Iubire amară- Elena Ferrante

Imediat după ce am terminat cartea Fiica ascunsă, am luat în brațe Iubirea amară.

În zilele acestea am un ritm de o carte pe zi, dacă e cartea până în 200 de pagini. Tocmai de asta vor urma cateva articole pe blog dedicate Jurnalului de lectură. Asta e, stăm acasă cuminței și citim mult, de la mic la mare.

De ce să citești cartea?

The New York Times zice că în această carte vocea Elenei Ferrante are o forță nemaiîntâlnită. Nu mă apuc eu să intru în polemici cu NYT, dar personal nu mi-a lăsat impresia asta. Deși am terminat cartea de o săptămână, nu mi-a rămas întipărită în minte așa cum au făcut-o cele patru volume din Prietena mea genială.

Acțiunea se petrece în Napoli, un oraș pe care fie vei ajunge să îl iubești, fie să îl urăști, după ce îl vezi prin ochi de Ferrante. Eu una, m-am îndrăgostit iremediabil. Așa că l-am pus pe lista „de vizitat” pentru 2021.

Ți se va dezvălui o relație mamă-fiică din toate unghiurile posibile. Ceea ce va duce, inevitabil, la o analiză a propriei tale relații pe care o ai cu mama ta. Este o carte care ridică întrebări, deși la prima vedere ai tendința să rămâi ancorat în povestea încalcită a morții Amaliei.

Pasajul meu preferat?

Hmmm… mi-e foarte greu să aleg. În principal pentru că această carte m-a întristat tare. Și am fost tare dezamăgită de alegerile pe care le-au făcut femeile din aceste pagini. Cu toate astea..

„La primele raze de soare am pornit pe o cărare nisipoasă. Erau doar cărăbuși și șopârle nemișcate, așteptând să se încălzească. Frunzele trestiilor, cu care făcusem pentru mine și pentru surorile mele schelete de zmeie, îmi udau taiorul cum le atingeam. Mi-am scos pantofii și mi-am afundat picioarele dureroase într-un nisip rece, fin și murdar, printre tot felul de gunoaie. ……….. Mă întorsesem deja în locul acela după moartea mamei mele. Nu văzusem nici marea nici plaja. Văzusem doar detalii: ghiocul alb al unei scoici, dungată riguros, un rac cu abdomeul segmentat întors spre soare, trunchiul acela pe care mă așezasem. Mă întrebam de ce mama mea hotărâse să moară în locul acela. N-aveam să aflu niciodată. Eram singura sursă posibilă a poveștii, nu puteam și nici nu voiam, să caut înafara mea.”

Relațiile cu părinții pot fi de multe ori foarte complicate. Alteori, nu. Cel mai important e că acestea pot evolua, pot crește frumos, atunci când ambele părți- și copii și părinți- aleg să facă asta, împreună.

Acum, că sunt părinte la rândul meu, îmi dau seama cât de ușor este să greșești, din iubire. Tocmai de aceea nu mai judec părinții, fie ei din generații trecute sau din generația mea. Sigur, aici îi exclud pe cei care fac rău voit. De ce Amalia a ales să rămână atât de mult lângă un bărbat care a terorizat-o? De ce a ales forma asta de apărare pentru fetele ei? Cum poate un tată, un soț, să cultive cu bună știință teama în familia sa?

Conexiunea pe care o am cu cei din jurul meu este cel mai important lucru pentru mine. Relațiile construite. Sunt un om al oamenilor, ca să zic așa. Aceasta este comoara mea și cred cu tărie că iubirea, grija, grația dintre oameni aduc cele mai frumoase amintiri și scot la iveală cele mai nebănuite resurse. Tocmai de aceea îmi este atât de greu în perioada asta de distanțare socială. Auzi, ce nume i-au găsit; până și sintagma asta mi se pare rece ca un bloc de marmură. M-am gândit deseori ce vreau să las moștenire copiilor mei, ce „urmă” vreau să las în lumea asta. Mult timp a fost o întrebare fără răspuns, sau cu răspunsuri în care nu prea credeam. De la o vreme însă, mi-e tot mai clar: bucuria de a fi cu adevărat împreună.

A.N

P.S: dacă citești și tu Iubire Amară, împărtășește cu mine părerea ta.

Fotografii din arhiva personală.

