Zilele abandonului- Elena Ferrante

Când mi-am comandat aceste trei cărți eram foarte curioasă să aflu mai multe despre universul Ferrante. Rămăsesem vrăjită de tetralogia Prietena mea genială, și vroiam mai mult. Cred că sunt un caz clasic de cititor obsedat e un autor. La fel am pățit și cu Eric Emanuel Schmitt, doar că lui îi îndrăgesc absolut fiecare carte din cele peste 15 titluri citite până acum. Cu Elena am sentimente mixte, vorba americanilor. Zilele abandonului, așadar…

De ce să citești cartea?

Ferrante te poartă într-un mod uluitor de real, de brut, printre emoțiile unei părăsiri nedrepte. Nu știu ce a trăit femeia asta la viața ei, ce a văzut, ce i s-a povestit, dar universul pe care ți-l pune în față prin cărțile ei este credibil de la primul rând până la ultimul. Așa și aici. Olga este înșelată și părăsită de soț, după 15 ani de căsătorie.

Tot tumultul prin care trece Olga, cu cățel și purcel cu tot, că doar nu e singură pe lume: are doi copii și un câine-lup cu distinsul soț-fost soț, te va purta și pe tine pe abisurile disperării. Dar și pe culmile bucuriei.

Dacă ești genul care rezolvă rapid situațiile, cartea Iubire amară nu e de tine. O să te apuce nervii cu Olga care nu mai trece odată peste tâmpitul de Mario. Ai să vrei să o iei deoparte pe femeia care s-a sacrificat pe sine pentru soț și copii, să îi dai două palme și să îi spui: „Revino-ți femeie! Mișcă-ți fundul și trăiește-ți viața!”

Pasajul meu preferat? bătaiiiiaaaaaaaaa ….

„ Cert e că, abia când am recunoscut-o, m-a izbit imaginea cerceilor, cerceii bunicii lui Mario, cerceii mei. Îi atârnau de lobii urechilor, îi accentuau elegant gâtul, îi făceau zambetul și mai strălucitor, în timp ce soțul meu , în fața vitrinei, o cuprindea de talie cu bucuria unui gest de posesiune, iar ea iși sprijinea de umărul lui un braț gol. Timpul s-a dilatat. Am traversat strada cu pași mari și hotărâți, nu simțeam nicio dorință să țip sau să plâng sau să cer explicații, doar o dorință frenetică și sumbră de distrugere. Acum știam că mă înșelase aproape cinci ani. Infam, laș. Într-atat încât să nu îmi poată spune ce i se întâmplase cu adevărat.

Am ajuns în spatele lui. Am intrat în el cu toată greutatea mea, ca un berbece, l-am împins în vitrină, de care s-a izbit cu fața. Ea poate că a țipat dar eu între timp l-am înfășcat pe Mario care întorcea capul cu privirea șocată, îi curgea sânge din nas, se uita la mine plin de groază și de stupoare totodată. L-am prins de cămașă și am smucit cu o asemenea violență, încât i-am sfâșiat-o la umărul drept, m-am trezit cu partea din față a cămășii în mâini. ….. L-am lovit încă o dată și încă o dată, el a căzut e trotuar. L-am luat în șuturi, o dată de două ori de trei ori, dar- nu stiu de ce – nu s-a apărat. ”

Să ne înțelegem: nu sunt adepta violenței, dar nenicule, și-a meritat-o cu vârf și îndesat. Și nu pentru că a ales să trăiască cu altcineva. Până la urmă, și în trecut dar și în zilele noastre, loialitatea și fidelitatea sunt chestiuni pe care nu toată lumea le trăiește. Puțini sunt aceia care înțeleg și prețuiesc familia la adevărata ei valoare. Dar dacă tot alegi să te duci, fă-o cu demnitate. Asumă-ți. Spune pe față, nu umbla cu cioara vopsită. Nu știu dacă este ceva mai mârșav, mai pervers, decât să știi că vrei să pleci de lângă o persoană dar să alegi să o înșeli.

