Radiografia unei marsavii judiciare

Fascinația pentru uniformă: se pare că multe persoane o au. Eu multă vreme am detestat orice formă de uniformizare, aveam senzația că sistemul sufocă, transformă personalitățile în mese inerte, în oameni fără capacitatea personală de decizie. Asta era convingerea mea pe vremea rebeliunii adolescentine. Apoi, mai târziu, am descoperit că printre cei care practică meserii în uniforme, mai sunt și oameni capabili de lucruri extraordinare. Sigur, în continuare văd și o sumedenie de oameni care pur și simplu fac de rușine uniformele pe care le poartă. Până la urmă, poate e o simplă chestiune de noroc și de…alegeri făcute.

De ce să citești cartea?

Intri într-o lume în care traficul de influență, drogurile, arestările, urmăririle, politistii, procurorii, judecătorii, toți sunt prezentati într-un mod foarte sincer, fără nici o nuanțare. Aici lucrurile sunt extrem de clare: polițistul care e prost de bubuie, fix așa este prezentat, la fel ca și procurorul corupt până în măduva oaselor.

Sunt descrise și câteva pasaje foarte amuzante, din acțiunile întreprinse de protagonistul acestei cărți: Traian Berbeceanu și echipa ea. Caracterul amuzant vine din comicul de situație, nu din figurile de stil folosite sau metafore. Totul este de o realitate aproape prea…palpabilă.

Descoperi că unele persoane din acest sistem care are menirea de a ne apăra pe noi oamenii de rând ai societății, muncesc aproape aducand bani de acasă ca să poată duce la capăt diversele misiuni. Sigur, așa cum probabil te gândești deja, e vorba de aceia puțini care chiar se străduie și iau lucrurile în serios. Îți vine să mergi să le multumesti pentru toate eforturile și să îi întrebi ce îi face să meargă mai departe? Asta este o realitate foarte foarte tristă.

Pasajul meu preferat

De data asta, nu am.

Citind cartea am avut senzatia că parcurg paginile unui raport de activitate sau raport de autopsie a sistemului judiciar din România. Sunt foarte multe detalii tehnice: date de dosare, nume si prenume foarte bine plasate in timp și acțiuni, referiri la o sumedenie de institutii ale statului, numere de dosare, documente oficiale, procese verbale.

Cartea nu e ficțiune, nu e roman polițist. Prezintă pe bune lupta unui om îndrăgostit de meseria sa, o luptă pentru a demonstra că este nevinovat, că tot ce a făcut a fost să își facă meseria cu adevărat, fără să țină cont că actiunile lui deranjează la nivel înalt.

Sigur, ne-am obisnuit că aceia care au influență, să facă ce vor. Știm cumva că a încerca să aducem dreptatea într-un sistem plin de lingăi, interese corupte, foame de bani și de putere, este o actiune sortită eșecului. Și totusi, uneori apare câte un om cu o voință de fier, cu o dorință justițiară cum vezi doar în filme, care pune la bătaie tot ce are ca să arate că foamea de dreptate e mai puternică decât coruptia. Prețul plătit? Destul de mare. Banii se duc, familia hărțuită, jobul pierdut. Exact așa cum descrie și dnl Berbeceanu în cartea sa.

Merită? Asta e o întrebare la care fiecare trebuie să dăm un răspuns sincer. Dar îmi place să cred că am fi mai mulți care să răspundem cu Da decât cu Nu.

A.N

Hristos a Înviat!

Cu adevărat, nu știu să fie bucurie mai mare decât să avem certitudinea că totul este reversibil în viață, că până și moartea a fost biruită de Viață.

Aceste Sărbători Pascale de sub semnul pandemiei, sunt diferite față de cele pe care le-am trăit până acum, dar asta nu le știrbește cu nimic adevărata semnificație. Sigur că mi-e dor de familia adunată împreună, sigur că tânjesc după participarea la slujbele de la Biserică, sigur că îmi doresc să ne putem plimba nestingheriți ca până nu demult.

De data asta însă, am avut mai mult timp pentru … mine. Am reușit să citesc mai mult, să mă rog mai mult, să gândesc mai mult, să fiu alături de copilul meu mai mult, să comunic cu soțul meu mai mult, să am momente de introspecție mai dese. Toate acestea, asociate cu ceea ce înseamnă Postul Mare și în special Săptămâna Patimilor, mi-au adus liniște și bucurie.

În Vinerea Mare, de dimineață, a bătut cineva la noi la ușă, luându-ne prin surprindere: clar nu așteptam musafiri. Am deschis, și doi domni ne zâmbeau amabili de sub măștile purtate regulamentar. S-au prezentat: erau voluntarii bisericii de care aparținem după adresă și ne-au întrebat politicos dacă dorim păscuțele cu vin. Purtau mănuși, mască, banderole albe, și aveau o listă unde au bifat faptul că le-am deschis ușa și ne-au dat „Paștile”. Au păstrat distanța, paharele în care erau prescura și vinul erau ambalate și sigiliate, și totul a durat maxim jumate de minut. Dar bucuria..eheee..bucuria acestui gest mărunt durează deja de câteva zile.

Nu comentez despre isteria creată în media legată de acest gest „apocaliptic” de împărțire a Paștilor și a Luminii, m-am întristat destul pe acest subiect. Doar atat zic: în timp ce facebook-ul abunda de poze cu aglomerații de la supermarketuri, piețe, șosele, unde mulți dintre oameni nu aveau mască sau mănuși, unde forțele de ordine erau absolut insufciente sau lipseau cu desăvârșire, mințile îngrijorate erau absolut terifiate că Biserica împarte de fapt CoVid și nu pahare cu prescură și vin. Ba chiar se făceau asocieri cu mersul la Înviere și răspandirea CoVid, în conditiile în care de mai mult de câteva saptamâni bune s-a specificat clar că în acest an de Paști NU se oficiază slujbe cu participarea credincioșilor.

