Zilele abandonului- Elena Ferrante

Când mi-am comandat aceste trei cărți eram foarte curioasă să aflu mai multe despre universul Ferrante. Rămăsesem vrăjită de tetralogia Prietena mea genială, și vroiam mai mult. Cred că sunt un caz clasic de cititor obsedat e un autor. La fel am pățit și cu Eric Emanuel Schmitt, doar că lui îi îndrăgesc absolut fiecare carte din cele peste 15 titluri citite până acum. Cu Elena am sentimente mixte, vorba americanilor. Zilele abandonului, așadar…

De ce să citești cartea?

Ferrante te poartă într-un mod uluitor de real, de brut, printre emoțiile unei părăsiri nedrepte. Nu știu ce a trăit femeia asta la viața ei, ce a văzut, ce i s-a povestit, dar universul pe care ți-l pune în față prin cărțile ei este credibil de la primul rând până la ultimul. Așa și aici. Olga este înșelată și părăsită de soț, după 15 ani de căsătorie.

Tot tumultul prin care trece Olga, cu cățel și purcel cu tot, că doar nu e singură pe lume: are doi copii și un câine-lup cu distinsul soț-fost soț, te va purta și pe tine pe abisurile disperării. Dar și pe culmile bucuriei.

Dacă ești genul care rezolvă rapid situațiile, cartea Iubire amară nu e de tine. O să te apuce nervii cu Olga care nu mai trece odată peste tâmpitul de Mario. Ai să vrei să o iei deoparte pe femeia care s-a sacrificat pe sine pentru soț și copii, să îi dai două palme și să îi spui: „Revino-ți femeie! Mișcă-ți fundul și trăiește-ți viața!”

Pasajul meu preferat? bătaiiiiaaaaaaaaa ….

„ Cert e că, abia când am recunoscut-o, m-a izbit imaginea cerceilor, cerceii bunicii lui Mario, cerceii mei. Îi atârnau de lobii urechilor, îi accentuau elegant gâtul, îi făceau zambetul și mai strălucitor, în timp ce soțul meu , în fața vitrinei, o cuprindea de talie cu bucuria unui gest de posesiune, iar ea iși sprijinea de umărul lui un braț gol. Timpul s-a dilatat. Am traversat strada cu pași mari și hotărâți, nu simțeam nicio dorință să țip sau să plâng sau să cer explicații, doar o dorință frenetică și sumbră de distrugere. Acum știam că mă înșelase aproape cinci ani. Infam, laș. Într-atat încât să nu îmi poată spune ce i se întâmplase cu adevărat.

Am ajuns în spatele lui. Am intrat în el cu toată greutatea mea, ca un berbece, l-am împins în vitrină, de care s-a izbit cu fața. Ea poate că a țipat dar eu între timp l-am înfășcat pe Mario care întorcea capul cu privirea șocată, îi curgea sânge din nas, se uita la mine plin de groază și de stupoare totodată. L-am prins de cămașă și am smucit cu o asemenea violență, încât i-am sfâșiat-o la umărul drept, m-am trezit cu partea din față a cămășii în mâini. ….. L-am lovit încă o dată și încă o dată, el a căzut e trotuar. L-am luat în șuturi, o dată de două ori de trei ori, dar- nu stiu de ce – nu s-a apărat. ”

Să ne înțelegem: nu sunt adepta violenței, dar nenicule, și-a meritat-o cu vârf și îndesat. Și nu pentru că a ales să trăiască cu altcineva. Până la urmă, și în trecut dar și în zilele noastre, loialitatea și fidelitatea sunt chestiuni pe care nu toată lumea le trăiește. Puțini sunt aceia care înțeleg și prețuiesc familia la adevărata ei valoare. Dar dacă tot alegi să te duci, fă-o cu demnitate. Asumă-ți. Spune pe față, nu umbla cu cioara vopsită. Nu știu dacă este ceva mai mârșav, mai pervers, decât să știi că vrei să pleci de lângă o persoană dar să alegi să o înșeli.

Bucuria de a fi alături de soțul/soția ta, de a vă descoperi chiar și după 15 ani de căsătorie, nu sunt doar mituri și legende urbane. Doar că nici nu înseamnă cărări pline mereu cu flori și fluturi roz. Mai dai de o groapă pe care n-o vezi, te împiedici, cazi. Dar te ajută să te ridici. Omul nu e o linie dreaptă, plictisitoare, care are un drum predefinit. Suntem bucle, semne de infinit, în continuă mișcare și creștere. Și nici nu cred să fie ceva mai frumos pe lumea asta ca doi oameni care cresc împreună, care devin împreună.

