Zilele abandonului- Elena Ferrante

Când mi-am comandat aceste trei cărți eram foarte curioasă să aflu mai multe despre universul Ferrante. Rămăsesem vrăjită de tetralogia Prietena mea genială, și vroiam mai mult. Cred că sunt un caz clasic de cititor obsedat e un autor. La fel am pățit și cu Eric Emanuel Schmitt, doar că lui îi îndrăgesc absolut fiecare carte din cele peste 15 titluri citite până acum. Cu Elena am sentimente mixte, vorba americanilor. Zilele abandonului, așadar…

De ce să citești cartea?

Ferrante te poartă într-un mod uluitor de real, de brut, printre emoțiile unei părăsiri nedrepte. Nu știu ce a trăit femeia asta la viața ei, ce a văzut, ce i s-a povestit, dar universul pe care ți-l pune în față prin cărțile ei este credibil de la primul rând până la ultimul. Așa și aici. Olga este înșelată și părăsită de soț, după 15 ani de căsătorie.

Tot tumultul prin care trece Olga, cu cățel și purcel cu tot, că doar nu e singură pe lume: are doi copii și un câine-lup cu distinsul soț-fost soț, te va purta și pe tine pe abisurile disperării. Dar și pe culmile bucuriei.

Dacă ești genul care rezolvă rapid situațiile, cartea Iubire amară nu e de tine. O să te apuce nervii cu Olga care nu mai trece odată peste tâmpitul de Mario. Ai să vrei să o iei deoparte pe femeia care s-a sacrificat pe sine pentru soț și copii, să îi dai două palme și să îi spui: „Revino-ți femeie! Mișcă-ți fundul și trăiește-ți viața!”

Pasajul meu preferat? bătaiiiiaaaaaaaaa ….

„ Cert e că, abia când am recunoscut-o, m-a izbit imaginea cerceilor, cerceii bunicii lui Mario, cerceii mei. Îi atârnau de lobii urechilor, îi accentuau elegant gâtul, îi făceau zambetul și mai strălucitor, în timp ce soțul meu , în fața vitrinei, o cuprindea de talie cu bucuria unui gest de posesiune, iar ea iși sprijinea de umărul lui un braț gol. Timpul s-a dilatat. Am traversat strada cu pași mari și hotărâți, nu simțeam nicio dorință să țip sau să plâng sau să cer explicații, doar o dorință frenetică și sumbră de distrugere. Acum știam că mă înșelase aproape cinci ani. Infam, laș. Într-atat încât să nu îmi poată spune ce i se întâmplase cu adevărat.

Am ajuns în spatele lui. Am intrat în el cu toată greutatea mea, ca un berbece, l-am împins în vitrină, de care s-a izbit cu fața. Ea poate că a țipat dar eu între timp l-am înfășcat pe Mario care întorcea capul cu privirea șocată, îi curgea sânge din nas, se uita la mine plin de groază și de stupoare totodată. L-am prins de cămașă și am smucit cu o asemenea violență, încât i-am sfâșiat-o la umărul drept, m-am trezit cu partea din față a cămășii în mâini. ….. L-am lovit încă o dată și încă o dată, el a căzut e trotuar. L-am luat în șuturi, o dată de două ori de trei ori, dar- nu stiu de ce – nu s-a apărat. ”

Să ne înțelegem: nu sunt adepta violenței, dar nenicule, și-a meritat-o cu vârf și îndesat. Și nu pentru că a ales să trăiască cu altcineva. Până la urmă, și în trecut dar și în zilele noastre, loialitatea și fidelitatea sunt chestiuni pe care nu toată lumea le trăiește. Puțini sunt aceia care înțeleg și prețuiesc familia la adevărata ei valoare. Dar dacă tot alegi să te duci, fă-o cu demnitate. Asumă-ți. Spune pe față, nu umbla cu cioara vopsită. Nu știu dacă este ceva mai mârșav, mai pervers, decât să știi că vrei să pleci de lângă o persoană dar să alegi să o înșeli.

Bucuria de a fi alături de soțul/soția ta, de a vă descoperi chiar și după 15 ani de căsătorie, nu sunt doar mituri și legende urbane. Doar că nici nu înseamnă cărări pline mereu cu flori și fluturi roz. Mai dai de o groapă pe care n-o vezi, te împiedici, cazi. Dar te ajută să te ridici. Omul nu e o linie dreaptă, plictisitoare, care are un drum predefinit. Suntem bucle, semne de infinit, în continuă mișcare și creștere. Și nici nu cred să fie ceva mai frumos pe lumea asta ca doi oameni care cresc împreună, care devin împreună.

