Oamenii care speram sa fim

Tot anul ne facem planuri. De cele mai multe ori, pe la mijlocul lui ne dam seama ca nu am îndeplinit ceea ce eram atat de siguri ca anul acesta vom duce la capăt. Nu voi explica acum de ce peste 80% din rezoluțiile de Anul Nou nu funcționează.Voi povesti însă despre ce simți si ce se întâmpla cand totuși Reușești sa duci “ceva” la final.

Un gând năstrușnic trimis de vreun înger pasionat si el de colinde, suna asa: “si cum ar fi sa fie ateliere de colindat? Asa, ca si acestea de Coaching, dar in astea sa colindam.” După ce s-a conturat acest aspect, probabil același înger nastrusnic mi-a mai trimis un gand:”bun, bun…colindăm, si apoi? Noi colindam intre noi, dar cum ar fi sa ajungem si la alții? Pana la urma, esența Crăciunului este răspândirea vestii bune.”

In Decembrie 2014 2014am organizat prima serie de ateliere de colinde sub numele de Colindăm-Bucurăm, Dăruind vei dobândi. Cei de la Incubator107 Oradea au fost deschiși si incantați de idee, asa ca din punct de vedere logistic ei s-au ocupat de tot: găsirea spațiului, promovare. Eu m-am ocupat de cererea de la Direcția pentru protecția copilului, pentru a avea acces in centrul de plasament. Au fost 4 ateliere, 9 colinde ( stravechi dar si contemporane) o medie de 7 participanți/atelier, 1 centru de plasament si 1 azil la care am mers sa colindăm chiar inainte de Crăciun. In ziua in care ne-am stabilit sa mergem cu colinda, am fost aproximativ 30 de persoane.

Cum a fost? Greu de descris in cuvinte, de asta sper ca anul acesta sa vii si tu alături de noi. Sa poti sa simți.

Ce simți cand vezi ochii înlăcrimati ai bunicilor? Cand aplauda si ei cu tine? Cand te gândești ca unii dintre ei au povesti de viața sfâșietor de triste? Te poti emoționa pana la lacrimi, ți se poate așeza un nod in gât. Dar, dincolo de toate, pluteste bucurie. Ei colinda cu tine despre bucuria Nașterii Domnului. Si, pentru 20 de minute devii cel mai frumos nepot pe care il pot avea, nepotul care si-a amintit sa împartă bucuria Crăciunului cu bunicii lui.

Ce simți cand te privesc vreo 10 perechi de ochi curioși? Ce simți cand te ia de mâna un copil pe care l-au lăsat de mâna cei care trebuiau sa aibă grija de el? Cum ti se tulbura apele inimii cand auzi glasurile lor cântând timide “Astăzi s-a născut Hristos!”? Te poti emoționa pana la lacrimi, ți se poate așeza un nod in gât. Dar, peste toate, e un strat subțire de speranța. Ei spera ca nu vor fi uitați, tu speri ca, in ciuda tuturor vitregiilor, ei se vor face oameni mari si frumoși.

Noiembrie 2015: sunt mai săraca cu o bunica si un suflet lipit de al meu duce o lupta aflata spre final, cu boala asta necruțătoare, cancerul. Din Octombrie ma gandesc cu entuziasm la atelierele de colindat dar evenimentele din luna asta mi-au cam tăiat elanul. Sincer? Nu prea am chef de mare lucru. Dar am început sa primesc întrebări, din diverse părți: Anul asta colindam? Cand începem atelierele de colindat? Cumva, nici acum nu mi-e clar cum, Colindam-Bucurăm 2015 a început promițător si a avut un parcurs tare plăcut. Probabil ca îngerul năstrușnic de anul trecut a determinat buna-desfășurare. Prietenii Veseliei ne-au pus la dispoziție sediul lor primitor pentru cele 5 ateliere, 9 colinde(străvechi dar si contemporane), si o medie de 10 participanți/atelier. Am mers sa colindam la 2 centre de plasament, 1 azil de bătrâni si Asociația Pași Impreuna (copii cu autism).  Diferit si spectaculos fata de 2014 e faptul ca la ediția asta am avut si copii intre participanți. Si nu  1-2, ci aproximativ 10!

In 18 Decembrie, Copiii cu autism ne-au primit in căsuța lor cu parfum de brioșe proaspăt scoase din cuptor. Ne-au colindat si ei, ne-au servit cu ceai. In 22 Decembrie, La azilul de bătrâni, una dintre bunici ne-a recitat poezia “Mama- G.Cosbuc”. Am simțit cum regreta si ea, dar si eu, ca nu putem intâlni, ca nu putem crea lumea idilica din versurile ce-i curgeau pe buze. imageLa centrul de plasament “Miracole”  copiii ne așteptau in ferestre. La centrul de plasament “Ghiocei”, jumătate dintre copii dormeau cand am ajuns asa ca, am colindat in șoaptă. Cei care inca nu dormeau, copilași in pijamale, ne-au colindat la rândul lor In timp ce noi le așezam cadourile sub brad. Si era o pace, si o bucurie, asa cum rar trăim.