Ce-mi place mie cel mai mult la om, așa la om în general? Capacitatea de revenire. Puterea de a transforma o catastrofă într-un catalizator de fapte bune, de măreție chiar. Inima care e atât de fragilă dar care poate transforma în bucurie cele mai adânci suferințe.

Bucurie, bucurie, bucurie…

A.N

Iubire amară- Elena Ferrante

Imediat după ce am terminat cartea Fiica ascunsă, am luat în brațe Iubirea amară.

În zilele acestea am un ritm de o carte pe zi, dacă e cartea până în 200 de pagini. Tocmai de asta vor urma cateva articole pe blog dedicate Jurnalului de lectură. Asta e, stăm acasă cuminței și citim mult, de la mic la mare.

De ce să citești cartea?

The New York Times zice că în această carte vocea Elenei Ferrante are o forță nemaiîntâlnită. Nu mă apuc eu să intru în polemici cu NYT, dar personal nu mi-a lăsat impresia asta. Deși am terminat cartea de o săptămână, nu mi-a rămas întipărită în minte așa cum au făcut-o cele patru volume din Prietena mea genială.

Acțiunea se petrece în Napoli, un oraș pe care fie vei ajunge să îl iubești, fie să îl urăști, după ce îl vezi prin ochi de Ferrante. Eu una, m-am îndrăgostit iremediabil. Așa că l-am pus pe lista „de vizitat” pentru 2021.

Ți se va dezvălui o relație mamă-fiică din toate unghiurile posibile. Ceea ce va duce, inevitabil, la o analiză a propriei tale relații pe care o ai cu mama ta. Este o carte care ridică întrebări, deși la prima vedere ai tendința să rămâi ancorat în povestea încalcită a morții Amaliei.

Pasajul meu preferat?

Hmmm… mi-e foarte greu să aleg. În principal pentru că această carte m-a întristat tare. Și am fost tare dezamăgită de alegerile pe care le-au făcut femeile din aceste pagini. Cu toate astea..

„La primele raze de soare am pornit pe o cărare nisipoasă. Erau doar cărăbuși și șopârle nemișcate, așteptând să se încălzească. Frunzele trestiilor, cu care făcusem pentru mine și pentru surorile mele schelete de zmeie, îmi udau taiorul cum le atingeam. Mi-am scos pantofii și mi-am afundat picioarele dureroase într-un nisip rece, fin și murdar, printre tot felul de gunoaie. ……….. Mă întorsesem deja în locul acela după moartea mamei mele. Nu văzusem nici marea nici plaja. Văzusem doar detalii: ghiocul alb al unei scoici, dungată riguros, un rac cu abdomeul segmentat întors spre soare, trunchiul acela pe care mă așezasem. Mă întrebam de ce mama mea hotărâse să moară în locul acela. N-aveam să aflu niciodată. Eram singura sursă posibilă a poveștii, nu puteam și nici nu voiam, să caut înafara mea.”

Relațiile cu părinții pot fi de multe ori foarte complicate. Alteori, nu. Cel mai important e că acestea pot evolua, pot crește frumos, atunci când ambele părți- și copii și părinți- aleg să facă asta, împreună.

Acum, că sunt părinte la rândul meu, îmi dau seama cât de ușor este să greșești, din iubire. Tocmai de aceea nu mai judec părinții, fie ei din generații trecute sau din generația mea. Sigur, aici îi exclud pe cei care fac rău voit. De ce Amalia a ales să rămână atât de mult lângă un bărbat care a terorizat-o? De ce a ales forma asta de apărare pentru fetele ei? Cum poate un tată, un soț, să cultive cu bună știință teama în familia sa?

Conexiunea pe care o am cu cei din jurul meu este cel mai important lucru pentru mine. Relațiile construite. Sunt un om al oamenilor, ca să zic așa. Aceasta este comoara mea și cred cu tărie că iubirea, grija, grația dintre oameni aduc cele mai frumoase amintiri și scot la iveală cele mai nebănuite resurse. Tocmai de aceea îmi este atât de greu în perioada asta de distanțare socială. Auzi, ce nume i-au găsit; până și sintagma asta mi se pare rece ca un bloc de marmură. M-am gândit deseori ce vreau să las moștenire copiilor mei, ce „urmă” vreau să las în lumea asta. Mult timp a fost o întrebare fără răspuns, sau cu răspunsuri în care nu prea credeam. De la o vreme însă, mi-e tot mai clar: bucuria de a fi cu adevărat împreună.

