Destin. Pre-destinare

crezi în așa ceva? știi proverbul acela cu „ce ți-e scris, în frunte ți-e pus?” te gândești uneori că indiferent de ceea ce faci, lucrurile oricum vor merge într-o anumită direcție, direcție pe care tu nu o poți controla? Pe sistemul: degeaba fac, că oricum nu îmi iese.

Ridic mingea la fileu cu altă perspectivă. Iată:

Destinul tău se schimbă când îți schimbi starea internă. Destinul tău se schimbă când îți schimbi setarea internă.

Cu alte cuvinte, tu ești perfect capabil/ă să generezi ce destin vrei 🙂 Cum îți sună asta?

gata cu victimizarea, gata cu plângerile de milă, gata cu auto-sabotarea.

Ce te împiedică? de exemplu, câteva emoții blocatoare, din zona: frică, vinovăție, rușine, furie. Altceva? bagajul purtat pe linie transgenerațională: adică ceea ce duci mai departe din comportamentele/rănile nevindecate ale părinților, bunicilor, străbunicilor.

Ce este cu adevărat important în situația asta? Că nu e nevoie să stai la cheremul a ceea ce ți se întâmplă în viață, ci poți să faci tu lucrurile să se întâmple. Să le generezi. Desigur, nu îți iese din prima, și mai ales nu de capul tău. De ce? păi uite: de capul tău ai ajuns în punctul în care nu ești mulțumit de una-alta, de capul tău te-ai auto-sabotat cu o precizie de chirurg. În traducere liberă, ceea ce spun eu aici e că e foarte importantă susținerea în acest proces, mai ales când faci primii pași. După ce prinzi curaj și vezi că se poate, te vei descurca perfect fără susținere…omenească. Cu susținerea Divină e fain să rămâi conectată.

Pentru mine este un privilegiu să văd cu ochii mei cum se schimbă, inclusiv fizic, persoanele care aleg să lucreze în sesiunile de coaching această ieșire din pre-destinare. Ochii sunt mai luminoși, au un vibe bun (a se citi- emană o energie foarte plăcută), stau cu spatele drept, reușesc să țină contacul vizual, zâmbetul e natural, încrederea în sine crește. Repet, privilegiu.

Acum, poți să alegi: faci ce ai făcut și până acum, probabil te descurci grozav în rolul de auto-victimizare „toate mi se întâmplă numai mie!” sau „de ce mi se întâmplă tocmai mie?”SAAAUUU alegi să faci puțină curătenie în programele astea limitative și sabotoare.

A.N

sparkle some extra on your ordinary

Supărarea? Nu duce la nimic!

Suntem aproape de finalul seriei de articole dedicate celor cinci principii care ne vor îmbunătăți relația cu proprii copii. Azi, despre supărare: la ce e bună, dacă e bună, unde duce, ce facem cu ea. Adică principiul numărul 4. Despre celălalte principii poți găsi detalii aici : http://blog.andreaneag.com/?p=1132 .

Încep cu o mărturisire: acest principiu este preferatul meu! Într-o vreme eram părintele care se credea îndreptățit în supărare: făcea copilul o boacănă: Hop! si eu cu supărarea. Făcea copilul o trăznaie?Hop! și eu : „dar cum nu înțelege că nu e bine? doar i-am explicat de atâtea ori!?!?!Nu se poate așa ceva…îi arăt eu acum supărare!”

Să vă mai spun câți nervi aiurea m-a costat atitudinea asta? cât timp pierdut pe care nu l-am mai recuperat în vecii vecilor? Nu, nu vă spun. Dar chiar s-au dovedit a fi demersuri inutile. Și cum nu mă simțeam fericită ca mamă având atitudinea acesta, am hotarât că e momentul să schimb ceva: la mine. Nu citisem atunci cartea lui Gabor Mate, că sigur mi-ar fi fost mai clar și mai ușor. Dar nu e cazul să te chinui și tu. Poți prelua direct ideile salvatoare si să le pui în practică.