La fel ca anul trecut, am auzit des întrebarea de la persoanele-gazda: “dar ce organizație sunteți? Dar cum de ați venit la noi? ” Si, la fel ca anul trecut, am răspuns :”suntem prieteni si ne place sa colindam, sa împărțim bucurie.” Nu e un răspuns la care sa se aștepte, dar e adevarul. Fiindcă noi, cei care ne-am întâlnit săptămânal in Postul Crăciunului pentru a colinda, am devenit prieteni. N-am simțit nevoia, nici in 2014, nici in 2015, sa ma prezint si sa zic “e ideea mea!”. Fiindcă, pana la urma, poate fi ideea mea, însă  fara voi, cei care ați crezut in ea, nu ajungeam sa trăiesc aceste experiențe minunate. Asa ca, va multumesc ca ați ales sa participați la ateliere, va multumesc ca ati donat si am reușit sa cumpăram ceea ce aveau nevoie copilașii si bunicii, va multumesc ca aveti dorinta de a răspândi Vestea buna.

Sa ne vedem cu bine si la ediția III, de 2016.

Andrea

De fapt, ce intelegem?

Traim intr-o lume nebuna! – asta se spune foarte des.

Atat de multi oameni rai sunt!- si asta se spune foarte des.

Biserica, religia, crestinismul- toate inrobesc si ne umplu de frica! – asta auzim tot mai des.

Biserica ortodoxa a fost acuzata de foarte multe ori ca ii inspaimanta pe oameni, ca promoveaza frica. Dumnezeu e dumnezeul Iubirii, El nu ne forteaza cu nimic si spre nimic. In momentul in care facem un pas mic catre El, El face 10 catre noi. Noi punem putinul nostru si El vine cu multul Lui. Parintii care isi ameninta copiii cu focul iadului, fac o mare greseala. Iadul si Raiul sunt inca de aici, de pe Pamant si in nici un caz nu e vorba de furci si cazane la propriu. Dumnezeu nu forteaza apropierea de El, nu te pedepseste pentru alegerile facute. Dar tot ce facem are consecinte… Insa nu avem un Dumnezeu cu toane care da cu toiagul in stanga si-n dreapta!

Cuvinte extrase din predica de duminica, 2 noiembrie 2014, biserica Sf. Apostol Andrei, Oradea

P.S: cand mi-am deschis ochii sufletului am vazut taina ortodoxiei si am inceput sa gust adevarata libertate.  Pana atunci, multe cuvinte, putine trairi. Acum, multe trairi, putine cuvinte. Sa vedem ce urmeaza! 🙂

Cu drag,

Andrea

Zambete in oglinda

                      “Nimic nu este mai minunat pe lume decat zambetul unui copil. Ce o fi vazand un copil in mine cand imi zambeste? Imi zambeste de parca l-a vazut pe Dumnezeu. Ei, aceea este sanatate. Aceea este bucuria de a vedea “chipul” – sunt convinsa ca acel copil curat vede chipul lui Dumnezeu din mine si lui ii zambeste.”(Monahia Siluana Vlad- Mestesugul bucuriei – Cum dobandim bucuria deplina, ce nimeni nu o va lua de la noi- ).

Cand am citit randurile astea, am vazut instant zambetele pe care mi le daruiesc George si Xenia ( G si X sunt familia noastra. G si X sunt copiii nasilor nostri, asta inseamna ca ne sunt… Social, nici nu conteaza ce ne sunt. Va spun, sunt lipiti de sufletul nostru. Ca si cum ar fi fost dintotdeauna acolo.)  Cele mai recente, azi de dimineata in timpul Sfintei Liturghii. George isi plimba degetele prin parul meu, ma mangaia usor si dragastos, si secunde intregi ma privea zambind. Mi-a marturisit in soapta: Andrea, imi place parul tau!