A.N

P.S: dacă citești și tu Iubire Amară, împărtășește cu mine părerea ta.

Fotografii din arhiva personală.

Fiica ascunsă- Elena Ferrante

Am descoperit-o pe Ferrante vara trecută. De fapt, mai corect ar fi să spun că mi-a fost descoperită: am primit tetralogia napolitană cadou (Prietena mea genială și celălalte trei volume). Cel mai amuzant e că mi-a dăruit-o chiar prietena mea genială, Simona. Despre aventurile pe care le-am avut cu aceste patru cărți voi scrie în altă zi, acum vreau să vă povestesc despre Fiica ascunsă.

Este o carte curajoasă, dar se pare că asta e o trăsătură comună a cărților Ferrante. Acum, după ce am citit șapte cărți ale autoarei, îmi dau seama că Elena Ferrante scrie fără milă. Personajele sunt absurd de sincere uneori, dacă vă puteți închipui.

Acțiunea se petrece la mare, ceea ce pentru mine a fost o evadare excelentă în aceste zile în care stăm acasă din motive de CoVid19.

De ce să citești cartea?

Ca să afli de ce un adult ar ascunde o păpușă după care disperă alți adulti și copii laolaltă, pentru a te întreba de ce o femeie care pare să aibă tot alege totuși să își înșele soțul, pentru a te bucura de gălăgia tipic italiană, pentru a înțelege că mamele se simt de multe ori absolut depășite de situație și fac alegeri disperate, pentru a te bucura de o introspectie feminină sinceră până la cruzime.

Autenticitatea ta ca femeie este pusă la îndoială în aceste pagini. Câte dintre noi am știut ce să facem cu tot ceea ce simțim, indiferent dacă era bine sau rău? Cât din ceea ce simțim am acceptat și cât am ascuns sub un preș imaginar?

Totul pornește de la Leda, personajul principal, care pleacă singură într-o vacanță după ce fetele ei se mută pe alt continent. De soț e divorțată de multă vreme, așa că pe el nu avem de ce să-l mai punem la socoteală. Și ce loc mai bun pentru vacanță decât marea?

Pasajul meu preferat? descrierea cărării care duce la plajă.

„ ….după vreo douăzeci de minute, pe partea dreaptă începea o pădure de pini, am văzut un indicator de parcare, m-am oprit. Încărcată cu lucrurile mele, am încălecat parapetul și am apucat-o pe o potecă de culoare roșie de la acele de pin. Îmi place mult mirosul de rășină, am petrecut veri întregi, când eram mică, pe plaje care încă nu fuseseră înghițite de cimentul camorrei și care începeau unde se termină pădurea de pini. Mirosul acela este mirosul vacanțelor, al jocurilor estivale ale copilăriei. ……………….

Păduricea era foarte deasă, cu o vegetație învălmășită, și trunchiurile crescute sub rafalele vantului păreau pe punctul de a cădea pe spate, speriate de ceva care venea dinspre mare. N-am mers mai mult de cinci minute și apoi au apărut dunele și marea. Am trecut pe lângă niște trunchiuri răsucite de eucalipti care răsăreau din nisip, am pornit pe o podină de lemn prin stufăriș verde și leandri, am ajuns la un complex elegant.

Locul mi-a plăcut imediat. ”

N-am ajuns niciodată la o plajă trecând printr-o pădure. În schimb, am fost pe o plajă care era mărginită de o pădure de pini, în Grecia. Eram într-o mini-croazieră dinspre Paralia Katerini către insula Skiatos și pe la ora prânzului ne-au debarcat direct pe plaja Koukounaries. S-a întâmplat tare demult, dar țin minte și azi combinația uluitoare dintre parfumul acelor de pin și aerul sărat al mării. Și apa mării calmă, caldă și de un albastru-verzui incredibil. Era pentru prima dată când vedeam o pădure atât de aproape de plajă. Poate de asta mi-a plăcut atât de mult pasajul cu pădurea din carte.

Nu e o carte comodă. Ridică de deasupra maternității vălul idilic și lasă să se vadă toate hibele, durerile, amețelile, bucuriile, tristețile. Întotdeauna am simțit că o femeie care este și mamă, nu este doar mamă. Că mai are dorințe, vise, planuri care nu au de-a face nimic cu maternitatea, dar care totuși sunt deseori ignorate sub pretextul de a trebui să fim „mame perfecte”. Cartea aceasta ne arată clar că nu e așa.

