TBRI: intervenția bazată pe relații de încredere

În data de 10,17 și 18 iunie avem un super eveniment în Oradea, pe care mă bucur să îl sprijin în calitate de coach și organizator. TBRI este o metodă fantastică de sprijin a copiilor și a părinților. Iată câteva detalii:

TBRI te ajută să construiești relații sănătoase bazate pe încredere, cu ORICE copil, în mod particular cu copiii care au trecut prin traume precum cea de abandon, copiii cu diverse nevoi speciale, copiii din alte țări/culturi, copiii care vin din diferite contexte traumatizante: abuz, neglijare.

TBRI este o metodă de abordare care combină neuroștiința, atașamentul și procesarea senzorială. Curs dezvoltat de Institutul pentru Dezvoltare a Copilului Karyn Purvis, TEXAS, SUA.
TBRI oferă soluții practice pentru: părinți (adoptivi & biologici), bunici, profesori, îngrijitori, voluntari. Practic pentru ORICINE lucrează sau are în grijă copii!

Detalii legate de preț și înscrieri, aici : https://www.facebook.com/events/3037550986392912/3037550996392911/

Iubire amară- Elena Ferrante

Imediat după ce am terminat cartea Fiica ascunsă, am luat în brațe Iubirea amară.

În zilele acestea am un ritm de o carte pe zi, dacă e cartea până în 200 de pagini. Tocmai de asta vor urma cateva articole pe blog dedicate Jurnalului de lectură. Asta e, stăm acasă cuminței și citim mult, de la mic la mare.

De ce să citești cartea?

The New York Times zice că în această carte vocea Elenei Ferrante are o forță nemaiîntâlnită. Nu mă apuc eu să intru în polemici cu NYT, dar personal nu mi-a lăsat impresia asta. Deși am terminat cartea de o săptămână, nu mi-a rămas întipărită în minte așa cum au făcut-o cele patru volume din Prietena mea genială.

Acțiunea se petrece în Napoli, un oraș pe care fie vei ajunge să îl iubești, fie să îl urăști, după ce îl vezi prin ochi de Ferrante. Eu una, m-am îndrăgostit iremediabil. Așa că l-am pus pe lista „de vizitat” pentru 2021.

Ți se va dezvălui o relație mamă-fiică din toate unghiurile posibile. Ceea ce va duce, inevitabil, la o analiză a propriei tale relații pe care o ai cu mama ta. Este o carte care ridică întrebări, deși la prima vedere ai tendința să rămâi ancorat în povestea încalcită a morții Amaliei.

Pasajul meu preferat?

Hmmm… mi-e foarte greu să aleg. În principal pentru că această carte m-a întristat tare. Și am fost tare dezamăgită de alegerile pe care le-au făcut femeile din aceste pagini. Cu toate astea..

„La primele raze de soare am pornit pe o cărare nisipoasă. Erau doar cărăbuși și șopârle nemișcate, așteptând să se încălzească. Frunzele trestiilor, cu care făcusem pentru mine și pentru surorile mele schelete de zmeie, îmi udau taiorul cum le atingeam. Mi-am scos pantofii și mi-am afundat picioarele dureroase într-un nisip rece, fin și murdar, printre tot felul de gunoaie. ……….. Mă întorsesem deja în locul acela după moartea mamei mele. Nu văzusem nici marea nici plaja. Văzusem doar detalii: ghiocul alb al unei scoici, dungată riguros, un rac cu abdomeul segmentat întors spre soare, trunchiul acela pe care mă așezasem. Mă întrebam de ce mama mea hotărâse să moară în locul acela. N-aveam să aflu niciodată. Eram singura sursă posibilă a poveștii, nu puteam și nici nu voiam, să caut înafara mea.”

Relațiile cu părinții pot fi de multe ori foarte complicate. Alteori, nu. Cel mai important e că acestea pot evolua, pot crește frumos, atunci când ambele părți- și copii și părinți- aleg să facă asta, împreună.

