta cred că pe copii, noi adultii, ii tratam cu prea putin respect. Îi luăm ca atare, for granted, și nu ne mai mirăm de lumina lor, de cât de frumos se oglindește Dumnezeu în ei. Și punem pe ei Așteptările noastre, proiectam dorințele noastre, adică ne străduim din toate puterile să le acoperim lumina. Stăm ca prostu’-n-târg că nu stim ce sa facem cu bucuria lor, cu perfecțiunea lor, uneori chiar ne sperie și atunci muncim aprig la apărarea noastră. Nu îndrăznim să renunțăm la bagajul nostru, așa că îl dăm copilului să-l care. De asta cred în libertatea, verticalitatea și inteligenta oferite de practicarea credinței.
O să ramân mereu cu Septembrie la loc de cinste în suflet. Chiar dacă în unii ani plouă mult. Septembrie îmi miroase a carte veche, a leneveală sub pături calde. Ploaia septembrăiască e de o melancolie plăcută, are gust de struguri copți și mă face să îmbrățișez omul de lângă mine. E luna în care pe Siluan îl serbez de două ori(naștere + Sfântul Siluan) și pe mine de trei ori.
Septembrie e lumină, lumină, lumină.
Andrea