Rătăcind prin Viena

Acum 7 ani Săptămâna Patimilor m-a găsit la Viena. Era pentru prima dată când lipseam de acasă în această perioadă importantă de dinaintea Sarbătorilor Pascale și mă simțeam foarte ciudat.

Dar mai mult ca altădată așteptam Învierea, o înviere mai pământească, dacă pot spune așa. Eram la Viena cu Otilia, care tocmai trecuse printr-o operație foarte complicată la plămâni: cancer. Într-un mod pe care mulți din jurul nostru l-au descris ca fiind incredibil, am însoțit-o în această călătorie către o sănătate mai bună. Ce era așa de incredibil?

Poate faptul că până la data plecării către operație, ne văzusem de 3 ori.

Poate fiindcă i-am zis că merg cu ea la Viena, prin e-mail, ca răspuns la câteva întrebări legate de sistemul medical în general, căutând informații despre locuri în care medicii i-ar fi dat o nouă șansă la viață.

Sunt lucruri pe care le facem și pe care nu le putem explica prea mult. Și multe nici nu au nevoie de cuvinte. Pur si simplu, ești acolo pentru cineva. Și tot ce urmează după, devine o frumoasă poveste de iubire. O prietenie cum nu credeai că poți trăi.

Să ne întoarcem la Viena, aprilie 2014. În fiecare zi, după ce ieșeam din spitalul AKH și o vedeam pe Otilia mea zâmbind ca și cum ar fi fost internată într-un centru Spa și nu pe secția de chirurgie toracică, luam la pas străzile vieneze. Fără vreo țintă anume, nu aveam starea sufletească necesară pentru a bifa obiective turistice, dar nici să mă închid în camera de hotel nu mi-ar fi stat în fire. Ieșeam din spital năucită de fiecare dată, fiindcă tot nu-mi venea să cred, deși vedeam de atatea zile cu ochii mei, că serviciile medicale pot fi ridicate la standarde atat de înalte. Și că aceste standarde reprezintă de fapt normalitatea… Spitalul era locul în care mergeai să te faci bine, cu adevărat să te faci bine. Dincolo de personal, curatenie, dotari, proceduri, abordarea vizitatorilor, era acolo și un …copăcel. De fapt, un aranjament din crengi de mâțișori și ouă frumos decorate. În aceste culori simple, dar pline de viață, își regăseau zâmbetul pacienții care mergeau la plimbare pe hol, în procesul de recuperare. În fotografie este chiar aranjamentul de pe secția de chirurgie toracică, 2014. Cu un gest atat de simplu, toți cei care treceam pe acolo am înțeles că viața merge mai departe. Că orice problemă ai avea, chiar si una gravă de ordin medical, lucrurile nu se rezumă la atât. Să mai explic ce efect are un asemenea mesaj asupra psihicului unui pacient?

Era Miercurea Mare, și în plimbarea mea de limpezire a gândurilor, am ajuns în mijlocul unui târg pascal, unde orele mi-au trecut ca și nisipul care se scurge într-o clepsidră. Atâta frumusețe și migală, adusă la un loc, nu mai văzusem de multă vreme. Zeci de mii de ouă decorate în tehnici incredibile și cu materiale diverse: de la pietre pretioase, la tehnica șervetelului. Căruțe cu flori, căsuțe cu brânzeturi și mezeluri fine, si un parfum de proaspăt, de nou, de bucurie așteptată.

În toate plimbările mele găseam ceva uimitor, pe care îl povesteam Otiliei a doua zi când mergeam în salonul ei de spital. Vedea Viena prin ochii mei, și eu vedeam speranță în privirile ei. Plus un curaj incredibil.

De atunci, în fiecare an, Săptămâna Mare a devenit pentru mine săptămâna din an în care sper mai mult ca niciodată fiindcă aceste speranțe și-au primit răspuns de fiecare dată. Aștept Învierea și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru Otilia și tot ce am învățat de la ea. Și “confecționăm” câte un copăcel cu ouă decorate în fiecare an. În această Joi Mare l-am lăsat pe fiul meu (5 ani) să il decoreze cum vrea.

Sper ca tu, care citești aceste rânduri, oriunde ai fi și oricine ai fi, să ai parte de prietenii adevărate. De oameni cu adevărat Buni. Iar tu, la rândul tău să le dăruiești bucurie. Și să sărbătorești cu fiecare ocazie tot ce ai frumos lângă tine.

A.N

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *