Supărarea? Nu duce la nimic!

Suntem aproape de finalul seriei de articole dedicate celor cinci principii care ne vor îmbunătăți relația cu proprii copii. Azi, despre supărare: la ce e bună, dacă e bună, unde duce, ce facem cu ea. Adică principiul numărul 4. Despre celălalte principii poți găsi detalii aici : http://blog.andreaneag.com/?p=1132 .

Încep cu o mărturisire: acest principiu este preferatul meu! Într-o vreme eram părintele care se credea îndreptățit în supărare: făcea copilul o boacănă: Hop! si eu cu supărarea. Făcea copilul o trăznaie?Hop! și eu : „dar cum nu înțelege că nu e bine? doar i-am explicat de atâtea ori!?!?!Nu se poate așa ceva…îi arăt eu acum supărare!”

Să vă mai spun câți nervi aiurea m-a costat atitudinea asta? cât timp pierdut pe care nu l-am mai recuperat în vecii vecilor? Nu, nu vă spun. Dar chiar s-au dovedit a fi demersuri inutile. Și cum nu mă simțeam fericită ca mamă având atitudinea acesta, am hotarât că e momentul să schimb ceva: la mine. Nu citisem atunci cartea lui Gabor Mate, că sigur mi-ar fi fost mai clar și mai ușor. Dar nu e cazul să te chinui și tu. Poți prelua direct ideile salvatoare si să le pui în practică.

În primul rând, este absolut imposibil evitarea sentimentului de supărare. Asta este! acceptăm că din când ne vom supăra. Este nerealist să credem că vom fi mereu calmi, Zen, fower-power, roz cu norișori. Nu suntem Sfinți deși ce bine ar fi să avem răbdarea Lor.

În al doilea rând, când simți că te cuprinde furia, ia o pauză! Poți chiar să îi spui pruncului pe care ai vrea să îl agheți în cuiul de pe perete: „ Sunt foarte agitat/ă acum. Am nevoie de o pauză!” Dacă te gândești să îl înveți pe copil vreo lectie utilă atunci când ești stăpânit de furie, nervi, este un gând inutil. În amestecul de stres, rușine – pe care îl simte copilul- plus furia pe care o simți tu, este absolut imposibilă învățarea.

În al treilea rând, ca să pricepi exact ce se întâmplă, e nevoie să știi că momentele în care un copil se confruntă cu supărarea părintelui: voce aspră, ton ridicat/urlat, cuvinte tăioase, el simte că pierde contactul cu mama sau cu tata. Pierderea aceasta a contactului, pentru orice copil, dar cu precădere pentru cei cu o stimă de sine scăzută, pentru cei care au suferit o traumă, poate avea efecte catasatrofale. Și chiar nu e exagerare. Practic, copilul simte că nu merită afecțiunea nimănui.

În al patrulea rând, tu esti supărat-iti manifesti supărarea către copil cum te apucă (urli, strigi, dai din mâini, pate chiar si din picioare, îți dai ochii peste cap)- copilul reacționează. În două feluri: ori se retrage (i se acentuează starea de rușine- și principiul 3 descrie foarte bine de ce nu ajută starea psihologică de rusine) ori atacă în mod direct afișând furie, aroganță, aparentă nepăsare ( stare care are același rol- să țină rusinea la distanță). Niciuna dintre cele două variante nu e de dorit.

După aceste patru puncte s-ar putea să îți pui mâinile-n cap și să spui: „Bine, bine! dar din moment ce îmi este imposibil să nu simt supărarea atunci când copilul face diverse chestii, dar această supărare poate fi atat de nocivă pentru copilul meu, ce mă fac? iau direct bilet la balamuc si pentru mine dar si pentru el, și măcar știu o treabă.” Nu, nu! Și în acest caz, precum și când e vorba de laudă sau de critică, avem la îndemână o variantă sănătoasă. Iată:

Supărarea afectuoasă nu e dăunătoare! Cum ne supărăm afectuos?

