Umbra vantului- Carlos Luis Zafon

Am ales cartea aceasta fără să am nici cel mai mic habar că îmi va plăcea atât de tare! Nu știam nimic despre subiect, nimic despre autor. Mi-a plăcut titlul și un fragment din primele pagini, din care am înțeles că acțiunea se petrece în Barcelona. Iar Barcelona are un loc aparte în inima mea. Asta da metodă de a alege cărțile, nu-i așa? Dar nu regret fiindcă cele câteva sute de pagini sunt minunate de la început până la sfârșit!

De ce să citești cartea?

Călătorești în Barcelona anilor 1945-1950. Bacelona e un oraș extraordinar și acum, dar ce a fost în perioada descrisă în roman te face să vrei să te întorci în timp. Sunt descrieri amănunțite ale străzilor, ale plajelor, ale magazinelor, ale piațetelor. Ținând cont că e pandemie și stăm acasă, plimbatul cu ajutorul filelor din carte e o soluție numai bună! Eu am fost în Barcelona vara, dar cartea o arată în toate anotimpurile și abia aștept să mă prindă și pe mine o toamnă în faimosul oraș.

Personajele din carte sunt atât de faine! Te întâlnești cu anticari, pălărieri, bogătași boemi, doamne mai mult sau mai puțin ușoare, cerșetori, doritori de îmbogățire rapidă, scriitori, vânzători. E o lume pestriță, colorată, în care descoperi familii sărace dar și familii bogate, apartamente insalubre sau conace în care te-ai muta imediat.

Totul pornește de la o carte aleasă de Danel, personajul principal, din Cimitirul Cărților Uitate. Ce este acest cimitir, cine este Daniel, te las pe tine să descoperi. Dar mi-ar plăcea foarte mult să existe un asemenea Cimitir și în orașul meu. Cine știe câte lucruri minunate s-ar putea întâmpla…

Pasajul meu preferat? pfuuuu…de data asta chiar îmi e atât de greu să aleg! aș fi în stare să pun aici mai mult de jumate din carte: dialogurile lui Fermin Romero de Torres sunt absolut delicioase, descrierile orașului mă fac să visez cu ochii deschiși… Mă opresc totuși asupra unui fragment din timpul strădaniilor duse de Fermin pentru a o cuceri pe Bernarda. El, fost cerșetor devenit ajutor de anticar, ea-slujnică pioasă cu inimă de latin loveriță. Sunt cel mai delicios cuplu pe care l-am citit în ultima vreme.

„ Însă, cum, în fond, sunt un cavaler din cei de odinioară, eu nu profit, și cu un sărut cast pe obraz m-am mulțumit. Fiindcă eu nu mă grăbesc, știi? Tot ce-i bun se lasă așteptat. Sunt mocofani care cred că, dacă îi pun mâna pe cur unei femei, și ea nu protestează, o au deja la degetul mic. Începători. Inima unei muieri e-un labirint de subtilități care sfidează mintea necioplită a bărbatului mincinos. Dacă vrei să posezi cu adevărat o femeie, trebuie să gândești ca ea, iar primul lucru e să-i câștigi sufletul. Restul, dulcele înveliș molcuț care te fac să îți pierzi mințile și virtutea, vine pe deasupra.”

Deși nu acesta e scopul principal, cartea oferă o radiografie destul de clară asupra tipurilor de relații care pot exista între oameni: de la cele mai toxice, la cele pline de devotament, de la relațiile unde violența este folosită pentru a masca frustrările și neputințele, la relațiile guvernate de o iubire care trece testul timpului. Prietenii care se destramă, prietenii care sunt trăite până la sânge… Un univers întreg și real.

De câte ori am promis iubire veșnică pentru ca mai târziu să renunțăm la toate promisiunile făcute? De câte ori i-am susținut pe cei de lângă noi atunci când aveau nevoie și când erau părăsiți de toți? Sigur, este mult mai ușor să identificăm de câte ori am fost noi părăsiți, înșelați, amăgiți; de câte ori nu ni s-au împlinit dorințele vizavi de ceilalți.

Chiar dacă ducem cu noi toate durerile venite din relații eșuate, fie ele de prietenie sau de iubire, nu înseamnă nimic altceva decât faptul că am trăit. Ce putem face? Să ne prețuim prietenii pe care îi avem acum lângă noi. Să oferim iubire și sprijin. Viața merge mereu înainte, să înaintăm și noi cu bucurie.

A.N.

