Refacerea relației este răspunderea părintelui

Pare un fel de banc sec: încă o răspundere în plus pe care o am ca părinte! Serios?!?!? Nu știam ce îmi lipsește…

Acesta este principiul numărul cinci, ultimul din seria dedicată îmbunătățirii relației pe care o avem cu copilul/copii noștri. Din principiul prezentat în articolul anterior „Supărarea?Nu duce la nimic” ne-am dat seama că este perfect normal să nu ne putem păstra calmul tot timpul, în orice situație. Și chiar am descoperit că există un mod sănătos de a ne expune supărarea față de copil.

Bunn… ne supărăm afectuos, dar ce facem după? Refacerea legăturii după o ceartă/supărare își revine ție, părintelui. De ce?

Din primul articol dedicat acestor principii, am convenit următorul lucru: dat fiind că nimic din ce face copilul nu trebuie să vă amenințe relația/legătura, el nu trebuie să depună vreun efort ca să o refacă. Logic, nu?

Și-atunci, dacă tu ți-ai ieșit din fire, e treaba ta să restabilești pacea. Cum?

  • Nu are rost să îl pui pe copil ( a se citi – forța) să își ceară scuze față de tine, înainte ca tu să-l fi iertat.
  • Evită promisiunile deșarte! Chiar nu e realist să te apuci să-i promiti copilului că n-ai să te mai enervezi, că n-ai să mai fii „rău”, findcă inevitabil ai să te mai enervezi și altă dată.
  • Refacerea legăturii înseamnă pur și simplu să recunoști că vezi ce s-a întâmplat – dacă tu ți-ai iesit din pepeni pentru boacăna făcută nu înseamnă că boacăna nu va mai exista, nu înseamnă că al tău copil va învăța ceva din nervii tăi- și înțelegi ce simte copilul în această privință – toate stările care se declanșează în copil ca reactie la furia ta: rușine, plâns, furie, aroganță- și asculți imparțial ce are el de spus vizavi de lucrurile întamplate.

Pentru mine, acest ultim punct a fost cel mai greu de realizat. Nu știu alți părinți cum sunt, dar eu eram absolut convinsă că sunt îndreptățită să mă supăr atunci când fiul meu face vreo trăznaie. Ce să fie vorba despre a mă duce eu să refac legătura?!?! Așteptam să își ceară el scuze, chiar dacă eu fusesem cea care a avut reacția de furie. Dar lucrurile se pot schimba, atunci când vrem. Și eu am vrut. Nu zic că a fost ușor. Dar zic că merită pe deplin!

Până la urmă, ce vrem să îi învățăm pe copii? Pe ce anume punem accent?

Haideți să le trasmitem că viitorul este important. Că punem accent pe vindecare și dezvoltare, nu pe obiectivele cu termen scurt.

Și să facem toate acestea cu bucurie. Cu multă bucurie.

A.N

Copilul nu intră la judecată

După principiul nr 1, despre care găsesti detalii aici: http://blog.andreaneag.com/?p=1117 , iată că azi îți aduc în atentie principiul numărul 2: Copilul nu intră la judecata adultului sau, așa cum este prezentat în cartea lui Gabor Mate: părintele nu îl judecă pe copil.

Critica din partea părintelui are efect puternic negativ asupra copilului, iar dacă e vorba despre un copil cu o stimă de sine redusă, această critică este devastatoare.

Se poate să criticăm fără să ne dăm seama, dar oricum, asta nu e o scuză. O mai bună conștientizare a modului în care gândim ca părinte, a așteptărilor pe care le avem față de copiii noștri, ne poate ajuta să oprim critica la timp. Gabor Mate spune că e mai indicat să îți muști limba decât să rostești un comentariu critic. Poate că unii dintre noi am face găuri în limbă de la atâta mușcat.

Dacă îl auzi pe copilul tău spunând „sunt rău!” , „sunt prost!” , „nu stiu să fac nimic” , sau dacă are tendința de a da vina întotdeauna pe alții „X este rău/răutăcios cu mine”, e timpul să iei măsuri. Aceste expresii auto-denigratoare îți arată că al tău copil este împotmolit în sentimentul rușinii.

Ce e de făcut?

În primul rând, nu are rost să folosești logica pentru a combate această auto-denigrare a copilului. Sentimentul rușinii nu apare în emisfera stângă a creierului (cea responsabilă, printre altele și cu logica gândirii) așa că degeaba încerci prin mijloace verbale să o elimini.

Ideea este să oprești alimentarea rușinii la copil: oprește-te din a face lucruri prin care copilul se simte deficient, defect, insuficient.

Mare atenție la tonul pe care îl folosești. Dacă vrei cu adevărat să îți ajuți copilul, atitudinea și implicit tonul pe care îl folosesti e nevoie să fie plin de afecțiune.

