Tag: oglinda

Femeia în fața oglinzii

Posted on by adminn

După copertă, și după titlu, mă așteptam să găsesc o carte în care eternul feminin cu ale lui mistere și frământări este pus sub lupă. Si mă gândeam: sigur de asta e în fața oglinzii, ca să se descopere pe sine. Că noi femeile suntem încurcate uneori toată viața și până ne dibuim, și până ne dăm seama cine suntem cu adevărat, împlinim 40 de ani. Oare de asta se zice că femeia la 40 de ani e extraordinară?

Am început să citesc și după primele 15 pagini mi-am dat seama că nici vorbă de presupunerile mele. Adică, oarecum am nimerit-o, dar totusi eram foarte departe. Și m-am bucurat. Mult! Fiindcă îmi place să fiu luată prin surprindere de o carte. Am citit pe plajă (eram în concediu când am început-o) și după ce îmi adormea familionul. Băieții mei picau secerați de oboseala dulce pe care ți-o dă marea și soarele și nisipul, mie mi se închideau ochii și-mi venea să mă las pradă între cearceafurile albe și fine, dar pur și simplu nu aveam răbdare. Cum să dorm când trebuia să descopăr ce mai făceau Anne, Hanna și Anny?

Știi senzația aceea că pagină după pagină descoperi ceva despre tine, prin alții? Și te tot miri cum te poți regăsi în situații atât de diferite?

Am trăit din plin cele 335 de pagini! Avem 3 personaje principale: Anne, Hanna și Anny, 3 femei din 3 epoci foarte diferite, cu 3 povești de viață opuse (la prima vedere) dar pe măsură ce înaintezi cu rândurile descoperi că sunt legate atât de tare una de cealaltă și, într-un mod uimitor, chiar legate de …tine, cea care citești.

Ce e foarte fain, dar chiar foarte fain în cartea asta, e chiar stilul în care e scrisă. Poveștile celor 3 Ana vin fiecare sub forma unui capitol, și ordinea în care se succed capitolele este : Anne, Hanna, Any. Anne, Hanna, Any și tot așa, până la finalul cărții. Adică nu afli povestea uneia până la capăt, din prima. Nu,nu! Ca să cunoști povestea Annei, trebuie să treci și prin povestea Hannei.

Anne trăiește la Bruges, în epoca Renașterii. Hanna trăiește în Viena imperială, pe vremea lui Freud. Anny e vedetă a Hollywood-ului actual. Și fiecare, dintr-un motiv sau altul, nu se integrează în normele și tipicul epoci respective.

„Mi-e teamă că sunt diferită. Cumplit de diferită. De ce oare nu mă pot mulțumi cu ceva care pe alta ar entuziasma-o?”

Cel mai tare m-a enervat Hanna: cum să te minți așa până la capăt?!?!?!  Am înțeles-o pe Anny, geniala actriță dependendă de tot soiul de obiceiuri distructive: aici din cauza meseriei mele care presupune multă empatie. Iar la Anne am admirat capacitatea de a vedea esența lucrurilor și bucuria venită dintr-o simplă rază de soare.

Universul feminin, cu toate trăirile noastre, de la cele mai profunde până la cele mai superficiale, e aici: în filele acestei cărți. Un du-te-vino halucinant, fermecător, pe alocuri chiar enervant.

În trei zile am terminat cartea. Cred că mai mult am inspirat-o, ca pe o gură de aer proaspăt, decât am citit-o. Și am dat-o mai departe prietenei mele Diana, cu nume predestinat pentru cartea asta, fiindcă în numele ei există și trei litere: ana. Si fiindcă era musai să o împărtășesc cu cineva! Noi două suntem foarte diferite, așa că mă așteptam să vedem situația Anelor din carte, diferit. Ce îmi spune ea după ce o termină de citit? Că Anny -actrița- a enervat-o cel mai tare (cum să fie așa iresponsabilă?!?!?), că Hanna a făcut cea mai bună alegere și că Anne e cumva tiza ei. După cum spuneam, la polul opus.

cu toate astea, amândouă ne-am regăsit în fiecare Ană a lui Schmitt. Cred că ăsta e marele câștig al cărții: descoperi că și acum sute de ani cineva avea fix aceleași frământări ca și tine. Și că uneori avem atâta iubire în suflet că nu știm ce să facem cu ea. Și încă ceva: niciuna dintre noi nu am luat la analizat bărbații din carte: SMS 1, urmat de SMS 2:

 

 

 

 

 

 

Se vede și din acest schimb de sms-uri :))) :)))

E un bun exercițiu acesta: de a sta în fața oglinzii. Să ne privim cu îngăduință, cu bucurie, cu iubire. Poate fi însă un exercițiu greu. De ce? fiindcă ne-am obișnuit să cerem de la noi lucruri imposibile, ne-am obișnuit să ne tratăm cu asprime, indiferență, ba chiar cruzime uneori. Și în același timp, tânjim după fericire.