Acum, că sunt părinte la rândul meu, îmi dau seama cât de ușor este să greșești, din iubire. Tocmai de aceea nu mai judec părinții, fie ei din generații trecute sau din generația mea. Sigur, aici îi exclud pe cei care fac rău voit. De ce Amalia a ales să rămână atât de mult lângă un bărbat care a terorizat-o? De ce a ales forma asta de apărare pentru fetele ei? Cum poate un tată, un soț, să cultive cu bună știință teama în familia sa?

Conexiunea pe care o am cu cei din jurul meu este cel mai important lucru pentru mine. Relațiile construite. Sunt un om al oamenilor, ca să zic așa. Aceasta este comoara mea și cred cu tărie că iubirea, grija, grația dintre oameni aduc cele mai frumoase amintiri și scot la iveală cele mai nebănuite resurse. Tocmai de aceea îmi este atât de greu în perioada asta de distanțare socială. Auzi, ce nume i-au găsit; până și sintagma asta mi se pare rece ca un bloc de marmură. M-am gândit deseori ce vreau să las moștenire copiilor mei, ce „urmă” vreau să las în lumea asta. Mult timp a fost o întrebare fără răspuns, sau cu răspunsuri în care nu prea credeam. De la o vreme însă, mi-e tot mai clar: bucuria de a fi cu adevărat împreună.

A.N

P.S: dacă citești și tu Iubire Amară, împărtășește cu mine părerea ta.

Fotografii din arhiva personală.

Refacerea relației este răspunderea părintelui

Pare un fel de banc sec: încă o răspundere în plus pe care o am ca părinte! Serios?!?!? Nu știam ce îmi lipsește…

Acesta este principiul numărul cinci, ultimul din seria dedicată îmbunătățirii relației pe care o avem cu copilul/copii noștri. Din principiul prezentat în articolul anterior „Supărarea?Nu duce la nimic” ne-am dat seama că este perfect normal să nu ne putem păstra calmul tot timpul, în orice situație. Și chiar am descoperit că există un mod sănătos de a ne expune supărarea față de copil.

Bunn… ne supărăm afectuos, dar ce facem după? Refacerea legăturii după o ceartă/supărare își revine ție, părintelui. De ce?

Din primul articol dedicat acestor principii, am convenit următorul lucru: dat fiind că nimic din ce face copilul nu trebuie să vă amenințe relația/legătura, el nu trebuie să depună vreun efort ca să o refacă. Logic, nu?

Și-atunci, dacă tu ți-ai ieșit din fire, e treaba ta să restabilești pacea. Cum?

  • Nu are rost să îl pui pe copil ( a se citi – forța) să își ceară scuze față de tine, înainte ca tu să-l fi iertat.
  • Evită promisiunile deșarte! Chiar nu e realist să te apuci să-i promiti copilului că n-ai să te mai enervezi, că n-ai să mai fii „rău”, findcă inevitabil ai să te mai enervezi și altă dată.
  • Refacerea legăturii înseamnă pur și simplu să recunoști că vezi ce s-a întâmplat – dacă tu ți-ai iesit din pepeni pentru boacăna făcută nu înseamnă că boacăna nu va mai exista, nu înseamnă că al tău copil va învăța ceva din nervii tăi- și înțelegi ce simte copilul în această privință – toate stările care se declanșează în copil ca reactie la furia ta: rușine, plâns, furie, aroganță- și asculți imparțial ce are el de spus vizavi de lucrurile întamplate.

Pentru mine, acest ultim punct a fost cel mai greu de realizat. Nu știu alți părinți cum sunt, dar eu eram absolut convinsă că sunt îndreptățită să mă supăr atunci când fiul meu face vreo trăznaie. Ce să fie vorba despre a mă duce eu să refac legătura?!?! Așteptam să își ceară el scuze, chiar dacă eu fusesem cea care a avut reacția de furie. Dar lucrurile se pot schimba, atunci când vrem. Și eu am vrut. Nu zic că a fost ușor. Dar zic că merită pe deplin!

Până la urmă, ce vrem să îi învățăm pe copii? Pe ce anume punem accent?

Haideți să le trasmitem că viitorul este important. Că punem accent pe vindecare și dezvoltare, nu pe obiectivele cu termen scurt.