În primul rând, este absolut imposibil evitarea sentimentului de supărare. Asta este! acceptăm că din când ne vom supăra. Este nerealist să credem că vom fi mereu calmi, Zen, fower-power, roz cu norișori. Nu suntem Sfinți deși ce bine ar fi să avem răbdarea Lor.

În al doilea rând, când simți că te cuprinde furia, ia o pauză! Poți chiar să îi spui pruncului pe care ai vrea să îl agheți în cuiul de pe perete: „ Sunt foarte agitat/ă acum. Am nevoie de o pauză!” Dacă te gândești să îl înveți pe copil vreo lectie utilă atunci când ești stăpânit de furie, nervi, este un gând inutil. În amestecul de stres, rușine – pe care îl simte copilul- plus furia pe care o simți tu, este absolut imposibilă învățarea.

În al treilea rând, ca să pricepi exact ce se întâmplă, e nevoie să știi că momentele în care un copil se confruntă cu supărarea părintelui: voce aspră, ton ridicat/urlat, cuvinte tăioase, el simte că pierde contactul cu mama sau cu tata. Pierderea aceasta a contactului, pentru orice copil, dar cu precădere pentru cei cu o stimă de sine scăzută, pentru cei care au suferit o traumă, poate avea efecte catasatrofale. Și chiar nu e exagerare. Practic, copilul simte că nu merită afecțiunea nimănui.

În al patrulea rând, tu esti supărat-iti manifesti supărarea către copil cum te apucă (urli, strigi, dai din mâini, pate chiar si din picioare, îți dai ochii peste cap)- copilul reacționează. În două feluri: ori se retrage (i se acentuează starea de rușine- și principiul 3 descrie foarte bine de ce nu ajută starea psihologică de rusine) ori atacă în mod direct afișând furie, aroganță, aparentă nepăsare ( stare care are același rol- să țină rusinea la distanță). Niciuna dintre cele două variante nu e de dorit.

După aceste patru puncte s-ar putea să îți pui mâinile-n cap și să spui: „Bine, bine! dar din moment ce îmi este imposibil să nu simt supărarea atunci când copilul face diverse chestii, dar această supărare poate fi atat de nocivă pentru copilul meu, ce mă fac? iau direct bilet la balamuc si pentru mine dar si pentru el, și măcar știu o treabă.” Nu, nu! Și în acest caz, precum și când e vorba de laudă sau de critică, avem la îndemână o variantă sănătoasă. Iată:

Supărarea afectuoasă nu e dăunătoare! Cum ne supărăm afectuos?

  • ținem supărarea sub control: pauza de care vorbeam mai sus, când simți că valurile furiei te îneacă;
  • comentariile pe care le faci se referă la faptă, fără să îl ataci pe copil : „Mă supără tare că ai vorbit urât/împins/spart”- orice o fi făcut copilul păgubos. Sau „Mă deranjează tare că te comporți așa”- si numești concret comportamentul cu pricina.
  • nu îl ameninți cu retragerea afecțiunii tale. Deci te abții de la replici precum „Nu te mai iubesc cand faci asta! / Nu vreau să te mai văd, du-te în camera ta!” și altele de acest gen. Dacă chiar te-au apucat pandaliile și nu mai suporți să-ți vezi progenitura (și asta ni se întamplă), ieși tu din camera respectivă, spunându-i: „Am nevoie să ies puțin. Mă simt foarte furios/supărat/enervat. Vin înapoi. ”

Partea cea mai faină cu manifestarea în acest mod a supărării este că te obligă pe tine, adult, să crești personal, să te dezvolți. Practic, cultivi o stare pozitivă și în copil, dar și în tine: crește și se dezvoltă armonios toată familia. Copiii pot să suporte tipul acesta de supărare, ba chiar învață din ea cum să își manifeste și ei supărarea într-un mod… productiv.

De când mă supăr în mod afectuos am observat că băiețelul meu face același lucru, când e supărat: tot mai des numește clar comportamentul care îl supără, fără să se mai refere la persoană. Într-o zi o să ajungă și să facă referire exclusiv la comportamentul care îl deranjează, sunt sigură.

Așa că, dacă tot te superi, fă-o într-un mod… afectuos!

A.N