De fapt, și viața ne arată că perfecțiunea, așa cum ne-o imaginăm noi, nu există.

Dacă o citești, poate împărtășești cu mine părerea ta.

A.N.

Nervi. Stres. Bucurie

Probabil că ai provocările tale. Te enervează ceva, te indispune altceva. Nu-ți ies planurile de la servici. Pfuuu, nu-ți ies nici măcar planurile de vacanță.

Și pentru că ai atâtea situații cu „nu”, consumi foarte multă energie împotrivindu-te, trăind în frustrare și adresându-ți întrebări care nu fac altceva decât să îți crească starea de nervi: de ce nu îmi iese? de ce nu am timp mai mult? de ce nu mă sprijină colegii? de ce nu mă sprjină familia?

Eu am fost în poziția ta. Și eu am consumat muulltttăăăăăăă energie alimentându-mi supărările. Treaba e că am ieșit mereu pe minus, deși eu mă așteptam ca în urma atâtor frământări, să ies pe plus. Dacă și tu crezi că vei obține ceva folositor în urma scenariilor pe care ți le faci, dacă te aștepți ca restul persoanelor din jurul tău să îți rezolve problemele, aștepți degeaba.

De doi ani încoace, de când sunt (și) studentă la Medicină, specialitatea Asistent Medical Generalist (asta e altă poveste interesantă, dar o lăsăm pe altădată), în fiecare sesiune sunt un pachet de frustrări. De ce ? Fiindcă am așteptarea ca toată lumea să graviteze în jurul meu și să îmi ușureze existența în acele 3-4 săptămâni: copilul să mă lase să învăț și să se joace frumos și liniștit în camera lui, clienții de coaching să nu-și dorească sesiuni în acea perioadă, soțul și părinții să își lase orice alte treburi și să se ocupe de casă și de copil cât timp eu învăț, treburile de la birou să fie cât mai puține, prietenii să nu îmi ceară nimic, Soarele să strălucească sus pe cer iar profesorii să dea subiecte ușoare. Ce e cel mai tare e faptul că nici măcar nu comunic aceste așteptări în mod explicit ci PRESUPUN că lumea din jurul meu să își dă seama singură că am nevoie de ajutor.

Acum aproape că râd cu lacrimi de scenariul acesta utopic. Atunci însă nu te puteai înțelege cu mine. Fiindcă bineînțeles, așteptările mele nu erau îndeplinite și eu găseam vinovații în oricare altă parte, înafară de propria mea ogradă. Eram nervoasă pe absolut toată lumea. Și învățam cu nervi și supărare și obidă. Nu cred că e nevoie să-ți mai zic că performanțele mele academice nu se ridicau la înălțimea așteptărilor mele ( alt set de așteptări!!): la prima facultate , inclusiv master, avusesem bursă , eram la fără taxă. Și-mi doream note mari și acum. Ia-le de unde nu-s fiindcă nici Universul nu e prost: eu să vărs către El furie iar înapoi să primesc 10 pe linie :))))

Și uite-așa, ieșeam din sesiune ca după Primul Război Mondial: nedormită (mă rog, oricum studenții la Medicină nu prea dorm :)))) ) , cu nervii în pioneze, văzându-i pe toți din jurul meu responsabili pt eșecul meu (fiindcă pt mine, o notă de 6-7 reprezenta un eșec ;))))) ) Îmi trebuiau măcar 3 săptămâni să îmi revin.

Asta până când S-a învrednicit Domnul și de mine ( o fi văzut că dau Ortu Popii de nervi până la finalul facultătii) și cineva mi-a recomandat ultima carte a Maicii Siluana Vlad ( dacă încă nu ați descoperit scrierile Maicii Siluana, nu mai stați pe gânduri!! sunt adevărate comori!) . Cartea se numește „Doamne, unde-i rana?” și cititrea ei a fost cel mai bun lucru pe care puteam să îl fac pentru mine la acest început de an! Numa bine, eram înainte de sesiunea cu nr III. Ce s-a schimbat?

numero 1: Am renunțat la rolul de victimă.