Și să facem toate acestea cu bucurie. Cu multă bucurie.

A.N

Lauda exagerată nu e de folos

Principiul numărul trei: Părintele nu-l laudă exagerat pe copil.

Dacă nu știi care e treaba cu principiile acestea, poti afla aici principiul nr 1 si nr 2 http://blog.andreaneag.com/?p=1124.

Criticând copilul, nu e bine. Dar se pare că nici să îl lăudăm excesiv nu aduce nimic bun în dezvoltarea lui. Deși cele două par noțiuni opuse: critică-laudă, acestea transmit de fapt același mesaj:

Pentru părinte este mai important ce face copilul și nu ceea ce este copilul.

S-ar putea ca nici măcar să nu îți fi dat seama că transmiți acest mesaj copilului tău. Eu, cel puțin, exact asta am pățit. Mi se părea extrem de natural și benefic să îmi laud copilul: Mvai, ce frumos esti! OO, dar ce destept esti! – si altele din gama asta. Dincolo de faptul că sunt convinsă 100% că am un copil frumos și deștept, eram și mai convinsă că aceste laude îi cresc stima de sine.

De fapt, ce mecanism se declanșează când ne lăudăm copiii în acest mod?

Copilul învață că este mai important ceea ce face, și nu ceea ce este. Asta, pe termen lung și foarte lung, transformă copilul în adultul acela superficial, care nu prea ne place: omul care pune mare preț, de exemplu, pe exteriorul său în detrimentul interiorului.

Respect de sine dobandit pe baza evaluărilor făcute de cei din jur- așa îl numește psihologul evolutiv Gordon Neufeld.

Ce e de făcut? Simplu! Continuăm să ne lăudăm copiii, dar într-un mod sănătos, astfel încât să își poată clădi singuri, încet și sigur, respectul de sine, pe baza a ceea ce sunt, și nu pe baza evaluărilor primite de la cei din jurul lor. Iată cum:

  • Comentariile laudative se referă mai degrabă la faptă decât la copil : „Woww, proiectul ăsta ți-a ieșit foarte bine!” în loc de „Uite ce proiect frumos ai făcut- esti foarte destept!”
  • Lăudăm efortul copilului: ” Asta da! nu te-ai dat bătut/ai continuat să încerci/nu ai renunțat deși a fost foarte dificil!” în loc de „Ce priceput esti, ai reusit sa rezolvi problema!”
  • Facem referire la emotiile copilului : „Am văzut că ți-a fost greu. Cu toate astea, ai găsit solutia cea mai bună. Felicitări!” în loc de ”Ce perspicace esti/ ce descurcaret esti!”

Așa că, stai liniștit părinte drag! Nu înseamnă că nu-ți mai poți lăuda copilul. Doar că e mai productiv și sănătos, și pe termen lung si pe termen scurt, să o facem în modul potrivit. Până la urmă, ne dorim să creștem copiii astfel încât să devină adulți fericiți, care să cultive relații prospere cu cei din jurul lor, și să aprecieze lucrurile si persoanele din jurul lor la adevărata valoare.

În loc de concluzie, un gând: Oamenii nu au nevoie de judecăți, au nevoie de acceptare.

A.N

Copilul nu intră la judecată

După principiul nr 1, despre care găsesti detalii aici: http://blog.andreaneag.com/?p=1117 , iată că azi îți aduc în atentie principiul numărul 2: Copilul nu intră la judecata adultului sau, așa cum este prezentat în cartea lui Gabor Mate: părintele nu îl judecă pe copil.

Critica din partea părintelui are efect puternic negativ asupra copilului, iar dacă e vorba despre un copil cu o stimă de sine redusă, această critică este devastatoare.

Se poate să criticăm fără să ne dăm seama, dar oricum, asta nu e o scuză. O mai bună conștientizare a modului în care gândim ca părinte, a așteptărilor pe care le avem față de copiii noștri, ne poate ajuta să oprim critica la timp. Gabor Mate spune că e mai indicat să îți muști limba decât să rostești un comentariu critic. Poate că unii dintre noi am face găuri în limbă de la atâta mușcat.