Bucuria de a fi alături de soțul/soția ta, de a vă descoperi chiar și după 15 ani de căsătorie, nu sunt doar mituri și legende urbane. Doar că nici nu înseamnă cărări pline mereu cu flori și fluturi roz. Mai dai de o groapă pe care n-o vezi, te împiedici, cazi. Dar te ajută să te ridici. Omul nu e o linie dreaptă, plictisitoare, care are un drum predefinit. Suntem bucle, semne de infinit, în continuă mișcare și creștere. Și nici nu cred să fie ceva mai frumos pe lumea asta ca doi oameni care cresc împreună, care devin împreună.

Ce-mi place mie cel mai mult la om, așa la om în general? Capacitatea de revenire. Puterea de a transforma o catastrofă într-un catalizator de fapte bune, de măreție chiar. Inima care e atât de fragilă dar care poate transforma în bucurie cele mai adânci suferințe.

Bucurie, bucurie, bucurie…

A.N

Nervi. Stres. Bucurie

Probabil că ai provocările tale. Te enervează ceva, te indispune altceva. Nu-ți ies planurile de la servici. Pfuuu, nu-ți ies nici măcar planurile de vacanță.

Și pentru că ai atâtea situații cu „nu”, consumi foarte multă energie împotrivindu-te, trăind în frustrare și adresându-ți întrebări care nu fac altceva decât să îți crească starea de nervi: de ce nu îmi iese? de ce nu am timp mai mult? de ce nu mă sprijină colegii? de ce nu mă sprjină familia?

Eu am fost în poziția ta. Și eu am consumat muulltttăăăăăăă energie alimentându-mi supărările. Treaba e că am ieșit mereu pe minus, deși eu mă așteptam ca în urma atâtor frământări, să ies pe plus. Dacă și tu crezi că vei obține ceva folositor în urma scenariilor pe care ți le faci, dacă te aștepți ca restul persoanelor din jurul tău să îți rezolve problemele, aștepți degeaba.

De doi ani încoace, de când sunt (și) studentă la Medicină, specialitatea Asistent Medical Generalist (asta e altă poveste interesantă, dar o lăsăm pe altădată), în fiecare sesiune sunt un pachet de frustrări. De ce ? Fiindcă am așteptarea ca toată lumea să graviteze în jurul meu și să îmi ușureze existența în acele 3-4 săptămâni: copilul să mă lase să învăț și să se joace frumos și liniștit în camera lui, clienții de coaching să nu-și dorească sesiuni în acea perioadă, soțul și părinții să își lase orice alte treburi și să se ocupe de casă și de copil cât timp eu învăț, treburile de la birou să fie cât mai puține, prietenii să nu îmi ceară nimic, Soarele să strălucească sus pe cer iar profesorii să dea subiecte ușoare. Ce e cel mai tare e faptul că nici măcar nu comunic aceste așteptări în mod explicit ci PRESUPUN că lumea din jurul meu să își dă seama singură că am nevoie de ajutor.

Acum aproape că râd cu lacrimi de scenariul acesta utopic. Atunci însă nu te puteai înțelege cu mine. Fiindcă bineînțeles, așteptările mele nu erau îndeplinite și eu găseam vinovații în oricare altă parte, înafară de propria mea ogradă. Eram nervoasă pe absolut toată lumea. Și învățam cu nervi și supărare și obidă. Nu cred că e nevoie să-ți mai zic că performanțele mele academice nu se ridicau la înălțimea așteptărilor mele ( alt set de așteptări!!): la prima facultate , inclusiv master, avusesem bursă , eram la fără taxă. Și-mi doream note mari și acum. Ia-le de unde nu-s fiindcă nici Universul nu e prost: eu să vărs către El furie iar înapoi să primesc 10 pe linie :))))

Și uite-așa, ieșeam din sesiune ca după Primul Război Mondial: nedormită (mă rog, oricum studenții la Medicină nu prea dorm :)))) ) , cu nervii în pioneze, văzându-i pe toți din jurul meu responsabili pt eșecul meu (fiindcă pt mine, o notă de 6-7 reprezenta un eșec ;))))) ) Îmi trebuiau măcar 3 săptămâni să îmi revin.