M-am felicitat că sunt în sesiune (știu, sună cel puțin ciudat. Dar mi-am amintit cât efort am depus să intru la Medicină, cât de mult mi-am dorit să fiu aici. Asta înseamnă inclusiv sesiunea :)))) ) Mi-am comunicat clar așteptările familiei și am găsit soluții împreună astfel încât eu să am timp de studiu individual. Am reprogramat toate întâlnirile de coaching. Mi-am prioritizat sarcinile de la birou. Mi-am anunțat prietenii că sunt disponibilă doar pt urgențe. Nu m-a mai interesat ce vreme e afară și nici că mă trezesc la 5 am pt studiu.

Am răspuns la invitația unei colege de a învăța împreună și așa ne-am strâns un grup foarte fain de fete deștepte care ne-am sprijinit reciproc. Am parcurs sute de pagini în bibliotecă, în cafenea, într-un ritm și cu un spor incredibil.

numero 2: M-am bucurat de fiecare moment.

Inclusiv de faptul că propriul meu copil „nu mă lasă” să învăț : în fond, are 4 ani jumate și eu sunt Mama, cea mai importantă ființă pt el. Așa că, am învățat cu el dormind în brațele mele, bucurându-mă că pot face asta. Câte mame n-am văzut eu în Spital, cu lacrimi șuvoi, care ar fi dat orice să fie oriunde altundeva cu puii lor?

Rezultatul?

O sesiune din care am ieșit relaxată, încântată de rezultatele obținute ( un singur 8 rătăcit, în rest doar 9 si 10 ) și aproape odihnită. Ceea ce până acum îmi părea absolut imposibil.

Concluzii? Asumă-te. Bucură-te. Citește (poți începe cu „Doamne, unde-i rana?” ).

Cu bucurie, Andrea

cine sunt si ce fac

Aventura mea în lumea coachingului a început în 2011, atunci când foarte puțini               auziseră despre coaching și cei mai mulți credeau că dacă sunt coach, înseamnă că antrenez o echipă de sport!

De atunci și până acum am sprijinit o sumedenie de oameni să își trăiască povestea. Am adunat mii de ore de coaching, dedicate atât performanțelor personale precum și performanțelor profesionale. Am clienti din Romania dar si de pe alte meleaguri, unele destul de indepartate, cum ar fi New York sau Bruxelles.

Stilul meu de a practica această meserie nu este neaparat by the book, adică procesul meu de coaching nu se desfasoara intotdeauna intr-un birou, la patru ace, dar presupune implicare maximă atât din partea mea cât și din partea persoanei care se hotărăște să acceseze aceste servicii.

M-am instruit cu Noble Manhattan Coaching, scoala din Europa cu cea mai veche istorie in coaching, si iau acest lucru ca pe un privilegiu: asa am invatat cum se practica aceasta meserie la cote maxime. Privilegiu pentru care am muncit de mi-au sarit capacele, dar asta este alta poveste.

Am experiență ca și life-coach, formator, consilier pentru dezvoltare personală, trainer. Sunt voluntar SMURD, mamă, soție, fiică, om cu multe întrebări, devoratoare de cărți.

Viața fără muzică, povești și ciocolată, cred că ar fi foarte tristă. Și de fiecare dată când am o pasă mai proastă, îmi aduc aminte de toți oamenii care mi-au trecut pragul și de progresele extraordinare pe care le-au făcut, chiar dacă totul părea că le stă împotrivă.

Cam atât despre mine. Abia aștept să îți cunosc povestea.

Andrea, life-coach

Oamenii care speram sa fim

Tot anul ne facem planuri. De cele mai multe ori, pe la mijlocul lui ne dam seama ca nu am îndeplinit ceea ce eram atat de siguri ca anul acesta vom duce la capăt. Nu voi explica acum de ce peste 80% din rezoluțiile de Anul Nou nu funcționează.Voi povesti însă despre ce simți si ce se întâmpla cand totuși Reușești sa duci “ceva” la final.

Un gând năstrușnic trimis de vreun înger pasionat si el de colinde, suna asa: “si cum ar fi sa fie ateliere de colindat? Asa, ca si acestea de Coaching, dar in astea sa colindam.” După ce s-a conturat acest aspect, probabil același înger nastrusnic mi-a mai trimis un gand:”bun, bun…colindăm, si apoi? Noi colindam intre noi, dar cum ar fi sa ajungem si la alții? Pana la urma, esența Crăciunului este răspândirea vestii bune.”