Dacă îl auzi pe copilul tău spunând „sunt rău!” , „sunt prost!” , „nu stiu să fac nimic” , sau dacă are tendința de a da vina întotdeauna pe alții „X este rău/răutăcios cu mine”, e timpul să iei măsuri. Aceste expresii auto-denigratoare îți arată că al tău copil este împotmolit în sentimentul rușinii.

Ce e de făcut?

În primul rând, nu are rost să folosești logica pentru a combate această auto-denigrare a copilului. Sentimentul rușinii nu apare în emisfera stângă a creierului (cea responsabilă, printre altele și cu logica gândirii) așa că degeaba încerci prin mijloace verbale să o elimini.

Ideea este să oprești alimentarea rușinii la copil: oprește-te din a face lucruri prin care copilul se simte deficient, defect, insuficient.

Mare atenție la tonul pe care îl folosești. Dacă vrei cu adevărat să îți ajuți copilul, atitudinea și implicit tonul pe care îl folosesti e nevoie să fie plin de afecțiune.

Înțelege și acceptă vulnerabilitatea copilului. Nu știu ce vise și idei îți faci vizavi de propriul copil, dar e cazul să îl accepti fix așa cum e și să îl iubești pentru fix ceea ce este, nu pentru ce speri tu să devină.

Ce mi se pare mie personal cel mai important din acest principiu este faptul că ai noștri copii trebuie să simtă că acceptarea lor de către părinți nu depinde de cât de bine fac ei ceva. Această acceptare nu este amenințată de o performanță slabă. Acceptarea există, pur și simplu.

Astfel, copiii devin tot mai deschiși la ajutor sau învățare în domeniile în care au dificultăți. De ce?

Findcă scapă de frică! Copiii simt că neajunsurile pe care le au nu le amenință relația cu părintele. Chiar și noi adulții suntem paralizati de frica de multe ori în viață: frica de eșec, frica de a nu fi suficient, frica de nu ne ridica la înălțimea aștepărilor, și multe alte frici.

Știu, noi adulții credem că le știm pe toate. Dar te invit să lași loc și pentru posibilitatea de a nu fi așa. Privește-ți copilul cu bunătate și acceptare, indiferent de ceea ce face. Așa vei găsi mai repede drumul pentru a îndrepta ce este de îndreptat. Până la urmă, copilul sau copii pe care îi ai se bazează pe tine.

A.N

Invită copilul în relație

Cu fiecare ocazie pe care o am subliniez faptul că procesul de coaching este unul natural. Sau, ca să fiu și mai explicită: natura coachingului este chiar natura umană. A (ne) pune întrebări, a încuraja, a vedea potențialul, a căuta soluții, a vrea mai mult și mai bine, toate acestea fac parte din noi. Și din coaching. Sigur, nu fiecare dintre noi reușim să accesăm aceste resurse naturale și să facem un „auto-coaching” eficient. Dar cu ajutorul unui coach profesionist, lucrurile se mișcă în direcția potrivită. De ce spun acestea? Ca să scăpăm de povara lui „trebuie să știm tot”. O povară pe care o întâlnesc la multă lume, o povară pe care și eu am avut-o pe umeri cândva.

Dacă pe deasupra mai ești și părinte, te-ai ars! Gândul că trebuie să știi tot ce are nevoie copilul tău, că trebuie să îi oferi copilăria perfectă, activitățile care îl stimulează și mâncarea fără E-uri, s-ar putea să te ducă direct la balamuc!

Azi deschid o serie de 5 articole și voi aduce în fața ta 5 principii numai bune de aplicat pentru a păstra bucuria în relația cu copiii și pentru a crea un mediu relațional în care și ei dar și noi, să ne simțim iubiți și în siguranță. Aceste 5 principii se regăsesc în cartea lui Gabor Mate- Minți împrăștiate. Le poți aplica zilnic, de azi, cu efecte nemaipomenite!