Ingeri cazatori- Tracy Chevalier

Prima mea întâlnire cu Tracy Chevalier a fost prin cartea „Fata cu cercel de perlă” și am rămas pur și simplu fermecată. Zile întregi m-am gândit la cele întâmplate și la modul în care autoarea a reușit să mă mesmerizeze. Doamnee, dacă încă ti-e străină Fata cu cercel de perlă, te rog frumos să o citești: nici nu bănuiești ce mare bucurie ai să-ți faci!

Dar azi e vorba despre îngeri căzători, nu despre fete cu cercei de perle. Însă la fel de fermecători. Doar că puțini mai triști.

De ce să citești cartea?

Personajele își spun singure povestea. Ai acces la gândurile și trăirile lor, ca și cum le-ai citi propriile jurnale secrete. Câtă intimitate! De la primele pagini ai senzația că le cunoști, că ți se dezvăluie fără secrete. Nu este niciun narator suprem care să ți le prezinte, acțiunea se țese pur și simplu din ceea ce împărtășesc ele în mod direct cu tine.

E Anglia anilor 1901-1910, și 2 familii din cercuri foarte diferite ajung să își împletească destinele. Este mult conformism, etichetă, dar și sufragete, revoltă. Un amestec care cucereste și care te face să îți pui o sumedenie de întrebări.

Eu n-am putut să o las din mână, am terminat-o într-o zi. Ai zice că Anglia nu poate oferi drame prea mari în chinul societății de a fi corectă și conform etichetei, dar Tracy construieste atat de bine personajele si situațiile încât nu ai nici cel mai mic dubiu că totul e real și vrei să afli, de la pagină la pagină ce se mai întâmplă.

Pasajul meu preferat?

„Râsul ei a sunat ca o chemare de trompetă, mi-a trecut pe șira spinării ca un curent electric și m-a făcut să deschid ochii mari. Crezusem că va fi încă o zi cețoasă și apăsătoare, dar când m-am uitat în jur să văd de unde vine râsul, am descoperit că era una din acele zile de toamnă pe care le iubesc, cu aer proaspăt și cu vânt, ca atunci când , copilă fiind, voiam să mânânc mere și să dau cu picioarele în frunzele uscate. ………….. Am auzit din nou acel râs, chiar lângă mine. Caroline m-a luat de braț și am știut că nimic nu va mai fi la fel. ”

Cartea vorbeste în principal despre neadaptare și despre curajul de ați asculta inima, chiar dacă asta înseamnă clar încălcarea regulilor nescrise ale societății, sau chiar si pe cele scrise. Personajul la care se vede asta cel mai bine este Kitty Coleman. Este cea care m-a enervat cel mai tare din tot romanul ăsta dar și cea care a evoluat cel mai spectaculos.

Luăm atât de multe decizii greșite de-a lungul vieții, este ceva de domeniul incredibilului! Și suntem atât de drăguți în naivitatea noastră când ne imaginăm că efectele acestor decizii se răsfrâng doar asupra vieții noastre, când de fapt ele au impact și în viețile celor apropiați nouă!

Nu cred să fie omenește posibil să putem lua mereu decizii bune. Dar cred că ne suntem datori cu sinceritate și cu auto-cunoastere. Atâta se vorbește în jurul nostru despre dezvoltare personală (unii o fac chiar la modul depășit și deranjant!), despre atingerea „celei mai bune versiuni proprii”, dar toate acestea nu au cum să se întâmple la modul autentic dacă ne mințim frumos, dacă ne construim o falsă imagine de sine. Dacă acoperim stratul de necunoaștere a ființei noastre cu toate teoriile și rețetele servite de cei din zona de personal development , până la urmă totul se va prăbuși fix ca un castel de nisip la primul val mai mărișor și e o experiență la care mulți clachează.

Aș mai putea dezvolta subiectul, dar până și eu mă mir ce de gânduri am în urma „Îngerilor căzători” adusi de Tracy Chevalier în universul meu… Mai bine mă opresc aici! Citește și tu cartea și vezi la ce te inspiră!

A.N

Sursa foto: www.101books.ru

Ingeri si demoni- Dan Brown

Am descoperit că văzusem încă un film inspirat din cartile lui Dan Brown, fără să fi citit cartea. Exact cum am pățit și cu „Codul lui DaVinci”. Așa că, am îndreptat rapid lucrurile luând în primire cartea „Îngeri și demoni”.

De ce să citești cartea?

Relaxarea e bună, chiar dacă o servești în cote mari. Și parcurgand paginile din Îngeri si demoni, ai să te simți ca și cum tocmai vizitezi Roma, doar că ai parte și de puțin suspans. Iar dacă ai fost deja la Roma, va fi foarte interesant să descoperi detalii despre locurile pe care le-ai vizitat, dar de care habar nu aveai.