In Decembrie 2014 2014am organizat prima serie de ateliere de colinde sub numele de Colindăm-Bucurăm, Dăruind vei dobândi. Cei de la Incubator107 Oradea au fost deschiși si incantați de idee, asa ca din punct de vedere logistic ei s-au ocupat de tot: găsirea spațiului, promovare. Eu m-am ocupat de cererea de la Direcția pentru protecția copilului, pentru a avea acces in centrul de plasament. Au fost 4 ateliere, 9 colinde ( stravechi dar si contemporane) o medie de 7 participanți/atelier, 1 centru de plasament si 1 azil la care am mers sa colindăm chiar inainte de Crăciun. In ziua in care ne-am stabilit sa mergem cu colinda, am fost aproximativ 30 de persoane.

Cum a fost? Greu de descris in cuvinte, de asta sper ca anul acesta sa vii si tu alături de noi. Sa poti sa simți.

Ce simți cand vezi ochii înlăcrimati ai bunicilor? Cand aplauda si ei cu tine? Cand te gândești ca unii dintre ei au povesti de viața sfâșietor de triste? Te poti emoționa pana la lacrimi, ți se poate așeza un nod in gât. Dar, dincolo de toate, pluteste bucurie. Ei colinda cu tine despre bucuria Nașterii Domnului. Si, pentru 20 de minute devii cel mai frumos nepot pe care il pot avea, nepotul care si-a amintit sa împartă bucuria Crăciunului cu bunicii lui.

Ce simți cand te privesc vreo 10 perechi de ochi curioși? Ce simți cand te ia de mâna un copil pe care l-au lăsat de mâna cei care trebuiau sa aibă grija de el? Cum ti se tulbura apele inimii cand auzi glasurile lor cântând timide “Astăzi s-a născut Hristos!”? Te poti emoționa pana la lacrimi, ți se poate așeza un nod in gât. Dar, peste toate, e un strat subțire de speranța. Ei spera ca nu vor fi uitați, tu speri ca, in ciuda tuturor vitregiilor, ei se vor face oameni mari si frumoși.

Noiembrie 2015: sunt mai săraca cu o bunica si un suflet lipit de al meu duce o lupta aflata spre final, cu boala asta necruțătoare, cancerul. Din Octombrie ma gandesc cu entuziasm la atelierele de colindat dar evenimentele din luna asta mi-au cam tăiat elanul. Sincer? Nu prea am chef de mare lucru. Dar am început sa primesc întrebări, din diverse părți: Anul asta colindam? Cand începem atelierele de colindat? Cumva, nici acum nu mi-e clar cum, Colindam-Bucurăm 2015 a început promițător si a avut un parcurs tare plăcut. Probabil ca îngerul năstrușnic de anul trecut a determinat buna-desfășurare. Prietenii Veseliei ne-au pus la dispoziție sediul lor primitor pentru cele 5 ateliere, 9 colinde(străvechi dar si contemporane), si o medie de 10 participanți/atelier. Am mers sa colindam la 2 centre de plasament, 1 azil de bătrâni si Asociația Pași Impreuna (copii cu autism).  Diferit si spectaculos fata de 2014 e faptul ca la ediția asta am avut si copii intre participanți. Si nu  1-2, ci aproximativ 10!

In 18 Decembrie, Copiii cu autism ne-au primit in căsuța lor cu parfum de brioșe proaspăt scoase din cuptor. Ne-au colindat si ei, ne-au servit cu ceai. In 22 Decembrie, La azilul de bătrâni, una dintre bunici ne-a recitat poezia “Mama- G.Cosbuc”. Am simțit cum regreta si ea, dar si eu, ca nu putem intâlni, ca nu putem crea lumea idilica din versurile ce-i curgeau pe buze. imageLa centrul de plasament “Miracole”  copiii ne așteptau in ferestre. La centrul de plasament “Ghiocei”, jumătate dintre copii dormeau cand am ajuns asa ca, am colindat in șoaptă. Cei care inca nu dormeau, copilași in pijamale, ne-au colindat la rândul lor In timp ce noi le așezam cadourile sub brad. Si era o pace, si o bucurie, asa cum rar trăim.