Așadar, numero uno: Invită copilul în relație

Cel mai mare dar pe care îl poate primi un copil este să simtă că aduce bucurie în viața familiei sale, și că este dorit. Poți te rog să îți scrii asta MAREEE în caietul minții tale? Sau chiar în agenda ta fizică? „Păi sigur că îl iubesc și sigur că este un copil dorit, că doar de asta îl am”- vei fi tentat să spui. Copilul își împarte experiențele de viață pe baza a ceea ce simte el, nu pe baza a ceea ce gândești tu.

Iată ce să faci, chiar de azi: îi demonstrezi zi de zi că îi apreciezi compania. Faceți lucruri împreună, dar tu ești într-o atitudine de atenție activă, esti prezent pe deplin. Și propui tu să vă jucati împreună. Mulți părinți caută clipe de răgaz, momente în care să fie lăsați în pace de copiii care de altfel miaună oricum toată ziua „Mamaaaa! Tataaa”. Si e de înteles, avem nevoie și de clipe doar pentru noi. Atentia aceasta pe care o cer copiii de la noi, și care pare să fie fără sfarsit, chiar așa și e: o nevoie continuă a copiilor de a se simți apreciați.

Invită copilul la contact/joacă exact când acesta nu se așteaptă, când el nu ți-o cere. Sau dacă așa ceva se întamplă rarisim, atunci întărește cererile lui cu entuziasm „ Ce idee bună ai cu jocul acesta! Mă bucur că te-ai gandit la asta! ”

Ce se întâmplă? Copilul primește mesajul că existența lui este apreciată. Nu îl apreciezi pentru că e bun, frumos, destept, ci îl apreciezi pur si simplu pentru că … există. Pentru copiii care au o nesiguranță de sine crescută, aplicarea și trăirea acestui principiu, de a invita copilul în relație, este mană cerească.

Fă acest lucru zilnic, și ai să vezi că nu în foarte mult timp, mintea copilului tău nu va mai fi atat de preocupată să primească atentia ta (fiindcă acum i-o oferi în mod gratuit) și se va putea concentra să absoarbă și alte informații de care are nevoie pentru a crește emoțional.

Apoi, am putea face acest lucru și cu soțul/soția : să acordăm timp nealterat de tehnologie doar pentru a celebra existenta lui/ei. Și cu părinții nostri. Cu prietenii. Cu colegii. Să fie bucurie pentru toată lumea!

A.N

P.S: fotografia e din arhiva personală, de azi-vară, când am pictat amândoi și cu palmele și cu tălpile, și mai ales, cu inima plină de bucuria unui moment unic.

Prichindeaua

E o fetiță mică-mică, de doi ani și un pic. Bondoacă, creolă, cu ochii mari, și un ciuf de codiță prins în vârful capului. Are pașii mărunți și apăsați.

Pe holul spitalului, stă pe un scăunel roz. Stă așa, cum stăteau altădată bunicile pe băncile din fața caselor. . Când am văzut cât de liniștită e ea acolo pe scăunelul ăla mic-mic, mi-am spus: oare ce așteaptă să vadă? ce i se poate părea atât de interesant pe holul ăsta unde nu-i țipenie de om? N-am apucat să-mi termin șirul gândurilor că am zis cu voce tare:

ce totală e fetița asta! cum stă ea aici, de parcă ar fi fost bătrână odată.

Și atunci am aflat: micuța nu are vreun adult cu ea. E internată în salon împreună cu un frățior, mai mic. Are și frați mai mari, dar sunt împrăștiați prin cartiere, la cerșit. Mama e și ea prin spital, pe undeva, gravidă cu următorul prunc. E singura fetiță care are voie să stea pe hol, în rest toți copiii sunt îndrumați să rămână în saloane împreună cu aparținătorii lor.  Bineînțeles că mintea mea s-a blocat la faza cu : acest copil de 2 ani este singur într-un spital. Singur, singur, singur. Cum se poate așa ceva? Cum se descurcă? 

Mai făceam un pas către ieșire, mă mai uitam la ea cum își bălăngăne piciorușele alea minuscule și cum îți ține mânuțele așezate în poală. Mintea mea? în continuare blocată. O aud pe una din asistente din capătul holului, strigând-o pe nume și întrebând-o:

vii să-ți dau o bomboană? Vrei?