  • ținem supărarea sub control: pauza de care vorbeam mai sus, când simți că valurile furiei te îneacă;
  • comentariile pe care le faci se referă la faptă, fără să îl ataci pe copil : „Mă supără tare că ai vorbit urât/împins/spart”- orice o fi făcut copilul păgubos. Sau „Mă deranjează tare că te comporți așa”- si numești concret comportamentul cu pricina.
  • nu îl ameninți cu retragerea afecțiunii tale. Deci te abții de la replici precum „Nu te mai iubesc cand faci asta! / Nu vreau să te mai văd, du-te în camera ta!” și altele de acest gen. Dacă chiar te-au apucat pandaliile și nu mai suporți să-ți vezi progenitura (și asta ni se întamplă), ieși tu din camera respectivă, spunându-i: „Am nevoie să ies puțin. Mă simt foarte furios/supărat/enervat. Vin înapoi. ”

Partea cea mai faină cu manifestarea în acest mod a supărării este că te obligă pe tine, adult, să crești personal, să te dezvolți. Practic, cultivi o stare pozitivă și în copil, dar și în tine: crește și se dezvoltă armonios toată familia. Copiii pot să suporte tipul acesta de supărare, ba chiar învață din ea cum să își manifeste și ei supărarea într-un mod… productiv.

De când mă supăr în mod afectuos am observat că băiețelul meu face același lucru, când e supărat: tot mai des numește clar comportamentul care îl supără, fără să se mai refere la persoană. Într-o zi o să ajungă și să facă referire exclusiv la comportamentul care îl deranjează, sunt sigură.

Așa că, dacă tot te superi, fă-o într-un mod… afectuos!

A.N

Esti un papa-lapte

“nu mai plânge, esti un fricos!” Sau “vrei sa te vadă toți cum plângi? Or sa Rada de tine, o sa zică ca esti Vai de capul tau!”
Bineînțeles, ca părinte, vrei ca fiul/fiica ta sa fie percepuți ca învingători. Asta ni se sugerează din toate părțile.
Dar, din perspectiva copilului, lucrurile stau “putin” diferit.

Exemplu: copilul tau e supărat ca tocmai a fost refuzat intr-un grup de joaca si i s-a spus de către un alt copil:nu vreau sa ma joc cu tine! El este suparat si vine la tine plângând: “mama, uite acum nu vor sa se joace cu mine. De ce? Pana acum ne-am jucat impreuna. Etc etc”
Tu, ai la dispoziție 3 variante: atitudinea spartană, empatia, indiferenta.

Atitudinea spartană e cam asa: “nu plânge, nu merita. O sa vrea ei sa se joace cu tine altădată si atunci nu o sa vrei tu. Esti băiat/fetița mare, nu plânge. O sa Rada toți de tine daca plângi si o sa vadă ca suferi. Etc etc “. Tu, ca părinte vrei sa îti calești copilul. Sa il obișnuiești ca lumea e rea si oamenii sunt de 2 lei. Si vrei ca al tau copil sa faca fata. Sa se descurce. Sa nu-i pese cand prietenii il dezamăgesc. Sa isi urmărească scopurile si sa isi ducă planurile la bun sfarsit. Da, in timp poate le va face toate cele de mai sus. Dar, in plus, pe termen lung, nu isi va cunoaște emoțiile. Va STI însă ca nu e bine “sa se arate” nimănui. Va deveni un “excelent” zid emoțional. Asta inseamna mari dificultăți in relațiile inter-personale: ca prieten/a, soț/soție, coleg, tata/mama etc. Si dificultăți in relație cu propria persoana. In relație cu tine, va avea mereu impresia ca trebuie sa te impresioneze, ca trebuie sa faca lucruri extraordinare ca sa il/o iubești. Va evita sa îti împărtășească problemele pe care le are.

