Septembrie

e gata. E luna care mi-a plăcut întotdeauna. Mă rog, întotdeauna însemnând de prin liceu, până atunci doar lunile cu vacanța aveau cu adevarat însemnătate pentru mine. Însă prin a X-a, s-a produs declicul. Nu știu de la ce, dar de atunci gustul de Septembrie, parfumul de Septembrie și lumina de Septembrie au început să mă curteze, am ajuns să le cunosc și acum să le iubesc. Pare simplu, nu?

Nu-i chiar așa, în condițiile în care toți in jurul meu oftau că s-a terminat vara, bombăneau când erau 3-4 zile de ploaie, pufneau la 1-2 zile de vânt și chiar se auto-diagnosticau cu depresie tomnatică. Se termina vacanta, lăsau și iubirile de-o vară urmele lor. Și totuși, în contextul acesta complet nefavorabil, Septembrie mi-a devenit atat de dragă…

Prima dată: eram atât de obosită după antrenament, mergeam către casă. Și văd un copac cu frunze nici verzi nici galbene, nici roșii nici portocalii, asa…ca timpul în care vrei să pleci dar vrei și să rămâi. Și cu toate că mă durea fiecare mușchi, fiecare pas, m-am oprit să privesc copacul ăsta. Nu era un copac nou, trecusem pe lângă el de sute de ori, și totuși avea ceva diferit. Și-mi venea să-l iau în brațe, să-i mângâi frunzele și să-l intreb: ce-i cu tine? De ce esti asa frumos azi? Nu l-am luat în brațe, pe vremea aia îmi făceam griji de ce spune lumea (azi am scăpat de grija asta!Doamne, bine-i fără ea!) dar privindu-l, mi-a devenit tot mai clar: era lumina! Lumina care i se strecura printre frunze, lumina care toată vara a fost dogoritoare, acum e diafană. E clară, ca o dimineața după o noapte plină de gânduri hai-hui.

În timp: Septembrie a devenit (și)luna în care mi-am cunoscut soțul, ne-am căsătorit, s-a născut primul nostru copil. Anul ăsta, în 17 Septembrie, Siluan a împlinit 2 ani și noi am împlinit 5 ani de la nuntă. Ce de lumină… Ne-am serbat în dungi, fiindcă iubim marea! Majoritatea celor care au fost alături de noi în acest 17 Septembrie, au fost cu noi si la Taina Cununiei:  si e nemaipomenit să-i vad acum în alb si albastru, cu dungi și buline marinărești, și copiii după ei. Dacă tot veni vorba,ați remarcat cum e lumina în Septembrie, la mare? Cum valurile sunt mai spumoase, cum nisipul strălucește mai fin, cum nu te mai apasă nici o dogoare? Să crească Siluan și să-i arat si lui diferența de lumini. 🙂 Dar cred că deja o stie. Mă uit de multe ori la copii, îl urmăresc și pe Siluan: sunt lumini ambulante. Să-l ajut să-și păstreze lumina, asta mi se pare cel mai important în “meseria” mea de mamă. Nu-mi place asta cu meseria de parinte. Cred în devenirea părintelui. Să crească mare Siluan, și să împartă din lumina lui și altora. Nu-i ușor, și uneori gandul acesta că la noi în familie este om nou mă face să mă sfiesc. Siluan e om nou, om perfect (sufleste), e micro si macro-cosmos în acelasi timp, e pagina de un alb dureros de strălucitor (știi cum te dor ochii cand soarele se reflecta in zăpada?!). De asta cred în devenire spirituală, nu în dezvoltare spirituală. De asta cred că pe copii, noi adultii, ii tratam cu prea putin respect. Îi luăm ca atare, for granted, și nu ne mai mirăm de lumina lor, de cât de frumos se oglindește Dumnezeu în ei. Și punem pe ei Așteptările noastre, proiectam dorințele noastre, adică ne străduim din toate puterile să le acoperim lumina. Stăm ca prostu’-n-târg că nu stim ce sa facem cu bucuria lor, cu perfecțiunea lor, uneori chiar ne sperie și atunci muncim aprig la apărarea noastră. Nu îndrăznim să renunțăm la bagajul nostru, așa că îl dăm copilului să-l care. De asta cred în libertatea, verticalitatea și inteligenta oferite de practicarea credinței.