Fiica ascunsă- Elena Ferrante

Am descoperit-o pe Ferrante vara trecută. De fapt, mai corect ar fi să spun că mi-a fost descoperită: am primit tetralogia napolitană cadou (Prietena mea genială și celălalte trei volume). Cel mai amuzant e că mi-a dăruit-o chiar prietena mea genială, Simona. Despre aventurile pe care le-am avut cu aceste patru cărți voi scrie în altă zi, acum vreau să vă povestesc despre Fiica ascunsă.

Este o carte curajoasă, dar se pare că asta e o trăsătură comună a cărților Ferrante. Acum, după ce am citit șapte cărți ale autoarei, îmi dau seama că Elena Ferrante scrie fără milă. Personajele sunt absurd de sincere uneori, dacă vă puteți închipui.

Acțiunea se petrece la mare, ceea ce pentru mine a fost o evadare excelentă în aceste zile în care stăm acasă din motive de CoVid19.

De ce să citești cartea?

Ca să afli de ce un adult ar ascunde o păpușă după care disperă alți adulti și copii laolaltă, pentru a te întreba de ce o femeie care pare să aibă tot alege totuși să își înșele soțul, pentru a te bucura de gălăgia tipic italiană, pentru a înțelege că mamele se simt de multe ori absolut depășite de situație și fac alegeri disperate, pentru a te bucura de o introspectie feminină sinceră până la cruzime.

Autenticitatea ta ca femeie este pusă la îndoială în aceste pagini. Câte dintre noi am știut ce să facem cu tot ceea ce simțim, indiferent dacă era bine sau rău? Cât din ceea ce simțim am acceptat și cât am ascuns sub un preș imaginar?

Totul pornește de la Leda, personajul principal, care pleacă singură într-o vacanță după ce fetele ei se mută pe alt continent. De soț e divorțată de multă vreme, așa că pe el nu avem de ce să-l mai punem la socoteală. Și ce loc mai bun pentru vacanță decât marea?

Pasajul meu preferat? descrierea cărării care duce la plajă.

„ ….după vreo douăzeci de minute, pe partea dreaptă începea o pădure de pini, am văzut un indicator de parcare, m-am oprit. Încărcată cu lucrurile mele, am încălecat parapetul și am apucat-o pe o potecă de culoare roșie de la acele de pin. Îmi place mult mirosul de rășină, am petrecut veri întregi, când eram mică, pe plaje care încă nu fuseseră înghițite de cimentul camorrei și care începeau unde se termină pădurea de pini. Mirosul acela este mirosul vacanțelor, al jocurilor estivale ale copilăriei. ……………….

Păduricea era foarte deasă, cu o vegetație învălmășită, și trunchiurile crescute sub rafalele vantului păreau pe punctul de a cădea pe spate, speriate de ceva care venea dinspre mare. N-am mers mai mult de cinci minute și apoi au apărut dunele și marea. Am trecut pe lângă niște trunchiuri răsucite de eucalipti care răsăreau din nisip, am pornit pe o podină de lemn prin stufăriș verde și leandri, am ajuns la un complex elegant.

Locul mi-a plăcut imediat. ”

N-am ajuns niciodată la o plajă trecând printr-o pădure. În schimb, am fost pe o plajă care era mărginită de o pădure de pini, în Grecia. Eram într-o mini-croazieră dinspre Paralia Katerini către insula Skiatos și pe la ora prânzului ne-au debarcat direct pe plaja Koukounaries. S-a întâmplat tare demult, dar țin minte și azi combinația uluitoare dintre parfumul acelor de pin și aerul sărat al mării. Și apa mării calmă, caldă și de un albastru-verzui incredibil. Era pentru prima dată când vedeam o pădure atât de aproape de plajă. Poate de asta mi-a plăcut atât de mult pasajul cu pădurea din carte.

Nu e o carte comodă. Ridică de deasupra maternității vălul idilic și lasă să se vadă toate hibele, durerile, amețelile, bucuriile, tristețile. Întotdeauna am simțit că o femeie care este și mamă, nu este doar mamă. Că mai are dorințe, vise, planuri care nu au de-a face nimic cu maternitatea, dar care totuși sunt deseori ignorate sub pretextul de a trebui să fim „mame perfecte”. Cartea aceasta ne arată clar că nu e așa.