In cazul empatiei, lucrurile stau cam asa: il iei deoparte, sa aveti putina intimitate si, cu blândețe Ii spui: “Te înțeleg. Si mie mi-ar fi greu daca prietenii mei n-ar vrea sa se joace cu mine. As fi foarte trista. Probabil ca as plânge si eu, asa cum faci tu acum.” Si, in funcție de vârsta copilului, detaliezi dupa caz “cum te simți? Esti supărat? furios? ” , il ajuți sa vorbească despre ceea ce simte. Il încurajezi sa folosească propriile lui expresii, cuvinte, gesturi. Poti întreba :”Unde simți supararea? ” Si treceti in revista zone precum burtica, capul, pieptul/inima. Il/o asiguri ca e perfect normal ca simte tot ce simte. Si ca s-ar putea sa dureze un pic supărarea lui/ei dar ca intre timp voi puteți face ceva amuzant. Adica ii schimbi centrul de interes, de la emoțiile supărătoare clarificate, la experiențe pozitive. Il implici intr-un joc nou, de exemplu. In cazul empatiei, accentul este pus pe copil, nu pe lumea din jur. Pe termen lung, asta inseamna ca va deveni un adult care va STI cum sa se raporteze la propria persoana, cum sa isi găsească echilibrul, indiferent de condițiile exterioare. Si, va știi ca poate conta pe tine, ca părinte, la orice ora. Ca ai sa fii mereu acolo, dispus sa il Asculți.

Daca alegem indiferenta, lucrurile sunt foarte “simple”: ” ei, da ce te apuca plânsul acuma? Ia du-te si joaca-te cu altceva.” Copilul înțelege ca esti prea ocupat pentru el, ca problema lui nu merita sa fie luată in seama, ca tot ce trăiește el/ea e lipsit de importantă. Efectele, pe termen lung, pot fi usor de ghicit : cu cat va creste, cu atat îti va împărtăși tot mai putine lucruri, pentru ca, in percepția lui, oricum ceea ce trăiește el nu e destul de important pentru tine. Va avea probleme la partea cu încrederea in propria persoana. Capacitatea lui/ei de a simți durerea sau bucuria altor persoane scade considerAbil.

De cele mai multe ori, copiii se împaca rapid. INSA modul in care reacționezi tu, ca părinte, este esențial pentru copilul tau. Cu cat empatizezi cu el de la cele mai mici vârste, cu atat intervenția ta se va reduce in timp. De ce? Fiindcă ii va fi din ce in ce mai usor sa isi regleze singur emoțiile. De ce? Fiindcă i-ai oferit șansa sa si le cunoască de mic. 

Da, asta inseamna sa îti dedici un timp suplimentar in care sa afli mai multe despre emoții si cum se manifesta ele la copii. Dar, pentru a avea un copil armonios, e necesar sa fii si tu, parintele, armonios. Ca sa crească el, trebuie sa crești tu întâi. Greu, dar tare frumos!

Cu drag,

Andreea(mămica vesela)

 

Retox-Detox

Dis de dimineata am auzit un reportaj interesant despre Astra Film Festival. Ideea care nu-mi da pace e urmatoarea: ca sa te detoxifici, musai sa te toxifici…

Aparent ciudata, ideea e foarte fain de aplicat in domeniul coachingului.  Vrei o schimbare (de oricare ar fi aceea) si vii la coaching. Ca sa accesam toate resursele de care ai nevoie pentru a aduce schimbarea in viata ta, exploram in mai multe directii. Dam de blocaje, de credinte limitative, prejudecati, preconceptii. Nu le ignoram. Nu ne prefacem ca nu sunt acolo. Trecem la faza de retox -intoxicarea- . Vedem pe ce se bazeaza. Demontam supozitii, convingeri, ganduri. Cercetam atitudinea. Exploram blocajele.

Si apoi trecem la detox -dezintoxicarea- . Dam un sut blocajelor. Punem in locul lor  actiuni si credinte pozitive. Ai alta perspectiva. Actionezi diferit. Te descoperi.

Retox-Detox!

Cu drag, Life Coach Andrea!