Asta până când S-a învrednicit Domnul și de mine ( o fi văzut că dau Ortu Popii de nervi până la finalul facultătii) și cineva mi-a recomandat ultima carte a Maicii Siluana Vlad ( dacă încă nu ați descoperit scrierile Maicii Siluana, nu mai stați pe gânduri!! sunt adevărate comori!) . Cartea se numește „Doamne, unde-i rana?” și cititrea ei a fost cel mai bun lucru pe care puteam să îl fac pentru mine la acest început de an! Numa bine, eram înainte de sesiunea cu nr III. Ce s-a schimbat?

numero 1: Am renunțat la rolul de victimă.

M-am felicitat că sunt în sesiune (știu, sună cel puțin ciudat. Dar mi-am amintit cât efort am depus să intru la Medicină, cât de mult mi-am dorit să fiu aici. Asta înseamnă inclusiv sesiunea :)))) ) Mi-am comunicat clar așteptările familiei și am găsit soluții împreună astfel încât eu să am timp de studiu individual. Am reprogramat toate întâlnirile de coaching. Mi-am prioritizat sarcinile de la birou. Mi-am anunțat prietenii că sunt disponibilă doar pt urgențe. Nu m-a mai interesat ce vreme e afară și nici că mă trezesc la 5 am pt studiu.

Am răspuns la invitația unei colege de a învăța împreună și așa ne-am strâns un grup foarte fain de fete deștepte care ne-am sprijinit reciproc. Am parcurs sute de pagini în bibliotecă, în cafenea, într-un ritm și cu un spor incredibil.

numero 2: M-am bucurat de fiecare moment.

Inclusiv de faptul că propriul meu copil „nu mă lasă” să învăț : în fond, are 4 ani jumate și eu sunt Mama, cea mai importantă ființă pt el. Așa că, am învățat cu el dormind în brațele mele, bucurându-mă că pot face asta. Câte mame n-am văzut eu în Spital, cu lacrimi șuvoi, care ar fi dat orice să fie oriunde altundeva cu puii lor?

Rezultatul?

O sesiune din care am ieșit relaxată, încântată de rezultatele obținute ( un singur 8 rătăcit, în rest doar 9 si 10 ) și aproape odihnită. Ceea ce până acum îmi părea absolut imposibil.

Concluzii? Asumă-te. Bucură-te. Citește (poți începe cu „Doamne, unde-i rana?” ).

Cu bucurie, Andrea

Ce se (mai) întâmplă

Pregătesc ceva tare tare fain! O serie de ateliere de coaching în care vom dezbate:

– Stima de sine : cum o crești? la ce te ajută?

– Working Moms: bătăile de cap ale unei femei de…carieră și nu numai

– The Break-up Point: criza în cuplu

– Dăruind vei dobândi: ateliere de colinde

Fiecare serie de ateliere o voi anunța cu surle și trâmbițe, și va avea loc în Cetatea Oradea, cu parteneri si invitați-surpriză unul și unul!

Tinem legătura,

Andrea

Ura-Iubire

Relația dintre doi oameni este în continua transformare. De la iubire la ură e un pas foarte mic dar și de la ură la iubire se poate trece foarte ușor. Nu are rost să ne mirăm, este posibil. Am primit darurile acestea de a transforma cu ușurința ceea ce este în interiorul nostru dar si ceea ce este înafara noastră.

Așa că, dacă ai momente când îți vine să îi torni o vază pe cap și la nici 10 minute îl săruți cu pasiune, ești în grafic.