O să ramân mereu cu Septembrie la loc de cinste în suflet. Chiar dacă în unii ani plouă mult. Septembrie îmi miroase a carte veche, a leneveală sub pături calde. Ploaia septembrăiască e de o melancolie plăcută, are gust de struguri copți și mă face să îmbrățișez omul de lângă mine. E luna în care pe Siluan îl serbez de două ori(naștere + Sfântul Siluan) și pe mine de trei ori.

Septembrie e lumină, lumină, lumină.

Andrea

 

22

Atâtea luni are fiul meu, Siluan. Și le împlinește fix azi. Azi, care e zgribulită și friguroasă, dar el doarme lin în pijamaua pufoasă cu urși -a ales-o în detrimentul celei cu tigrii si baloane-. Înainte sa adoarmă, râde mult. Eu îl așez în pătuț, el se ridică în picioare, se lipește de mine și râzând, spune Mama-mama. Ne lipim obrajii unul de altul și el iar râde și cu mâinile lui mici-mici mă mângâie pe ochi, pe păr, pe nas. Întru-un final, adoarme, chicotind.

Am observat că sunt, în mare, 2 categorii de părinți: cei care zic “lasă-l că si asa e mic, ce să stie un copil de 1 an, de 3 ani, de 5 ani etc ?!?” și cei care zic “Copilul simte, înțelege, absoarbe. De la începutul vieții lui”. Clar, eu sunt in a doua categorie. Asta mi-a dat ceva bătăi de cap. Că mie nu imi ajunge să știu cum se face practic stimularea motrică, stimularea senzorială; eu vreau să știu cum îl ajută toate astea, de la fizic (formarea sinapselor, de exemplu!!) la emoțional (cum percepe teama, frustrarea etc) Toată dorința mea se transformă în ore de studiu(pedagogia Montessori, Alfie Kohn, seminarii de parenting), de confecționat jucării(dacă îmi zicea cineva acum 2 ani că voi vâna capace de diferite forme pentru imageplăci senzoriale i-as fi zis să faca o plimbare!), de studiat piața(sa vad de unde pot cumpara materialele potrivite). Asta-i partea cu bătăile de cap. Și cu nesomnul. Probabil că la următorii copii deja voi fi antrenată 100% dar cum Siluan este primul nostru copil, eforturile sunt pe măsură :))))

Dar joaca…compensează tot. Învățarea prin joacă, dezvoltarea prin joacă. Absolut fabuloasă. Am râs impreuna cu Siluan în aceste luni cât n-am râs de când sunt. Și eu am 30 de ani și sunt o fire veselă.

Mergând împreună cu el la cursurile FasTracKids, la atelierele Montessori, la baby sport, la Baby’s Best Start, am descoperit că joaca are multe sensuri. Am înțeles mirarea copiilor. Am descoperit profesioniști. Ne-am facut prieteni. Și am înțeles pe deplin zicala “creste văzând cu ochii”.

Pe lângă “cât e de frumos!”, despre Siluan aud cel mai des “e foarte liniștit. Cum de e asa calm?” și “ai de mine cat e de activ!” Într-adevăr, Siluan se mișcă mult, dar fără zbucium. Dacă nu citeam cât am citit pe tema asta, dacă nu participam la seminariile de parenting, aș fi zis “asa e firea lui, asta e personalitatea lui”. Acum însă, știu clar că este un copil cu nevoile împlinite. Și nici măcar nu e mare filozofie, uite aici un material scurt si concis despre nevoile copiilor Urania Cremene seminar .

Mai aud foarte des și asta “vai da’ cât timp îti consumi cu toate cercetările astea.” Și “ce multe faci pentru el, câte grijă, câtă preocupare” etc etc. Oricâte am face noi, parintii lui pentru el, Siluan face de 10 ori mai mult pentru noi: râde, și casa se umple de lumină. El râde 90% din zi, deci casa noastra este foarte luminoasă. Și intr-o casă luminoasă nu ai cum să fii supărat, oricâte necazuri ai avea. Împarte afecțiune fără limite: ne pupă, ne îmbratisează, ne mângâie, ne cântă. Asta înseamnă că și noi cântăm cu el, dansăm, îl pupăm, ne alintăm. Și cu asa “schimb” de afecțiune, nu pot decat să mă uit în ochii lui maaaaarrriiiiii, cu genele lunnnggggiiii, și să simt că totul va fi bine. Oricât de sucit este prezentul.

22 de luni și o lume întreagă de iubit.

Andrea