Și cu o bucurie măsurată, cântărită oarecum, s-a apropiat de camera în care era asistenta și a așteptat în ușă bomboana. A luat-o fără grabă, fs-a dus înapoi pe scăunelul ei, și a mâncat-o. În tot timpul ăsta, asistenta vorbea cu ea ca și cu un adult, iar cărăbușul de fetiță întelegea tot.

Iar eu a trebuit să grăbesc pasul către lift fiindcă, deși nu fac asta în spital niciodată, am început să plâng.

Lecția de azi a fost una…dură și valoroasă. Ca un semn de exclamare pentru lucrurile care mi se par normale. Fiindcă, nu-i așa că e normal să îmi sărut fiul de noapte bună? Nu-i așa că e normal să îl țin în brațe atunci când e răcit, are febră sau s-a lovit în joaca lui? Nu-i așa că nici măcar nu concep că dacă el ajunge cumva în spital, eu să nu fiu acolo?

Cu toate astea, sunt copii care nu se pot cuibări în brațele părinților și sunt părinți care nu își pot alina copiii.

N-am plâns de mila fetiței. Lacrimile au pornit șuvoi fiindcă nu știu dacă am mai văzut atâta seninătate, inocență și dârzenie, într-un corp de nici 1 m înălțime…

Dacă și tu esti în categoria cu ”e normal să…” uită-te bine la oamenii pe care îi ai în jurul tău și care îți vor binele, care te iubesc. Ești privilegiat.  Dacă ești părinte și poți să îți susții copiii sau copilul, bucură-te. Esti privilegiat.  Orice văicăreli ai în program, opreste-te. Când un copil de-o șchioapă zâmbește deși e singur în spital, tu nu mai ai scuze. Fă ce ai de făcut și fă bine.

De multe ori, considerăm că ni se cuvine. Ni se cuvine tot ce e mai bun. Așa să fie?

Cu drag și gândul la fetița de azi,

A.N.

Ce vede copilul tau?

O vizită fulger într-un magazin în care de obicei găsesc lucruri frumoase. Nu și azi. În timp ce caut jocuri de construit, suficient de complicate să stârnească interesul unui puști de 9 ani, observ câteva covoare pentru camera copiilor. Mă uit mai bine și mă întreb: covorul ăsta sigur e pentru copii?!?!?! I-am făcut o poză: o vedeți mai jos. Vedeți și voi tipele astea aproape dezbrăcate care privesc lasciv peste umăr? Sigur că da, musai să fie blonde, pe tocuri de 20cm. Sau brunete, dar cu fusta de-o palmă și cizme “sexi”.

Doar e important să îi învățăm de mici cu sexualitate exacerbată, cu femei care nu pot decât să se plimbe dezbracate pentru a capta atenția unui bărbat, cu stereotipuri de genul: mașini tari=femei frumoase.

E mai simplu să crească gata setați: fetele să își poarte fundul pe afară în speranța că vor prinde

o plimbare gratis cu ceva mașină ultimul răcnet și băieții să devină sclavii banilor fiindcă doar așa vor avea fufe pe lângă ei care să le satisfacă…ego-ul.

Faină strategie, nu?

Tot mai des în ultima vreme, în sesiunile de coaching, clienții caută soluții pentru a depăși revolta propriilor copii.

Revoltă mascată sub comportamente agresive, lipsă de acasă, obrăznicie, crize de furie. Să ne mire? Chiar deloc! În primul rând noi adulții trebuie să facem alegeri diferite dacă vrem relații diferite cu cei din jur.

Și când mă întreabă cineva: Bine, dar eu cum să îl schimb pe copilul meu să nu mai fie așa? întotdeauna răspund: Hai să vedem cât esti dispus să schimbi la tine întâi.

Suntem responsabili ca părinți de sănătatea emoțională a copiilor. Degeaba ne trezim când au 20 de ani că Vaaaii, nu îmi mai recunosc copilul! Eu nu așa l-am crescut!

Îndemnul meu e să fim atenți. Să ne deschidem ochii. De ce dintre toate produsele sclipicioase și ambalate care mai de care mai frumos, mi-a căzut privirea exact pe acest covor? Poate fi un semnal de alarmă.