Poate ai vrea să știi dacă profu Langdon a rămas împreună cu Sophie. Că nu ți se dau prea multe indicii despre acest lucru la finalul Codului lui DaVinci. Și actiunea din Îngeri și demoni se petrece la ceva timp după aventurile pariziene ale celor doi.

Illuminati. Sigur ai mai auzit de organizația asta: cărti, filme, documentare. Ei, aici ai parte de o doză sănătoasă , ceea ce te va bucura, mai ales dacă esti fanul misterelor care stau ascunse cu sutele de ani.

Pasajul meu preferat ?

„ În Panteon, aerul era rece și umed, mustind de istorie. Bolta semisferică se arcuia deasupra, parcă lipsită de orice greutate, deschiderea ei fiind chiar mai mare decat cea a cupolei de la San Pietro. Ca de fiecare dată, Langdon se înfioră când pătrunse în unica sală circulară, o remarcabilă îmbinare a artei cu ingeniozitatea tehnică. Deasupra lor, prin celebra deschidere rotundă din cupolă intrau razele palide ale asfințitului. Oculus!”

Îmi aduc aminte când am intrat pentru prima dată în Panteon. Era la amiază, muream de cald și eram plină de zgomotele Romei. Și dintr-o dată am pășit în sala circulară în care era liniște, răcoare și un soi de semi-întuneric. Balsam pentru suflet, asta a fost. Aș fi putut sta cu orele să admir lumina care intra prin deschiderea rotundă și care părea ireală. Prea frumoasă, prea curată. Panteonul, templul tuturor zeilor… Acum e ușor de înțeles de ce fragmentul meu preferat din carte are legătură cu Panteonul.

Toate contrastele pe care le-am trăit la Roma mă fac să mă gândesc la complexitatea naturii umane. Roma mi s-a părut vie, tumultoasă, capricioasă. Foarte frumoasă dar și foarte murdară. Plină de lucruri splendide dar și de situații îndoielnice.

Până la urmă, așa suntem și noi: avem și Bine și Rău, și minuni și spaime. Ne apartin, e important să ni le însușim pe toate. Și apoi să lăsăm razele din panteonul nostru să cadă doar acolo unde vrem să creștem: și să hrănim bucuria, frumusețea, pacea.

A.N

Sursa foto: viajes.nationalgeographic.com.es

Codul lui DaVinci- Dan Brown

Să citesc Dan Brown e ca și când mă uit la un film de acțiune cu foate multe efecte speciale, bine realizate, care mă captivează. Un film ușurel, lângă care merge ronțăită o pungă cu chispuri sau popcorn. Nu mă pune pe gânduri, nu mă intrigă, e doar o plăcere de a-l urmări știind că la final am să trag un pui zdravăn de somn. Codul lui DaVinci- am văzut întâi filmul. Așa că era timpul să citesc și cartea.

De ce să citești cartea?

De relaxare. Ai parte de o intrigă decentă, și de o sumedenie de simboluri care mai de care mai sofisticate la prima vedere. Personajele nu îți pun probleme, sunt clar conturate și nu ajungi să te întrebi „Ce naiba are omul ăsta de reacționează așa?!?!”

Te plimbi prin muzeul Luvru și case de bogătași. Ești prins între organizatii secrete precum Prioria din Sion sau Opus Dei, a căror scop nu iti este clar din prima, mai ales dacă acum auzi prima dată de ele. Aaaaa, și să nu uit de teorii ale conspirației. Multe!

Autorul foloseste opere de artă, documente, ritualuri secrete și obiective arhitecturale, reale. Cum le foloseste si ce le atribuie e deja fictiune și talent de scriitor. Dar sentimentul că tocmai ești pus în fata unor descoperiri fantastice este foarte plăcut.

Pasajul meu preferat

„Biroul lui Tebing nu semăna cu nici o altă încăpere cu aceași destinație din câte văzuse Sophie vreodată. De șase sau șapte ori mai întins decat cele mai luxoase birouri, le cabinet de travail al lui Sir Leigh părea un soi de hibrid între un laborator de cercetare, o bibliotecă de arhivă și un târg de vechituri. Iluminată de trei candelabre suspendate de plafon, pardoseala care părea nesfarsită era presărată cu insulițe formate din mese de lucru îngropate sub grămezi de cărți, lucrări de artă, artefacte și surprinzător de multe echipamente electronice: computere, proiectoare, microscoape, copiatoare si scanere de cercetare.”