 Am ingenuncheat la rugaciunea Tatal Nostru, a ingenuncheat si el. Dupa aceea m-a rugat sa-l iau in brate: ca sa vada mai bine ce face parintele acolo in altar. Si cat timp il tineam in brate el privea picturile, preotii, si tot la cateva minute imi tinea chipul in ambele manute si imi zambea. Si eu ii zambeam, il pupam usor pe obraz sau pe frunte.  Dar aceste zambete….nu sunt zambete pe care le intalnesc in restul zilelor. Sunt zambete limpezi, si am de fiecare data senzatia acuta ca ma aflu pe o apa ale carei adancimi le vad pana in cele mai mici detalii. Nu urmaresc interese. Zambetele astea vin din cele mai indepartate colturi ale sufletului si de foarte multe ori ma minunez si ma mir si ma intreb: Cum se poate asa ceva, Doamne? Cum se poate ca, desi e intre noi o distanta de 25 de ani, sa fim intr-o asa comuniune? Sunt zambete din care primesc pace:  tot tumultul meu sufletesc se aseaza intr-o ordine fireasca, calma.  Cand George ia o pauza de la activitati si ma acopera cu zambetul lui, e un moment in care totul in jur se estompeaza – e greu sa descriu in cuvinte aceste clipe, e greu pentru ca am senzatia ca nu gasesc termeni, cuvinte, expresii suficient de fine incat sa construiasca imaginea in intregime… In acele clipe, nu le zambesc ochilor sau nasului sau simpatic foc si intuiesc ca nici el nu zambeste fetei mele. In acele clipe, Timpul sta in loc, e doar intalnirea noastra. Si m-am gandit de foarte multe ori cine cu cine se intalneste sau ce cu ce.

Azi, in fragmentul citat mai sus, am aflat raspunsul. Am inteles. George, la cei 3 ani ai lui, are sanatatea sufleteasca in care ii poate zambi chipului lui Dumnezeu aflat in ungherul tainic al sufletului meu. Si apoi, e o oglindire… De asta nu am cuvinte suficiente, de asta am senzatia ca oricate fraze as construi, nimic nu egaleaza momentul trait.

Eu, recunosc, fac eforturi pentru a vedea in fiecare om pe care-l intalnesc chipul lui Dumnezeu. Cu unii reusesc mai usor, cu altii mai greu, cu altii deloc. Dar tin speranta sus si nadajduiesc ca intr-o zi voi ajunge si eu ca si George : cu zambete limpezi si sanatate sufleteasca.

Cu drag,

Andrea

Senzational!

Suntem atrasi de senzational. Uneori, dorim acest senzational cu ardoare in viata noastra. In relatiile de la munca, in familie, cu prietenii, cu iubitul/a, cu sotul/a. Si bineinteles, vrem senzational de la divinitate.

 Si, incepem : “Doamne, daca esti acolo, da-mi un semn! Dar unul foarte clar, unul care sa ma lase cu gura cascata!”  Si noi il asteptam pe Senzationalul Isus sa vina si sa performeze.

Sa performeze si sa ne dea viata peste cap. Nu e suficient ca ne daruieste o noua zi, in fiecare zi. Nu e suficient ca ne pazeste si trecem cu bine,  intr-o fractiune de secunda,  peste o situatie care s-ar fi putut termina dezastruos pentru noi.

Culmea e ca divinitatea apreciaza simplitatea noastra, dar noi asteptam de la divinitate o manifestare senzationala. Suntem mici, nesemnificativi pentru unii, dar in ochii lui Dumnezeu suntem cei mai importanti. Si  liberi. Si nu vrea de la noi senzationalisme.

Atunci cand ne manifestam cea mai mica dorinta de apropiere fata de divin, suntem intampinati simplu, fara filosofii, fara jocuri de cuvinte. “Vino!”.  Vino- asa ii raspunde Isus lui Petru cand acesta ii spune “Doamne, daca esti Tu cu adevarat, porunceste-mi sa vin pe apa spre Tine”. Si Petru porneste plin de credinta, de incredere.

Si noi pornim asa de multe ori la drum. Avem incredere, avem resurse, avem convingerea ca totul va fi bine, ca ne indreptam in directia buna. Suntem plini de elan. Undeva, incepe sa scada nivelul de incredere. Apare fasneata neincrederea. Dubiile. “Chiar sa fiu unde trebuie? Chiar asa e?”

Incet-incet, ne scufundam si noi ca si Petru. Ne cuprinde indoiala. Si Petru simte indoiala: “Sa fie oare Isus?” .  Inspaimantat, striga “Doamne, scapa-ma!”. Si Isus ii intinde mana: “Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?”

Se intampla ca si barca noastra sa fie lovita de valuri. Uneori pornim plini de elan pe drumul auto-cunoasterii, al desavarsirii duhovnicesti, al apropierii de divinitate si pe undeva, pe acest drum, incepem sa avem indoieli: chiar exista Dumnezeu? Chiar sunt copilul Lui? Chiar am scanteie divina in MINE?

Esential e ca (si) in acele vremuri sa ne rugam sincer “Doamne, scapa-ma!”.  Sa privim catre divin, chiar daca picioarele se scufunda, sa invatam de la Petru … Sa invatam de la Isus care incepea orice lucru cu rugaciune.

* Inspiratia acestor randuri am primit-o din cuvantul de invatatura de duminica, 10 august 2014, biserica Sf. Nicolae, Oradea

Cu bucurie,

Andrea