Înțelege și acceptă vulnerabilitatea copilului. Nu știu ce vise și idei îți faci vizavi de propriul copil, dar e cazul să îl accepti fix așa cum e și să îl iubești pentru fix ceea ce este, nu pentru ce speri tu să devină.

Ce mi se pare mie personal cel mai important din acest principiu este faptul că ai noștri copii trebuie să simtă că acceptarea lor de către părinți nu depinde de cât de bine fac ei ceva. Această acceptare nu este amenințată de o performanță slabă. Acceptarea există, pur și simplu.

Astfel, copiii devin tot mai deschiși la ajutor sau învățare în domeniile în care au dificultăți. De ce?

Findcă scapă de frică! Copiii simt că neajunsurile pe care le au nu le amenință relația cu părintele. Chiar și noi adulții suntem paralizati de frica de multe ori în viață: frica de eșec, frica de a nu fi suficient, frica de nu ne ridica la înălțimea aștepărilor, și multe alte frici.

Știu, noi adulții credem că le știm pe toate. Dar te invit să lași loc și pentru posibilitatea de a nu fi așa. Privește-ți copilul cu bunătate și acceptare, indiferent de ceea ce face. Așa vei găsi mai repede drumul pentru a îndrepta ce este de îndreptat. Până la urmă, copilul sau copii pe care îi ai se bazează pe tine.

A.N

Prichindeaua

E o fetiță mică-mică, de doi ani și un pic. Bondoacă, creolă, cu ochii mari, și un ciuf de codiță prins în vârful capului. Are pașii mărunți și apăsați.

Pe holul spitalului, stă pe un scăunel roz. Stă așa, cum stăteau altădată bunicile pe băncile din fața caselor. . Când am văzut cât de liniștită e ea acolo pe scăunelul ăla mic-mic, mi-am spus: oare ce așteaptă să vadă? ce i se poate părea atât de interesant pe holul ăsta unde nu-i țipenie de om? N-am apucat să-mi termin șirul gândurilor că am zis cu voce tare:

ce totală e fetița asta! cum stă ea aici, de parcă ar fi fost bătrână odată.

Și atunci am aflat: micuța nu are vreun adult cu ea. E internată în salon împreună cu un frățior, mai mic. Are și frați mai mari, dar sunt împrăștiați prin cartiere, la cerșit. Mama e și ea prin spital, pe undeva, gravidă cu următorul prunc. E singura fetiță care are voie să stea pe hol, în rest toți copiii sunt îndrumați să rămână în saloane împreună cu aparținătorii lor.  Bineînțeles că mintea mea s-a blocat la faza cu : acest copil de 2 ani este singur într-un spital. Singur, singur, singur. Cum se poate așa ceva? Cum se descurcă? 

Mai făceam un pas către ieșire, mă mai uitam la ea cum își bălăngăne piciorușele alea minuscule și cum îți ține mânuțele așezate în poală. Mintea mea? în continuare blocată. O aud pe una din asistente din capătul holului, strigând-o pe nume și întrebând-o:

vii să-ți dau o bomboană? Vrei?

Și cu o bucurie măsurată, cântărită oarecum, s-a apropiat de camera în care era asistenta și a așteptat în ușă bomboana. A luat-o fără grabă, fs-a dus înapoi pe scăunelul ei, și a mâncat-o. În tot timpul ăsta, asistenta vorbea cu ea ca și cu un adult, iar cărăbușul de fetiță întelegea tot.

Iar eu a trebuit să grăbesc pasul către lift fiindcă, deși nu fac asta în spital niciodată, am început să plâng.

Lecția de azi a fost una…dură și valoroasă. Ca un semn de exclamare pentru lucrurile care mi se par normale. Fiindcă, nu-i așa că e normal să îmi sărut fiul de noapte bună? Nu-i așa că e normal să îl țin în brațe atunci când e răcit, are febră sau s-a lovit în joaca lui? Nu-i așa că nici măcar nu concep că dacă el ajunge cumva în spital, eu să nu fiu acolo?

Cu toate astea, sunt copii care nu se pot cuibări în brațele părinților și sunt părinți care nu își pot alina copiii.

N-am plâns de mila fetiței. Lacrimile au pornit șuvoi fiindcă nu știu dacă am mai văzut atâta seninătate, inocență și dârzenie, într-un corp de nici 1 m înălțime…

Dacă și tu esti în categoria cu ”e normal să…” uită-te bine la oamenii pe care îi ai în jurul tău și care îți vor binele, care te iubesc. Ești privilegiat.  Dacă ești părinte și poți să îți susții copiii sau copilul, bucură-te. Esti privilegiat.  Orice văicăreli ai în program, opreste-te. Când un copil de-o șchioapă zâmbește deși e singur în spital, tu nu mai ai scuze. Fă ce ai de făcut și fă bine.

De multe ori, considerăm că ni se cuvine. Ni se cuvine tot ce e mai bun. Așa să fie?

