Umbra vantului- Carlos Luis Zafon

Am ales cartea aceasta fără să am nici cel mai mic habar că îmi va plăcea atât de tare! Nu știam nimic despre subiect, nimic despre autor. Mi-a plăcut titlul și un fragment din primele pagini, din care am înțeles că acțiunea se petrece în Barcelona. Iar Barcelona are un loc aparte în inima mea. Asta da metodă de a alege cărțile, nu-i așa? Dar nu regret fiindcă cele câteva sute de pagini sunt minunate de la început până la sfârșit!

De ce să citești cartea?

Călătorești în Barcelona anilor 1945-1950. Bacelona e un oraș extraordinar și acum, dar ce a fost în perioada descrisă în roman te face să vrei să te întorci în timp. Sunt descrieri amănunțite ale străzilor, ale plajelor, ale magazinelor, ale piațetelor. Ținând cont că e pandemie și stăm acasă, plimbatul cu ajutorul filelor din carte e o soluție numai bună! Eu am fost în Barcelona vara, dar cartea o arată în toate anotimpurile și abia aștept să mă prindă și pe mine o toamnă în faimosul oraș.

Personajele din carte sunt atât de faine! Te întâlnești cu anticari, pălărieri, bogătași boemi, doamne mai mult sau mai puțin ușoare, cerșetori, doritori de îmbogățire rapidă, scriitori, vânzători. E o lume pestriță, colorată, în care descoperi familii sărace dar și familii bogate, apartamente insalubre sau conace în care te-ai muta imediat.

Totul pornește de la o carte aleasă de Danel, personajul principal, din Cimitirul Cărților Uitate. Ce este acest cimitir, cine este Daniel, te las pe tine să descoperi. Dar mi-ar plăcea foarte mult să existe un asemenea Cimitir și în orașul meu. Cine știe câte lucruri minunate s-ar putea întâmpla…

Pasajul meu preferat? pfuuuu…de data asta chiar îmi e atât de greu să aleg! aș fi în stare să pun aici mai mult de jumate din carte: dialogurile lui Fermin Romero de Torres sunt absolut delicioase, descrierile orașului mă fac să visez cu ochii deschiși… Mă opresc totuși asupra unui fragment din timpul strădaniilor duse de Fermin pentru a o cuceri pe Bernarda. El, fost cerșetor devenit ajutor de anticar, ea-slujnică pioasă cu inimă de latin loveriță. Sunt cel mai delicios cuplu pe care l-am citit în ultima vreme.

„ Însă, cum, în fond, sunt un cavaler din cei de odinioară, eu nu profit, și cu un sărut cast pe obraz m-am mulțumit. Fiindcă eu nu mă grăbesc, știi? Tot ce-i bun se lasă așteptat. Sunt mocofani care cred că, dacă îi pun mâna pe cur unei femei, și ea nu protestează, o au deja la degetul mic. Începători. Inima unei muieri e-un labirint de subtilități care sfidează mintea necioplită a bărbatului mincinos. Dacă vrei să posezi cu adevărat o femeie, trebuie să gândești ca ea, iar primul lucru e să-i câștigi sufletul. Restul, dulcele înveliș molcuț care te fac să îți pierzi mințile și virtutea, vine pe deasupra.”

Deși nu acesta e scopul principal, cartea oferă o radiografie destul de clară asupra tipurilor de relații care pot exista între oameni: de la cele mai toxice, la cele pline de devotament, de la relațiile unde violența este folosită pentru a masca frustrările și neputințele, la relațiile guvernate de o iubire care trece testul timpului. Prietenii care se destramă, prietenii care sunt trăite până la sânge… Un univers întreg și real.

De câte ori am promis iubire veșnică pentru ca mai târziu să renunțăm la toate promisiunile făcute? De câte ori i-am susținut pe cei de lângă noi atunci când aveau nevoie și când erau părăsiți de toți? Sigur, este mult mai ușor să identificăm de câte ori am fost noi părăsiți, înșelați, amăgiți; de câte ori nu ni s-au împlinit dorințele vizavi de ceilalți.

Chiar dacă ducem cu noi toate durerile venite din relații eșuate, fie ele de prietenie sau de iubire, nu înseamnă nimic altceva decât faptul că am trăit. Ce putem face? Să ne prețuim prietenii pe care îi avem acum lângă noi. Să oferim iubire și sprijin. Viața merge mereu înainte, să înaintăm și noi cu bucurie.