Mai greu e când se adună între voi mormane de reproșuri, minciuni sau de indiferență. Cu toate se poate ajunge la un consens, toate pot fi transformate. Dar nu singuri, și cel mai important, este nevoie de amândoi pentru ca relația să devină tot mai profundă. Chiar dacă unul dintre voi, și de obicei suntem noi femeile în postura aceasta, oferă mai mult la început, este necesar ca acestei dăruiri să se alăture și el.

Cum poți transforma ura in iubire? Mai este loc de “impreuna” cand toate se îndreaptă parca spre “separat”?

Pe data viitoare,

Andrea (care crede in transformare)

A face sau a nu face

Deseori suntem în punctul în care ne întrebăm :

Să particip la evenimentul acesta sau nu? Să îmi prezint lucrarea la încă o conferință sau nu?

Să-mi deschid în sfârșit propria afacere sau…nu?

Să-mi mai perfecționez unele dintre abilități sau nu e momentul potrivit?

Răspunsul îl găsim greu, de fiecare dată. Mai ales când pe lista de “factori decizionali” avem unul sau mai mulți copii, un soț, un partener.

Ceea ce în principal este o calitate, capacitatea de a empatiza, se poate transforma în inamicul nostru nr1. Fiindcă ne gândim foarte mult la ceilalți și uităm că este nevoie să ne avem și pe noi în prim plan dacă vrem să avem o familie fericită. Sună egoist? Poate, dar nu este.

Logica e simplă: cu cât ești tu mai fericită cu atât îți e copilul mai fericit. Cu cât ești tu mai împlinită, cu atât soțul tău va fi mai încântat. Ce nu face o femeie care e împlinită? Nu cicălește. Cum este un bărbat care nu e cicălit? Încântat!

Tot ceea ce esti tu, se răsfrânge în familia ta. Copiii tăi, soțul tău, partenerul tău, sunt aliații tăi principali. Nu lupți contra lor.

Așa că, pune în aplicare obiectivele tale. Fii mai bună. Împreună cu al tău om, puneți la cale planul de bătaie pentru ca (și) tu să ajungi acolo unde îți dorești. Doar că nu vei merge singură. Însă noi știm bine că orice drum se străbate mai ușor când te însoțeste zâmbetul copilului tău și când simți susținerea oferită de o îmbrățișare caldă, dis de dimineață.

Cu drag, Andrea (care întelege perfect cat de greu e să împaci familia și cariera).

P.S: programul de coaching  Working Moms l-am gândit să sprijine femeile care caută mereu soluții pentru a păstra echilibrul familie-carieră. Te Invit cu drag să faci parte din el!

Cea mai bună prăjitură

Am mâncat-o marți. Pufoasă, ca un soare, cu afine. Nu e vorba despre ce cu ce se amestecă și în ce cantități. Surprinzător, dar nu asta o face specială.  Ce îi dă gustul acesta perfect de îți vine să tot mănânci din ea este modul de preparare: vreo 14 mânuțe curioase, zâmbete cu nemiluita, iubire, și-o zi de naștere.

Toate astea, la grădiniță 😊 Când am ajuns să-l scot pe Siluan m-a întâmpinat cu gura plină și ochi strălucind. Se străduie să termine de înfulecat și-mi spune:

– La ulți ani, Aca! Păpăm tulă! Tulă, tulă!

– E ziua Ancăi? Da?

– Daaaaaa! Păpăm ătulă, ătulăăăă!!!! 😂😂😂 Când am gustat și eu din minunata ătulă ( adică prajitură) am înțeles entuziasmul deplin al fiului meu ș-am întrebat-o pe educatoare (sărbătorita în cauză) care este rețeta. 

Am aflat; deși sincer mă așteptam la sfaturi legate de cantități și ingrediente. Secretul pentru minunăția asta e să o prepari împreună cu copiii ❤️ ! Și nu oriunde, ci sub razele blânde ale soarelui, la aer. Și s-o conduci apoi la copt cu privirile nerăbdătoare ale piticilor.

