Prichindeaua

E o fetiță mică-mică, de doi ani și un pic. Bondoacă, creolă, cu ochii mari, și un ciuf de codiță prins în vârful capului. Are pașii mărunți și apăsați.

Pe holul spitalului, stă pe un scăunel roz. Stă așa, cum stăteau altădată bunicile pe băncile din fața caselor. . Când am văzut cât de liniștită e ea acolo pe scăunelul ăla mic-mic, mi-am spus: oare ce așteaptă să vadă? ce i se poate părea atât de interesant pe holul ăsta unde nu-i țipenie de om? N-am apucat să-mi termin șirul gândurilor că am zis cu voce tare:

ce totală e fetița asta! cum stă ea aici, de parcă ar fi fost bătrână odată.

Și atunci am aflat: micuța nu are vreun adult cu ea. E internată în salon împreună cu un frățior, mai mic. Are și frați mai mari, dar sunt împrăștiați prin cartiere, la cerșit. Mama e și ea prin spital, pe undeva, gravidă cu următorul prunc. E singura fetiță care are voie să stea pe hol, în rest toți copiii sunt îndrumați să rămână în saloane împreună cu aparținătorii lor.  Bineînțeles că mintea mea s-a blocat la faza cu : acest copil de 2 ani este singur într-un spital. Singur, singur, singur. Cum se poate așa ceva? Cum se descurcă? 

Mai făceam un pas către ieșire, mă mai uitam la ea cum își bălăngăne piciorușele alea minuscule și cum îți ține mânuțele așezate în poală. Mintea mea? în continuare blocată. O aud pe una din asistente din capătul holului, strigând-o pe nume și întrebând-o:

vii să-ți dau o bomboană? Vrei?

Și cu o bucurie măsurată, cântărită oarecum, s-a apropiat de camera în care era asistenta și a așteptat în ușă bomboana. A luat-o fără grabă, fs-a dus înapoi pe scăunelul ei, și a mâncat-o. În tot timpul ăsta, asistenta vorbea cu ea ca și cu un adult, iar cărăbușul de fetiță întelegea tot.

Iar eu a trebuit să grăbesc pasul către lift fiindcă, deși nu fac asta în spital niciodată, am început să plâng.

Lecția de azi a fost una…dură și valoroasă. Ca un semn de exclamare pentru lucrurile care mi se par normale. Fiindcă, nu-i așa că e normal să îmi sărut fiul de noapte bună? Nu-i așa că e normal să îl țin în brațe atunci când e răcit, are febră sau s-a lovit în joaca lui? Nu-i așa că nici măcar nu concep că dacă el ajunge cumva în spital, eu să nu fiu acolo?

Cu toate astea, sunt copii care nu se pot cuibări în brațele părinților și sunt părinți care nu își pot alina copiii.

N-am plâns de mila fetiței. Lacrimile au pornit șuvoi fiindcă nu știu dacă am mai văzut atâta seninătate, inocență și dârzenie, într-un corp de nici 1 m înălțime…

Dacă și tu esti în categoria cu ”e normal să…” uită-te bine la oamenii pe care îi ai în jurul tău și care îți vor binele, care te iubesc. Ești privilegiat.  Dacă ești părinte și poți să îți susții copiii sau copilul, bucură-te. Esti privilegiat.  Orice văicăreli ai în program, opreste-te. Când un copil de-o șchioapă zâmbește deși e singur în spital, tu nu mai ai scuze. Fă ce ai de făcut și fă bine.

De multe ori, considerăm că ni se cuvine. Ni se cuvine tot ce e mai bun. Așa să fie?

Cu drag și gândul la fetița de azi,

A.N.

Tu si turma

E greu? Da. Foarte! Mi-e (inca) ciuda ca oamenii impart etichete cu asa mare usurinta. Ne tinem inimile inchise cu 10, nu! 100 de lacate. Mintile le coboram in iad si acolo le abandonam. Lasam televizorul sa ne formeze opiniile. Vedem 3 poze in ziar si zicem ca stim ce s-a intamplat cu adevarat. Folosim citate pe care, personal, nu le-am aplicat niciodata; dar suna bine. Citam mai mult decât citim. Ne umplem peretele virtual cu poze in care aratam ce e fericirea; pacat ca e mimata. Construim ziduri si suntem mandri de asta. Instigam la ura sub pretextul ca “stim noi ce e bine”. Desi avem atat de multa actiune in viata noastra, inauntru sunam a gol.

Ma gândesc la Colectiv… unii se mai folosesc inca de aceasta tragedie pentru a-si promova ideologiile, pentru a instiga la ura, pentru a da vina pe biserica pentru orice merge rau in tara noastra. Si ma gandesc la preotii care isi traiesc cu inima curata chemarea Si răspândesc lumina in jurul lor. Ma gandesc la profesorii geniali pe care ii avem dar care nu se vad dintr-un sistem de invatamant infect. Ma gandesc la doctorii care nu iau spaga, si care trateaza persoana, nu boala.

Cunosc din toate categoriile de mai sus, si uscaturi si faclii. Cunosc preoti care se simt biznis-mani, cunosc preoti care aduc Raiul aici, pe pamant.  Am avut parte de profesori blazati, frustrati dar am avut parte si de profesori dedicati cunoasterii si impartasirii ei in mod inovator. Am fost tratata, eu sau membrii familiei, de doctori care abia mi-au vorbit in absenta plicului. Dar si de medici care nici nu au vrut sa auda de bani sau alte recompense.

Cel mai mult mi-ar plăcea sa fiu inconjurata de cat mai multi oameni care sa FACA DIFERENTA in categoriiLe in care activează. Si abia mai am speranta, fiindca vad cat de usor de manipulat suntem. Vad ca ne convine sa privim situatia unilateral. Nu ne documentam, nu citim, nu ne folosim creierul.

Urla unul ca Biserica e de vina ca nu avem spitale? Hai turma dupa el! Mai conteaza ca nu Biserica face impartirea la bugetul de stat? Mai conteaza ca avem spitale, dar nu sunt dotate, renovate? Mai conteaza cum gestioneaza banii clasa politica? Nu…

Urla cineva ca medicii sunt corupti? Hai turma dupa el! Ce importanta are ca unii medici isi risca viata pentru a salva oameni? Ca au un salar de rahat? Ca sunt si ei oameni si sunt supusi greselii? Mai contează? Nu…

Urla 2 sau 3 ca profesorii nostri intra in sistem cu note de 4 si 5? Ce importanta are ca NU avem o scoala in care sa fie invatati cum sa ii invete pe altii? Ce conteaza ca avem directori de scoala corupti? Mai contează? Nu…

Da, din punctul meu de vedere, Biserica si Statul nu au ce cauta impreuna. Da, Biserica ar trebui sa plateasca impozite pe veniturile realizate. Nu, Biserica nu e responsabila de lipsa spitalelor.  Nu, Biserica nu e impotriva educatiei. Prima scoala, primul spital, prima farmacie au fost facute(la noi in tara!!) de catre o biserica si pe langa o biserica.

Mereu vor fi oameni foarte buni in ceea ce fac si oameni foarte prosti. Cu masura si fara masura. Nu-mi iese nici mie de fiecare data diferentierea. Dar ma stradui. Fiindca in momentul in care nu mai sunt in stare sa-i vad pe cei buni in marea celor compromisi, limpezimea vietii mele se duce. Ma duc cu turma si se dilueaza totul. Am fost cu turma si nu mi-a placut. Nu vreau sa ma intorc acolo. E caldut dar pute. A ignoranta, a comoditate, a nestiinta, a prostie.

Nu mai vreau, multumesc! Tu?

Andrea