Cu drag și gândul la fetița de azi,

A.N.

Septembrie

e gata. E luna care mi-a plăcut întotdeauna. Mă rog, întotdeauna însemnând de prin liceu, până atunci doar lunile cu vacanța aveau cu adevarat însemnătate pentru mine. Însă prin a X-a, s-a produs declicul. Nu știu de la ce, dar de atunci gustul de Septembrie, parfumul de Septembrie și lumina de Septembrie au început să mă curteze, am ajuns să le cunosc și acum să le iubesc. Pare simplu, nu?

Nu-i chiar așa, în condițiile în care toți in jurul meu oftau că s-a terminat vara, bombăneau când erau 3-4 zile de ploaie, pufneau la 1-2 zile de vânt și chiar se auto-diagnosticau cu depresie tomnatică. Se termina vacanta, lăsau și iubirile de-o vară urmele lor. Și totuși, în contextul acesta complet nefavorabil, Septembrie mi-a devenit atat de dragă…

Prima dată: eram atât de obosită după antrenament, mergeam către casă. Și văd un copac cu frunze nici verzi nici galbene, nici roșii nici portocalii, asa…ca timpul în care vrei să pleci dar vrei și să rămâi. Și cu toate că mă durea fiecare mușchi, fiecare pas, m-am oprit să privesc copacul ăsta. Nu era un copac nou, trecusem pe lângă el de sute de ori, și totuși avea ceva diferit. Și-mi venea să-l iau în brațe, să-i mângâi frunzele și să-l intreb: ce-i cu tine? De ce esti asa frumos azi? Nu l-am luat în brațe, pe vremea aia îmi făceam griji de ce spune lumea (azi am scăpat de grija asta!Doamne, bine-i fără ea!) dar privindu-l, mi-a devenit tot mai clar: era lumina! Lumina care i se strecura printre frunze, lumina care toată vara a fost dogoritoare, acum e diafană. E clară, ca o dimineața după o noapte plină de gânduri hai-hui.

În timp: Septembrie a devenit (și)luna în care mi-am cunoscut soțul, ne-am căsătorit, s-a născut primul nostru copil. Anul ăsta, în 17 Septembrie, Siluan a împlinit 2 ani și noi am împlinit 5 ani de la nuntă. Ce de lumină… Ne-am serbat în dungi, fiindcă iubim marea! Majoritatea celor care au fost alături de noi în acest 17 Septembrie, au fost cu noi si la Taina Cununiei:  si e nemaipomenit să-i vad acum în alb si albastru, cu dungi și buline marinărești, și copiii după ei. Dacă tot veni vorba,ați remarcat cum e lumina în Septembrie, la mare? Cum valurile sunt mai spumoase, cum nisipul strălucește mai fin, cum nu te mai apasă nici o dogoare? Să crească Siluan și să-i arat si lui diferența de lumini. 🙂 Dar cred că deja o stie. Mă uit de multe ori la copii, îl urmăresc și pe Siluan: sunt lumini ambulante. Să-l ajut să-și păstreze lumina, asta mi se pare cel mai important în “meseria” mea de mamă. Nu-mi place asta cu meseria de parinte. Cred în devenirea părintelui. Să crească mare Siluan, și să împartă din lumina lui și altora. Nu-i ușor, și uneori gandul acesta că la noi în familie este om nou mă face să mă sfiesc. Siluan e om nou, om perfect (sufleste), e micro si macro-cosmos în acelasi timp, e pagina de un alb dureros de strălucitor (știi cum te dor ochii cand soarele se reflecta in zăpada?!). De asta cred în devenire spirituală, nu în dezvoltare spirituală. De asta cred că pe copii, noi adultii, ii tratam cu prea putin respect. Îi luăm ca atare, for granted, și nu ne mai mirăm de lumina lor, de cât de frumos se oglindește Dumnezeu în ei. Și punem pe ei Așteptările noastre, proiectam dorințele noastre, adică ne străduim din toate puterile să le acoperim lumina. Stăm ca prostu’-n-târg că nu stim ce sa facem cu bucuria lor, cu perfecțiunea lor, uneori chiar ne sperie și atunci muncim aprig la apărarea noastră. Nu îndrăznim să renunțăm la bagajul nostru, așa că îl dăm copilului să-l care. De asta cred în libertatea, verticalitatea și inteligenta oferite de practicarea credinței.

O să ramân mereu cu Septembrie la loc de cinste în suflet. Chiar dacă în unii ani plouă mult. Septembrie îmi miroase a carte veche, a leneveală sub pături calde. Ploaia septembrăiască e de o melancolie plăcută, are gust de struguri copți și mă face să îmbrățișez omul de lângă mine. E luna în care pe Siluan îl serbez de două ori(naștere + Sfântul Siluan) și pe mine de trei ori.

Septembrie e lumină, lumină, lumină.

Andrea