Mărturisesc, acesta este genul meu de birou, spațiu de lucru- numiți-l cum vreți. Aș fi foarte inspirată într-un asemenea spațiu în care mi-aș aranja toate, dar absolut toate interesele la un loc.

Un loc de cinste în cartea aceasta îl au simbolurile, cred că și de asta e atât de plăcută la citit. Dar suntem înconjurați de simboluri și în viața de zi cu zi. Că mai avem sau nu mai avem ochi să le vedem, să le descoperim, asta e altceva.

Viața trăită ca un mister, așa mi-a spus cineva odată, demult: „Andrea, să îți trăiești viața ca pe cel mai mare și frumos mister de care ai parte…” Vorbele astea le-am pus la loc de cinste, chiar dacă atunci nu am înțeles pe deplin la ce se referă. Mai tarziu însă, când am ajuns să trăiesc într-un ritm mult prea rapid pentru a mă mai și putea bucura de ceva, am înțeles.

Asta îți spun și ție, acum: lasă misterul vieții să te cuprindă. Fă-ți timp pentru el.

A.N

Foto arhivă personală

Radiografia unei marsavii judiciare

Fascinația pentru uniformă: se pare că multe persoane o au. Eu multă vreme am detestat orice formă de uniformizare, aveam senzația că sistemul sufocă, transformă personalitățile în mese inerte, în oameni fără capacitatea personală de decizie. Asta era convingerea mea pe vremea rebeliunii adolescentine. Apoi, mai târziu, am descoperit că printre cei care practică meserii în uniforme, mai sunt și oameni capabili de lucruri extraordinare. Sigur, în continuare văd și o sumedenie de oameni care pur și simplu fac de rușine uniformele pe care le poartă. Până la urmă, poate e o simplă chestiune de noroc și de…alegeri făcute.

De ce să citești cartea?

Intri într-o lume în care traficul de influență, drogurile, arestările, urmăririle, politistii, procurorii, judecătorii, toți sunt prezentati într-un mod foarte sincer, fără nici o nuanțare. Aici lucrurile sunt extrem de clare: polițistul care e prost de bubuie, fix așa este prezentat, la fel ca și procurorul corupt până în măduva oaselor.

Sunt descrise și câteva pasaje foarte amuzante, din acțiunile întreprinse de protagonistul acestei cărți: Traian Berbeceanu și echipa ea. Caracterul amuzant vine din comicul de situație, nu din figurile de stil folosite sau metafore. Totul este de o realitate aproape prea…palpabilă.

Descoperi că unele persoane din acest sistem care are menirea de a ne apăra pe noi oamenii de rând ai societății, muncesc aproape aducand bani de acasă ca să poată duce la capăt diversele misiuni. Sigur, așa cum probabil te gândești deja, e vorba de aceia puțini care chiar se străduie și iau lucrurile în serios. Îți vine să mergi să le multumesti pentru toate eforturile și să îi întrebi ce îi face să meargă mai departe? Asta este o realitate foarte foarte tristă.

Pasajul meu preferat

De data asta, nu am.

Citind cartea am avut senzatia că parcurg paginile unui raport de activitate sau raport de autopsie a sistemului judiciar din România. Sunt foarte multe detalii tehnice: date de dosare, nume si prenume foarte bine plasate in timp și acțiuni, referiri la o sumedenie de institutii ale statului, numere de dosare, documente oficiale, procese verbale.

Cartea nu e ficțiune, nu e roman polițist. Prezintă pe bune lupta unui om îndrăgostit de meseria sa, o luptă pentru a demonstra că este nevinovat, că tot ce a făcut a fost să își facă meseria cu adevărat, fără să țină cont că actiunile lui deranjează la nivel înalt.

Sigur, ne-am obisnuit că aceia care au influență, să facă ce vor. Știm cumva că a încerca să aducem dreptatea într-un sistem plin de lingăi, interese corupte, foame de bani și de putere, este o actiune sortită eșecului. Și totusi, uneori apare câte un om cu o voință de fier, cu o dorință justițiară cum vezi doar în filme, care pune la bătaie tot ce are ca să arate că foamea de dreptate e mai puternică decât coruptia. Prețul plătit? Destul de mare. Banii se duc, familia hărțuită, jobul pierdut. Exact așa cum descrie și dnl Berbeceanu în cartea sa.

Merită? Asta e o întrebare la care fiecare trebuie să dăm un răspuns sincer. Dar îmi place să cred că am fi mai mulți care să răspundem cu Da decât cu Nu.

A.N