Ce-mi place mie cel mai mult la om, așa la om în general? Capacitatea de revenire. Puterea de a transforma o catastrofă într-un catalizator de fapte bune, de măreție chiar. Inima care e atât de fragilă dar care poate transforma în bucurie cele mai adânci suferințe.

Bucurie, bucurie, bucurie…

A.N

Fiica ascunsă- Elena Ferrante

Am descoperit-o pe Ferrante vara trecută. De fapt, mai corect ar fi să spun că mi-a fost descoperită: am primit tetralogia napolitană cadou (Prietena mea genială și celălalte trei volume). Cel mai amuzant e că mi-a dăruit-o chiar prietena mea genială, Simona. Despre aventurile pe care le-am avut cu aceste patru cărți voi scrie în altă zi, acum vreau să vă povestesc despre Fiica ascunsă.

Este o carte curajoasă, dar se pare că asta e o trăsătură comună a cărților Ferrante. Acum, după ce am citit șapte cărți ale autoarei, îmi dau seama că Elena Ferrante scrie fără milă. Personajele sunt absurd de sincere uneori, dacă vă puteți închipui.

Acțiunea se petrece la mare, ceea ce pentru mine a fost o evadare excelentă în aceste zile în care stăm acasă din motive de CoVid19.

De ce să citești cartea?

Ca să afli de ce un adult ar ascunde o păpușă după care disperă alți adulti și copii laolaltă, pentru a te întreba de ce o femeie care pare să aibă tot alege totuși să își înșele soțul, pentru a te bucura de gălăgia tipic italiană, pentru a înțelege că mamele se simt de multe ori absolut depășite de situație și fac alegeri disperate, pentru a te bucura de o introspectie feminină sinceră până la cruzime.

Autenticitatea ta ca femeie este pusă la îndoială în aceste pagini. Câte dintre noi am știut ce să facem cu tot ceea ce simțim, indiferent dacă era bine sau rău? Cât din ceea ce simțim am acceptat și cât am ascuns sub un preș imaginar?

Totul pornește de la Leda, personajul principal, care pleacă singură într-o vacanță după ce fetele ei se mută pe alt continent. De soț e divorțată de multă vreme, așa că pe el nu avem de ce să-l mai punem la socoteală. Și ce loc mai bun pentru vacanță decât marea?

Pasajul meu preferat? descrierea cărării care duce la plajă.

„ ….după vreo douăzeci de minute, pe partea dreaptă începea o pădure de pini, am văzut un indicator de parcare, m-am oprit. Încărcată cu lucrurile mele, am încălecat parapetul și am apucat-o pe o potecă de culoare roșie de la acele de pin. Îmi place mult mirosul de rășină, am petrecut veri întregi, când eram mică, pe plaje care încă nu fuseseră înghițite de cimentul camorrei și care începeau unde se termină pădurea de pini. Mirosul acela este mirosul vacanțelor, al jocurilor estivale ale copilăriei. ……………….

Păduricea era foarte deasă, cu o vegetație învălmășită, și trunchiurile crescute sub rafalele vantului păreau pe punctul de a cădea pe spate, speriate de ceva care venea dinspre mare. N-am mers mai mult de cinci minute și apoi au apărut dunele și marea. Am trecut pe lângă niște trunchiuri răsucite de eucalipti care răsăreau din nisip, am pornit pe o podină de lemn prin stufăriș verde și leandri, am ajuns la un complex elegant.

Locul mi-a plăcut imediat. ”

N-am ajuns niciodată la o plajă trecând printr-o pădure. În schimb, am fost pe o plajă care era mărginită de o pădure de pini, în Grecia. Eram într-o mini-croazieră dinspre Paralia Katerini către insula Skiatos și pe la ora prânzului ne-au debarcat direct pe plaja Koukounaries. S-a întâmplat tare demult, dar țin minte și azi combinația uluitoare dintre parfumul acelor de pin și aerul sărat al mării. Și apa mării calmă, caldă și de un albastru-verzui incredibil. Era pentru prima dată când vedeam o pădure atât de aproape de plajă. Poate de asta mi-a plăcut atât de mult pasajul cu pădurea din carte.

Nu e o carte comodă. Ridică de deasupra maternității vălul idilic și lasă să se vadă toate hibele, durerile, amețelile, bucuriile, tristețile. Întotdeauna am simțit că o femeie care este și mamă, nu este doar mamă. Că mai are dorințe, vise, planuri care nu au de-a face nimic cu maternitatea, dar care totuși sunt deseori ignorate sub pretextul de a trebui să fim „mame perfecte”. Cartea aceasta ne arată clar că nu e așa.

De fapt, și viața ne arată că perfecțiunea, așa cum ne-o imaginăm noi, nu există.

Dacă o citești, poate împărtășești cu mine părerea ta.

A.N.