Și uite-așa, a mai trecut o zi frumoasă…❤️🌞❤️

Cu drag (și gând de prăjitură), Andrea

P.S: plănuiesc să adun camarazii de joacă a lui Siluan și să facem împreună o prăjitură mmaaareee și bunnnăăă!

 

Feminitatea și Îrădăcinarea

imagePrimul atelier din seria dedicată feminității a stat sub semnul înrădăcinării. Ne-am uitat puțin spre trecut, să descoperim ce făceau bine femeile românce și cum putem noi transforma aceste obiceiuri bune astfel încat să se potrivească contextului în care trăim.

Pare simplu, dar nu e. 🙂 Primul motiv: trecutul ne tulbură întodeauna.

Al doilea motiv: suntem un grup lipsit de omogenitate. Femei care se văd pentru prima dată în viata lor, cu interese diferite, hobbiuri diferite, abordări ale vieții diferite, vârste diferite. Pentru mine, coach, acesta este o posibilitate minunată de a explora multiple căi de a provoca audiența. Fiindcă modul în care se Raportează la viață și la feminitate o femeie la 28 de ani, este diferit de modul in care se Raportează la viață și feminitate o femeie la 39 de ani.

În cadrul acestui atelier, atât eu, cât și Cristina (fondatoare la Broderiile Ana ) ne-am propus două chestiuni de bază:

1. Să punem pe masă mituri și roluri ale femeii, cercetând importanța și influența educației formale-școala, a familiei, a jobului, a cercului de prieteni. -și am făcut asta cu mare plăcere în calitate de Life-Coach.

2. Să aducem la lumină obiceiuri tipic feminine din tradiția românească, figuri feminine emblematice dar mai puțin cunoscute din istoria României- asta a facut cu pasiune Cristina.

Scopul?

Medierea unei introspecții. Determinarea apariției unor semne de întrebare în rândul participantelor : ce roluri am ales constient să joc? Ce alte roluri aș vrea să experimenteze în viața mea? Este de ajuns ce trăiesc? Ce vreau în plus? Cât de mult îmi trăiesc feminitatea?

În coaching, clientul este invitat să părăsească zona de confort. Nu toată lumea vrea din prima 🙂 Nu-i nimic, insist. Fiindcă asta este singura variantă prin care poți găsi soluții creative, prin care poți afla lucruri cu adevarat importante despre tine. Așa că, am lansat această invitație și în cadrul acestui atelier.

Cum?

Amintindu-ne lucruri esențiale despre noi, femeile: puterea noastră creatoare. În cadrul atelierului, în termeni concreți, am manifestat-o la scară mică dar simpatică și relaxantă: am brodat și am desenat.

La nivel conversațional, am ajuns la puncte sensibile precum “rolul femeii este chiar la cratiță?” “nu esti mai puțin femeie dacă faci curat si in acelasi timp ai o carieră”, “cum poți ca femeie să le faci pe toate?”.

De ce?

Există o foarte mare ruptură între ceea ce suntem și ceea ce facem. Între ceea ce am vrea să fim și ceea ce alegem să fim în fiecare zi. Acum mă refer strict la noi, femeile. Peste această prăpastie vreau să construim un pod. Și putem găsi elemente necesare atât în trecut, cât și în prezent.

Așadar,

tu, ca femeie nu “trebuie” să le faci pe toate. Te Invit să faci o diferență însă. Să îți lași amprenta pe unde mergi. Asta poate însemna că de acum încolo alegi să îți faci jobul cu și mai multă Dedicație, poate însemna să te bucuri când gătești -fiindcă din mâinile tale ies bunătățuri care îți hrănesc familia- , poate însemna că atunci când alegi să faci ordine în casă, la birou, în mașină, să știi că starea de bine dată de curățenie (cu cât avem mai multă ordine în jurul nostru cu atât îi e mai ușor minții să gândească clar) îi va afecta și pe alții, nu doar pe tine.