Da, lumea în care trăim e plină de oameni meschini, cu interese, cu zeci de fețe. Da, e mult mai ușor să faci pe cineva dependent de ceva (orice: zahar, pornografie, alcool, selfie) mai ales dacă începi de la vârstă fragedă și îi livrezi mesajul din toate părțile.

Dar nu înseamnă că dacă un lucru este des întâlnit reprezintă firescul, normalul.

Andrea, life-coach

 

A face sau a nu face

Deseori suntem în punctul în care ne întrebăm :

Să particip la evenimentul acesta sau nu? Să îmi prezint lucrarea la încă o conferință sau nu?

Să-mi deschid în sfârșit propria afacere sau…nu?

Să-mi mai perfecționez unele dintre abilități sau nu e momentul potrivit?

Răspunsul îl găsim greu, de fiecare dată. Mai ales când pe lista de “factori decizionali” avem unul sau mai mulți copii, un soț, un partener.

Ceea ce în principal este o calitate, capacitatea de a empatiza, se poate transforma în inamicul nostru nr1. Fiindcă ne gândim foarte mult la ceilalți și uităm că este nevoie să ne avem și pe noi în prim plan dacă vrem să avem o familie fericită. Sună egoist? Poate, dar nu este.

Logica e simplă: cu cât ești tu mai fericită cu atât îți e copilul mai fericit. Cu cât ești tu mai împlinită, cu atât soțul tău va fi mai încântat. Ce nu face o femeie care e împlinită? Nu cicălește. Cum este un bărbat care nu e cicălit? Încântat!

Tot ceea ce esti tu, se răsfrânge în familia ta. Copiii tăi, soțul tău, partenerul tău, sunt aliații tăi principali. Nu lupți contra lor.

Așa că, pune în aplicare obiectivele tale. Fii mai bună. Împreună cu al tău om, puneți la cale planul de bătaie pentru ca (și) tu să ajungi acolo unde îți dorești. Doar că nu vei merge singură. Însă noi știm bine că orice drum se străbate mai ușor când te însoțeste zâmbetul copilului tău și când simți susținerea oferită de o îmbrățișare caldă, dis de dimineață.

Cu drag, Andrea (care întelege perfect cat de greu e să împaci familia și cariera).

P.S: programul de coaching  Working Moms l-am gândit să sprijine femeile care caută mereu soluții pentru a păstra echilibrul familie-carieră. Te Invit cu drag să faci parte din el!

Cea mai bună prăjitură

Am mâncat-o marți. Pufoasă, ca un soare, cu afine. Nu e vorba despre ce cu ce se amestecă și în ce cantități. Surprinzător, dar nu asta o face specială.  Ce îi dă gustul acesta perfect de îți vine să tot mănânci din ea este modul de preparare: vreo 14 mânuțe curioase, zâmbete cu nemiluita, iubire, și-o zi de naștere.

Toate astea, la grădiniță 😊 Când am ajuns să-l scot pe Siluan m-a întâmpinat cu gura plină și ochi strălucind. Se străduie să termine de înfulecat și-mi spune:

– La ulți ani, Aca! Păpăm tulă! Tulă, tulă!

– E ziua Ancăi? Da?

– Daaaaaa! Păpăm ătulă, ătulăăăă!!!! 😂😂😂 Când am gustat și eu din minunata ătulă ( adică prajitură) am înțeles entuziasmul deplin al fiului meu ș-am întrebat-o pe educatoare (sărbătorita în cauză) care este rețeta. 

Am aflat; deși sincer mă așteptam la sfaturi legate de cantități și ingrediente. Secretul pentru minunăția asta e să o prepari împreună cu copiii ❤️ ! Și nu oriunde, ci sub razele blânde ale soarelui, la aer. Și s-o conduci apoi la copt cu privirile nerăbdătoare ale piticilor.

Și uite-așa, a mai trecut o zi frumoasă…❤️🌞❤️

Cu drag (și gând de prăjitură), Andrea

P.S: plănuiesc să adun camarazii de joacă a lui Siluan și să facem împreună o prăjitură mmaaareee și bunnnăăă!