De fapt, și viața ne arată că perfecțiunea, așa cum ne-o imaginăm noi, nu există.

Dacă o citești, poate împărtășești cu mine părerea ta.

A.N.

Cum să nu-ți mai plângi de milă -Lunea Mare

Azi, despre turnura interesantă pe care o are viața deseori. Se întâmplă să ajungem în situații diverse si să exclamăm:”de ce mi se întâmpla asta? De ce tocmai acum?”

pinterest.com

Și de cele mai multe ori tocmai faptul că ajungem într-o asemenea situație înseamnă un câștig pentru noi. Suntem nevoiți să ieșim din zona de confort, să ne revizuim reperele, valorile, relațiile cu ceilalți. Descoperim în noi resurse nebănuite. Ne punem la treabă abilitățile, ne deschidem către oportunități.

Dar nu vedem asta de la bun început. Întâi ne doare. Nu înțelegem ce se întâmplă și cum vom putea trece cu bine și peste acest episod. Vrem cu disperare ca totul să fie ca înainte. Ajungem să-i urâm pe cei care ne trădează. Cu cât rezistența ta la schimbare este mai mare, cu atât îți va fi mai greu să identifici posibilele aspecte pozitive în situația aparent negativă.

Tu cum faci față momentelor 0 din viața ta?

Apoi, mai sunt clipele în care te irosești. Te Invit să te gândești la cât de mult îți valorifici punctele forte în viața de zi cu zi.

Cât dai din ceea ce ești?

La un moment dat, va fi prea greu să recuperezi tot timpul irosit. Știu, nu ne place să ne gândim la asta. Vrem să credem că avem tot timpul din lume. Nu e așa. Da, în majoritatea cărților și materialelor de dezvoltare personală se vehiculează ideea că “niciodată nu e prea târziu!poți face tot ce îți dorești! Tot ce contează e să vrei cu adevarat!” Mda, sigur că da. Atâta doar că trebuie să muncești de 100 de ori mai mult, să îți dorești de 1000 de ori mai tare. Cum ar fi să îți dai timp de introspecție cât mai des, să cauți adânc în tine ceea ce te caracterizează și să oferi celor din jur toate acestea? Îți dai seama ce avânt ai avea?

Inspirația pentru cele scrise mai sus stă în Semnificația zilei de azi:Lunea Mare. Pentru întreaga creștinătate acum este o perioadă deosebită: Săptămâna Mare sau Săptămana Patimilor. În Lunea Mare se pomenește patriarhul Iosif care a fost vândut de frații săi (daca tot vorbeam de dezamăgiri și trădări în relații) ajunge în pușcărie (moment 0 critic) și din condiția de prizonier ajunge în poziția de administrator peste tot Egiptul (genul de american Dream doar că se întâmplă cu mult înaintea Americii). Lucru care nu s-ar fi întâmplat dacă și-ar fi plâns de milă.

Tot în Lunea Mare se pomenește smochinul neroditor ca pildă despre iubire și dreptate. Te poți gândi la proverbialul “Dumnezeu îți dă da’ nu-ți bagă în traistă!” sau la vehiculatul “așteaptă totul mură-n gură!”. Sau la internaționalul “fortune favores prepared mind”. Adica tot timpul pe care il petreci lamentâmdu-te că nu poți, nu știi, nu crezi este timp irosit. În schimb, te Invit să fii creativ, să îți adresezi întrebări precum:

Cum aș putea face asta, altfel? Ce pot schimba? Cum îmi folosesc resursele existente pentru a-mi maximiza câștigul?

pinterest.com

Asumă-ți condiția. Descoperă și lucrează cu punctele tale forte. Fii smochin roditor!

Cu drag (și smochine), Andrea

Septembrie

e gata. E luna care mi-a plăcut întotdeauna. Mă rog, întotdeauna însemnând de prin liceu, până atunci doar lunile cu vacanța aveau cu adevarat însemnătate pentru mine. Însă prin a X-a, s-a produs declicul. Nu știu de la ce, dar de atunci gustul de Septembrie, parfumul de Septembrie și lumina de Septembrie au început să mă curteze, am ajuns să le cunosc și acum să le iubesc. Pare simplu, nu?