La fel ca anul trecut, am auzit des întrebarea de la persoanele-gazda: “dar ce organizație sunteți? Dar cum de ați venit la noi? ” Si, la fel ca anul trecut, am răspuns :”suntem prieteni si ne place sa colindam, sa împărțim bucurie.” Nu e un răspuns la care sa se aștepte, dar e adevarul. Fiindcă noi, cei care ne-am întâlnit săptămânal in Postul Crăciunului pentru a colinda, am devenit prieteni. N-am simțit nevoia, nici in 2014, nici in 2015, sa ma prezint si sa zic “e ideea mea!”. Fiindcă, pana la urma, poate fi ideea mea, însă  fara voi, cei care ați crezut in ea, nu ajungeam sa trăiesc aceste experiențe minunate. Asa ca, va multumesc ca ați ales sa participați la ateliere, va multumesc ca ati donat si am reușit sa cumpăram ceea ce aveau nevoie copilașii si bunicii, va multumesc ca aveti dorinta de a răspândi Vestea buna.

Sa ne vedem cu bine si la ediția III, de 2016.

Andrea

De fapt, ce intelegem?

Traim intr-o lume nebuna! – asta se spune foarte des.

Atat de multi oameni rai sunt!- si asta se spune foarte des.

Biserica, religia, crestinismul- toate inrobesc si ne umplu de frica! – asta auzim tot mai des.

Biserica ortodoxa a fost acuzata de foarte multe ori ca ii inspaimanta pe oameni, ca promoveaza frica. Dumnezeu e dumnezeul Iubirii, El nu ne forteaza cu nimic si spre nimic. In momentul in care facem un pas mic catre El, El face 10 catre noi. Noi punem putinul nostru si El vine cu multul Lui. Parintii care isi ameninta copiii cu focul iadului, fac o mare greseala. Iadul si Raiul sunt inca de aici, de pe Pamant si in nici un caz nu e vorba de furci si cazane la propriu. Dumnezeu nu forteaza apropierea de El, nu te pedepseste pentru alegerile facute. Dar tot ce facem are consecinte… Insa nu avem un Dumnezeu cu toane care da cu toiagul in stanga si-n dreapta!

Cuvinte extrase din predica de duminica, 2 noiembrie 2014, biserica Sf. Apostol Andrei, Oradea

P.S: cand mi-am deschis ochii sufletului am vazut taina ortodoxiei si am inceput sa gust adevarata libertate.  Pana atunci, multe cuvinte, putine trairi. Acum, multe trairi, putine cuvinte. Sa vedem ce urmeaza! 🙂

Cu drag,

Andrea

Zambete in oglinda

                      “Nimic nu este mai minunat pe lume decat zambetul unui copil. Ce o fi vazand un copil in mine cand imi zambeste? Imi zambeste de parca l-a vazut pe Dumnezeu. Ei, aceea este sanatate. Aceea este bucuria de a vedea “chipul” – sunt convinsa ca acel copil curat vede chipul lui Dumnezeu din mine si lui ii zambeste.”(Monahia Siluana Vlad- Mestesugul bucuriei – Cum dobandim bucuria deplina, ce nimeni nu o va lua de la noi- ).

Cand am citit randurile astea, am vazut instant zambetele pe care mi le daruiesc George si Xenia ( G si X sunt familia noastra. G si X sunt copiii nasilor nostri, asta inseamna ca ne sunt… Social, nici nu conteaza ce ne sunt. Va spun, sunt lipiti de sufletul nostru. Ca si cum ar fi fost dintotdeauna acolo.)  Cele mai recente, azi de dimineata in timpul Sfintei Liturghii. George isi plimba degetele prin parul meu, ma mangaia usor si dragastos, si secunde intregi ma privea zambind. Mi-a marturisit in soapta: Andrea, imi place parul tau!

 Am ingenuncheat la rugaciunea Tatal Nostru, a ingenuncheat si el. Dupa aceea m-a rugat sa-l iau in brate: ca sa vada mai bine ce face parintele acolo in altar. Si cat timp il tineam in brate el privea picturile, preotii, si tot la cateva minute imi tinea chipul in ambele manute si imi zambea. Si eu ii zambeam, il pupam usor pe obraz sau pe frunte.  Dar aceste zambete….nu sunt zambete pe care le intalnesc in restul zilelor. Sunt zambete limpezi, si am de fiecare data senzatia acuta ca ma aflu pe o apa ale carei adancimi le vad pana in cele mai mici detalii. Nu urmaresc interese. Zambetele astea vin din cele mai indepartate colturi ale sufletului si de foarte multe ori ma minunez si ma mir si ma intreb: Cum se poate asa ceva, Doamne? Cum se poate ca, desi e intre noi o distanta de 25 de ani, sa fim intr-o asa comuniune? Sunt zambete din care primesc pace:  tot tumultul meu sufletesc se aseaza intr-o ordine fireasca, calma.  Cand George ia o pauza de la activitati si ma acopera cu zambetul lui, e un moment in care totul in jur se estompeaza – e greu sa descriu in cuvinte aceste clipe, e greu pentru ca am senzatia ca nu gasesc termeni, cuvinte, expresii suficient de fine incat sa construiasca imaginea in intregime… In acele clipe, nu le zambesc ochilor sau nasului sau simpatic foc si intuiesc ca nici el nu zambeste fetei mele. In acele clipe, Timpul sta in loc, e doar intalnirea noastra. Si m-am gandit de foarte multe ori cine cu cine se intalneste sau ce cu ce.