A.N.

Iubire amară- Elena Ferrante

Imediat după ce am terminat cartea Fiica ascunsă, am luat în brațe Iubirea amară.

În zilele acestea am un ritm de o carte pe zi, dacă e cartea până în 200 de pagini. Tocmai de asta vor urma cateva articole pe blog dedicate Jurnalului de lectură. Asta e, stăm acasă cuminței și citim mult, de la mic la mare.

De ce să citești cartea?

The New York Times zice că în această carte vocea Elenei Ferrante are o forță nemaiîntâlnită. Nu mă apuc eu să intru în polemici cu NYT, dar personal nu mi-a lăsat impresia asta. Deși am terminat cartea de o săptămână, nu mi-a rămas întipărită în minte așa cum au făcut-o cele patru volume din Prietena mea genială.

Acțiunea se petrece în Napoli, un oraș pe care fie vei ajunge să îl iubești, fie să îl urăști, după ce îl vezi prin ochi de Ferrante. Eu una, m-am îndrăgostit iremediabil. Așa că l-am pus pe lista „de vizitat” pentru 2021.

Ți se va dezvălui o relație mamă-fiică din toate unghiurile posibile. Ceea ce va duce, inevitabil, la o analiză a propriei tale relații pe care o ai cu mama ta. Este o carte care ridică întrebări, deși la prima vedere ai tendința să rămâi ancorat în povestea încalcită a morții Amaliei.

Pasajul meu preferat?

Hmmm… mi-e foarte greu să aleg. În principal pentru că această carte m-a întristat tare. Și am fost tare dezamăgită de alegerile pe care le-au făcut femeile din aceste pagini. Cu toate astea..

„La primele raze de soare am pornit pe o cărare nisipoasă. Erau doar cărăbuși și șopârle nemișcate, așteptând să se încălzească. Frunzele trestiilor, cu care făcusem pentru mine și pentru surorile mele schelete de zmeie, îmi udau taiorul cum le atingeam. Mi-am scos pantofii și mi-am afundat picioarele dureroase într-un nisip rece, fin și murdar, printre tot felul de gunoaie. ……….. Mă întorsesem deja în locul acela după moartea mamei mele. Nu văzusem nici marea nici plaja. Văzusem doar detalii: ghiocul alb al unei scoici, dungată riguros, un rac cu abdomeul segmentat întors spre soare, trunchiul acela pe care mă așezasem. Mă întrebam de ce mama mea hotărâse să moară în locul acela. N-aveam să aflu niciodată. Eram singura sursă posibilă a poveștii, nu puteam și nici nu voiam, să caut înafara mea.”

Relațiile cu părinții pot fi de multe ori foarte complicate. Alteori, nu. Cel mai important e că acestea pot evolua, pot crește frumos, atunci când ambele părți- și copii și părinți- aleg să facă asta, împreună.

Acum, că sunt părinte la rândul meu, îmi dau seama cât de ușor este să greșești, din iubire. Tocmai de aceea nu mai judec părinții, fie ei din generații trecute sau din generația mea. Sigur, aici îi exclud pe cei care fac rău voit. De ce Amalia a ales să rămână atât de mult lângă un bărbat care a terorizat-o? De ce a ales forma asta de apărare pentru fetele ei? Cum poate un tată, un soț, să cultive cu bună știință teama în familia sa?

Conexiunea pe care o am cu cei din jurul meu este cel mai important lucru pentru mine. Relațiile construite. Sunt un om al oamenilor, ca să zic așa. Aceasta este comoara mea și cred cu tărie că iubirea, grija, grația dintre oameni aduc cele mai frumoase amintiri și scot la iveală cele mai nebănuite resurse. Tocmai de aceea îmi este atât de greu în perioada asta de distanțare socială. Auzi, ce nume i-au găsit; până și sintagma asta mi se pare rece ca un bloc de marmură. M-am gândit deseori ce vreau să las moștenire copiilor mei, ce „urmă” vreau să las în lumea asta. Mult timp a fost o întrebare fără răspuns, sau cu răspunsuri în care nu prea credeam. De la o vreme însă, mi-e tot mai clar: bucuria de a fi cu adevărat împreună.

A.N

P.S: dacă citești și tu Iubire Amară, împărtășește cu mine părerea ta.

Fotografii din arhiva personală.