Nu-i chiar așa, în condițiile în care toți in jurul meu oftau că s-a terminat vara, bombăneau când erau 3-4 zile de ploaie, pufneau la 1-2 zile de vânt și chiar se auto-diagnosticau cu depresie tomnatică. Se termina vacanta, lăsau și iubirile de-o vară urmele lor. Și totuși, în contextul acesta complet nefavorabil, Septembrie mi-a devenit atat de dragă…

Prima dată: eram atât de obosită după antrenament, mergeam către casă. Și văd un copac cu frunze nici verzi nici galbene, nici roșii nici portocalii, asa…ca timpul în care vrei să pleci dar vrei și să rămâi. Și cu toate că mă durea fiecare mușchi, fiecare pas, m-am oprit să privesc copacul ăsta. Nu era un copac nou, trecusem pe lângă el de sute de ori, și totuși avea ceva diferit. Și-mi venea să-l iau în brațe, să-i mângâi frunzele și să-l intreb: ce-i cu tine? De ce esti asa frumos azi? Nu l-am luat în brațe, pe vremea aia îmi făceam griji de ce spune lumea (azi am scăpat de grija asta!Doamne, bine-i fără ea!) dar privindu-l, mi-a devenit tot mai clar: era lumina! Lumina care i se strecura printre frunze, lumina care toată vara a fost dogoritoare, acum e diafană. E clară, ca o dimineața după o noapte plină de gânduri hai-hui.

În timp: Septembrie a devenit (și)luna în care mi-am cunoscut soțul, ne-am căsătorit, s-a născut primul nostru copil. Anul ăsta, în 17 Septembrie, Siluan a împlinit 2 ani și noi am împlinit 5 ani de la nuntă. Ce de lumină… Ne-am serbat în dungi, fiindcă iubim marea! Majoritatea celor care au fost alături de noi în acest 17 Septembrie, au fost cu noi si la Taina Cununiei:  si e nemaipomenit să-i vad acum în alb si albastru, cu dungi și buline marinărești, și copiii după ei. Dacă tot veni vorba,ați remarcat cum e lumina în Septembrie, la mare? Cum valurile sunt mai spumoase, cum nisipul strălucește mai fin, cum nu te mai apasă nici o dogoare? Să crească Siluan și să-i arat si lui diferența de lumini. 🙂 Dar cred că deja o stie. Mă uit de multe ori la copii, îl urmăresc și pe Siluan: sunt lumini ambulante. Să-l ajut să-și păstreze lumina, asta mi se pare cel mai important în “meseria” mea de mamă. Nu-mi place asta cu meseria de parinte. Cred în devenirea părintelui. Să crească mare Siluan, și să împartă din lumina lui și altora. Nu-i ușor, și uneori gandul acesta că la noi în familie este om nou mă face să mă sfiesc. Siluan e om nou, om perfect (sufleste), e micro si macro-cosmos în acelasi timp, e pagina de un alb dureros de strălucitor (știi cum te dor ochii cand soarele se reflecta in zăpada?!). De asta cred în devenire spirituală, nu în dezvoltare spirituală. De asta cred că pe copii, noi adultii, ii tratam cu prea putin respect. Îi luăm ca atare, for granted, și nu ne mai mirăm de lumina lor, de cât de frumos se oglindește Dumnezeu în ei. Și punem pe ei Așteptările noastre, proiectam dorințele noastre, adică ne străduim din toate puterile să le acoperim lumina. Stăm ca prostu’-n-târg că nu stim ce sa facem cu bucuria lor, cu perfecțiunea lor, uneori chiar ne sperie și atunci muncim aprig la apărarea noastră. Nu îndrăznim să renunțăm la bagajul nostru, așa că îl dăm copilului să-l care. De asta cred în libertatea, verticalitatea și inteligenta oferite de practicarea credinței.

O să ramân mereu cu Septembrie la loc de cinste în suflet. Chiar dacă în unii ani plouă mult. Septembrie îmi miroase a carte veche, a leneveală sub pături calde. Ploaia septembrăiască e de o melancolie plăcută, are gust de struguri copți și mă face să îmbrățișez omul de lângă mine. E luna în care pe Siluan îl serbez de două ori(naștere + Sfântul Siluan) și pe mine de trei ori.

Septembrie e lumină, lumină, lumină.

Andrea