Azi, in fragmentul citat mai sus, am aflat raspunsul. Am inteles. George, la cei 3 ani ai lui, are sanatatea sufleteasca in care ii poate zambi chipului lui Dumnezeu aflat in ungherul tainic al sufletului meu. Si apoi, e o oglindire… De asta nu am cuvinte suficiente, de asta am senzatia ca oricate fraze as construi, nimic nu egaleaza momentul trait.

Eu, recunosc, fac eforturi pentru a vedea in fiecare om pe care-l intalnesc chipul lui Dumnezeu. Cu unii reusesc mai usor, cu altii mai greu, cu altii deloc. Dar tin speranta sus si nadajduiesc ca intr-o zi voi ajunge si eu ca si George : cu zambete limpezi si sanatate sufleteasca.

Cu drag,

Andrea

Senzational!

Suntem atrasi de senzational. Uneori, dorim acest senzational cu ardoare in viata noastra. In relatiile de la munca, in familie, cu prietenii, cu iubitul/a, cu sotul/a. Si bineinteles, vrem senzational de la divinitate.

 Si, incepem : “Doamne, daca esti acolo, da-mi un semn! Dar unul foarte clar, unul care sa ma lase cu gura cascata!”  Si noi il asteptam pe Senzationalul Isus sa vina si sa performeze.

Sa performeze si sa ne dea viata peste cap. Nu e suficient ca ne daruieste o noua zi, in fiecare zi. Nu e suficient ca ne pazeste si trecem cu bine,  intr-o fractiune de secunda,  peste o situatie care s-ar fi putut termina dezastruos pentru noi.

Culmea e ca divinitatea apreciaza simplitatea noastra, dar noi asteptam de la divinitate o manifestare senzationala. Suntem mici, nesemnificativi pentru unii, dar in ochii lui Dumnezeu suntem cei mai importanti. Si  liberi. Si nu vrea de la noi senzationalisme.

Atunci cand ne manifestam cea mai mica dorinta de apropiere fata de divin, suntem intampinati simplu, fara filosofii, fara jocuri de cuvinte. “Vino!”.  Vino- asa ii raspunde Isus lui Petru cand acesta ii spune “Doamne, daca esti Tu cu adevarat, porunceste-mi sa vin pe apa spre Tine”. Si Petru porneste plin de credinta, de incredere.

Si noi pornim asa de multe ori la drum. Avem incredere, avem resurse, avem convingerea ca totul va fi bine, ca ne indreptam in directia buna. Suntem plini de elan. Undeva, incepe sa scada nivelul de incredere. Apare fasneata neincrederea. Dubiile. “Chiar sa fiu unde trebuie? Chiar asa e?”

Incet-incet, ne scufundam si noi ca si Petru. Ne cuprinde indoiala. Si Petru simte indoiala: “Sa fie oare Isus?” .  Inspaimantat, striga “Doamne, scapa-ma!”. Si Isus ii intinde mana: “Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?”

Se intampla ca si barca noastra sa fie lovita de valuri. Uneori pornim plini de elan pe drumul auto-cunoasterii, al desavarsirii duhovnicesti, al apropierii de divinitate si pe undeva, pe acest drum, incepem sa avem indoieli: chiar exista Dumnezeu? Chiar sunt copilul Lui? Chiar am scanteie divina in MINE?

Esential e ca (si) in acele vremuri sa ne rugam sincer “Doamne, scapa-ma!”.  Sa privim catre divin, chiar daca picioarele se scufunda, sa invatam de la Petru … Sa invatam de la Isus care incepea orice lucru cu rugaciune.

* Inspiratia acestor randuri am primit-o din cuvantul de invatatura de duminica, 10 august 2014, biserica Sf. Nicolae, Oradea

Cu bucurie,

Andrea