„Totuși, există realități pe care le curpindem mai bine prin absența gândrii decât prin gandire. Dumnezeu nu poate fi cuprins, e mai presus de vorbele și de noțiunile noastre. Când o persoană consideră că limbajul este îndestulător, înseamnă că nu a simțit și nici nu a descoperit mare lucru. Ce cumplită sărăcie: să poți să te exprimi perfect! ”

Spor la citit! Și la descoperit Ana din tine.

Cu drag, A.N

P.S: o găsesti așa: Femeia în fața oglinzii- Eric Emanuel Schmitt

Zambete in oglinda

Posted on by adminn

                      “Nimic nu este mai minunat pe lume decat zambetul unui copil. Ce o fi vazand un copil in mine cand imi zambeste? Imi zambeste de parca l-a vazut pe Dumnezeu. Ei, aceea este sanatate. Aceea este bucuria de a vedea “chipul” – sunt convinsa ca acel copil curat vede chipul lui Dumnezeu din mine si lui ii zambeste.”(Monahia Siluana Vlad- Mestesugul bucuriei – Cum dobandim bucuria deplina, ce nimeni nu o va lua de la noi- ).

Cand am citit randurile astea, am vazut instant zambetele pe care mi le daruiesc George si Xenia ( G si X sunt familia noastra. G si X sunt copiii nasilor nostri, asta inseamna ca ne sunt… Social, nici nu conteaza ce ne sunt. Va spun, sunt lipiti de sufletul nostru. Ca si cum ar fi fost dintotdeauna acolo.)  Cele mai recente, azi de dimineata in timpul Sfintei Liturghii. George isi plimba degetele prin parul meu, ma mangaia usor si dragastos, si secunde intregi ma privea zambind. Mi-a marturisit in soapta: Andrea, imi place parul tau!

 Am ingenuncheat la rugaciunea Tatal Nostru, a ingenuncheat si el. Dupa aceea m-a rugat sa-l iau in brate: ca sa vada mai bine ce face parintele acolo in altar. Si cat timp il tineam in brate el privea picturile, preotii, si tot la cateva minute imi tinea chipul in ambele manute si imi zambea. Si eu ii zambeam, il pupam usor pe obraz sau pe frunte.  Dar aceste zambete….nu sunt zambete pe care le intalnesc in restul zilelor. Sunt zambete limpezi, si am de fiecare data senzatia acuta ca ma aflu pe o apa ale carei adancimi le vad pana in cele mai mici detalii. Nu urmaresc interese. Zambetele astea vin din cele mai indepartate colturi ale sufletului si de foarte multe ori ma minunez si ma mir si ma intreb: Cum se poate asa ceva, Doamne? Cum se poate ca, desi e intre noi o distanta de 25 de ani, sa fim intr-o asa comuniune? Sunt zambete din care primesc pace:  tot tumultul meu sufletesc se aseaza intr-o ordine fireasca, calma.  Cand George ia o pauza de la activitati si ma acopera cu zambetul lui, e un moment in care totul in jur se estompeaza – e greu sa descriu in cuvinte aceste clipe, e greu pentru ca am senzatia ca nu gasesc termeni, cuvinte, expresii suficient de fine incat sa construiasca imaginea in intregime… In acele clipe, nu le zambesc ochilor sau nasului sau simpatic foc si intuiesc ca nici el nu zambeste fetei mele. In acele clipe, Timpul sta in loc, e doar intalnirea noastra. Si m-am gandit de foarte multe ori cine cu cine se intalneste sau ce cu ce.

Azi, in fragmentul citat mai sus, am aflat raspunsul. Am inteles. George, la cei 3 ani ai lui, are sanatatea sufleteasca in care ii poate zambi chipului lui Dumnezeu aflat in ungherul tainic al sufletului meu. Si apoi, e o oglindire… De asta nu am cuvinte suficiente, de asta am senzatia ca oricate fraze as construi, nimic nu egaleaza momentul trait.

Eu, recunosc, fac eforturi pentru a vedea in fiecare om pe care-l intalnesc chipul lui Dumnezeu. Cu unii reusesc mai usor, cu altii mai greu, cu altii deloc. Dar tin speranta sus si nadajduiesc ca intr-o zi voi ajunge si eu ca si George : cu zambete limpezi si sanatate sufleteasca.

Cu drag,

Andrea