Ideea e că vrem, nu vrem, lăsăm o urmă pe unde trecem. De ce să nu fie strălucitoare?

Atenție mare! Lumea este ușor confuză și are tendința de a amesteca treburile. Te Invit însă să fii cu un pas în fața lumii: descoperindu-te pe tine. O femeie care alege să se ocupe de casă și de familie nu este cu absolut nimic mai prejos decât o femeie care alege cariera. Și viceversa. Femeia care vrea să le îmbine (familia și cariera) nu este cu nimic mai specială decat celalate două. Condiția acestei egalități este una:

să îți Asculți glasul interior: intuiția. Și orice ai alege: carieră, familie, mix, să o faci cu inima împăcată. Știind că asa poți aduce o diferență pentru tine, pentru cei din jur.

Fără să ții cont de “gura lumii”, de ce e la modă, de feminisme, sau alte cele.

Doar tu cu tine 🙂 și să ții minte mereu că e alegerea ta, nu înseamnă că așa e bine și pentru altele.

Întrebari la care să îți răspunzi, în tihnă:

Care sunt rolurile(ipostazele) pe care le îndeplinesc?

Ce alte roluri (ipostaze) mi-ar plăcea să trăiesc? (Pe lângă cele “clasice” poți avea în vedere și: rolul de prințesă, ducesă, exploratoare, vindecătoare, deschizătoare de drumuri, etc)

Care sunt motivele pentru care încă nu am experimentat rolurile enumerate anterior?

Acum, te rog să îți alegi un rol dintre cele enumerate la întrebarea 2, și să găsești cel putin 3 soluții creative care să te ajute să îl trăiești.

imageDacă cumva spui că te împiedică timpul, banii, persoanele din jur, am un răspuns care n-o să-ți placă: E doar o scuză pe care o folosești. Te Invit cu tot dragul să “te folosești” de forța creatoare pe care o ai ca femeie și să găsești modalitatea prin care să îți trăiești concret rolul dorit. Și spun asta fiindcă în experiența de coaching, 99% din cazurile în care oamenii identifică ca blocaje principale banii, resursele materiale, oamenii din jurul lor, uită să privească adevarata cauză a problemei. 🙂

În final, iată ce Feed-Back am primit de la una dintre participantele la acest atelier:

“Pe mine m-a pus serios pe ganduri acest atelier si m-a facut sa constientiez clar ca eu, ca multe altele probabil, imi neg rolul de femeie si, mai mult, am de la barbat/sot asteptari total nerealiste. Ei bine, in urma acestui atelier am inteles ca, de fapt, femeile, spre deosebire de barbati, SE NASC cu aceste abilitati, ca e natural sa fie asa pentru a asigura continuitatea speciei din moment ce ele, hopa, ce descoperire, sunt unicele care pot da viata! Si ca nu e vorba de niciun complot impotriva femeilor de a le inrobi la toate sarcinile pe care le presupune sa zicem un copil, acesta fiind singurul de care nu putem face abstractie in casa, spre deosebire de curatenie, gatit, organizat, infrumusetat care pot suferi amanare.

So, stop judging and start living as a women!
As adauga si start reasoning. O femeie care nu se simte apreciata acasa de cele mai multe ori nu se apreciaza ea insasi, nu stie sa ceara ajutor sau e prea orgolioasa sa o faca si, cu siguranta cel mai important, nu apreciaza la randul ei.
In concluzie e natural sa avem ca femei anumite abilitati, acestea trebuie puse in valoare si nu negate si nu e cazul să etichetam egalitati ci … compensari”- Diana, avocat

imageVă așteptam cu drag la următorul atelier din seria dedicată feminității, atelier care stă sub semnul pasiunii.

Marti,29 Noiembrie, 18:30, Agentia de Turism Astralis (Bd.Magheru nr21).

Înscrierile se fac la 0742665019 sau prin email la storiesdada@gmail.com Iar Locurile sunt limitate.

Andrea