Înțeleg că e greu să judecăm drept în aceste zile. Înțeleg și că hate-ul (ura) față de biserică este mare, și așa va fi mereu, sunt absolut sigură. Dar chiar să ne pierdem cu totul simțul orientării în teren? Atat de ușor manipulabili suntem? Văd că da.

Revenind la bucurie. Le mulțumesc celor care în acest an m-au făcut să simt că aparțin unei mari familii: Biserica. Chiar dacă nu am putut merge la Biserică, a venit Biserica la ușa mea, și prin acest mic gest m-am simțit iubită și îngrjită încă o dată, de cea care are mereu timp să îmi asculte grijile, necazurile, bucuriile.

A.N

Foto din arhiva personală.

Rătăcind prin Viena

Acum 7 ani Săptămâna Patimilor m-a găsit la Viena. Era pentru prima dată când lipseam de acasă în această perioadă importantă de dinaintea Sarbătorilor Pascale și mă simțeam foarte ciudat.

Dar mai mult ca altădată așteptam Învierea, o înviere mai pământească, dacă pot spune așa. Eram la Viena cu Otilia, care tocmai trecuse printr-o operație foarte complicată la plămâni: cancer. Într-un mod pe care mulți din jurul nostru l-au descris ca fiind incredibil, am însoțit-o în această călătorie către o sănătate mai bună. Ce era așa de incredibil?

Poate faptul că până la data plecării către operație, ne văzusem de 3 ori.

Poate fiindcă i-am zis că merg cu ea la Viena, prin e-mail, ca răspuns la câteva întrebări legate de sistemul medical în general, căutând informații despre locuri în care medicii i-ar fi dat o nouă șansă la viață.

Sunt lucruri pe care le facem și pe care nu le putem explica prea mult. Și multe nici nu au nevoie de cuvinte. Pur si simplu, ești acolo pentru cineva. Și tot ce urmează după, devine o frumoasă poveste de iubire. O prietenie cum nu credeai că poți trăi.

Să ne întoarcem la Viena, aprilie 2014. În fiecare zi, după ce ieșeam din spitalul AKH și o vedeam pe Otilia mea zâmbind ca și cum ar fi fost internată într-un centru Spa și nu pe secția de chirurgie toracică, luam la pas străzile vieneze. Fără vreo țintă anume, nu aveam starea sufletească necesară pentru a bifa obiective turistice, dar nici să mă închid în camera de hotel nu mi-ar fi stat în fire. Ieșeam din spital năucită de fiecare dată, fiindcă tot nu-mi venea să cred, deși vedeam de atatea zile cu ochii mei, că serviciile medicale pot fi ridicate la standarde atat de înalte. Și că aceste standarde reprezintă de fapt normalitatea… Spitalul era locul în care mergeai să te faci bine, cu adevărat să te faci bine. Dincolo de personal, curatenie, dotari, proceduri, abordarea vizitatorilor, era acolo și un …copăcel. De fapt, un aranjament din crengi de mâțișori și ouă frumos decorate. În aceste culori simple, dar pline de viață, își regăseau zâmbetul pacienții care mergeau la plimbare pe hol, în procesul de recuperare. În fotografie este chiar aranjamentul de pe secția de chirurgie toracică, 2014. Cu un gest atat de simplu, toți cei care treceam pe acolo am înțeles că viața merge mai departe. Că orice problemă ai avea, chiar si una gravă de ordin medical, lucrurile nu se rezumă la atât. Să mai explic ce efect are un asemenea mesaj asupra psihicului unui pacient?

Era Miercurea Mare, și în plimbarea mea de limpezire a gândurilor, am ajuns în mijlocul unui târg pascal, unde orele mi-au trecut ca și nisipul care se scurge într-o clepsidră. Atâta frumusețe și migală, adusă la un loc, nu mai văzusem de multă vreme. Zeci de mii de ouă decorate în tehnici incredibile și cu materiale diverse: de la pietre pretioase, la tehnica șervetelului. Căruțe cu flori, căsuțe cu brânzeturi și mezeluri fine, si un parfum de proaspăt, de nou, de bucurie așteptată.

În toate plimbările mele găseam ceva uimitor, pe care îl povesteam Otiliei a doua zi când mergeam în salonul ei de spital. Vedea Viena prin ochii mei, și eu vedeam speranță în privirile ei. Plus un curaj incredibil.

De atunci, în fiecare an, Săptămâna Mare a devenit pentru mine săptămâna din an în care sper mai mult ca niciodată fiindcă aceste speranțe și-au primit răspuns de fiecare dată. Aștept Învierea și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru Otilia și tot ce am învățat de la ea. Și “confecționăm” câte un copăcel cu ouă decorate în fiecare an. În această Joi Mare l-am lăsat pe fiul meu (5 ani) să il decoreze cum vrea.

Sper ca tu, care citești aceste rânduri, oriunde ai fi și oricine ai fi, să ai parte de prietenii adevărate. De oameni cu adevărat Buni. Iar tu, la rândul tău să le dăruiești bucurie. Și să sărbătorești cu fiecare ocazie tot ce ai frumos lângă tine.

A.N

Zilele abandonului- Elena Ferrante

Când mi-am comandat aceste trei cărți eram foarte curioasă să aflu mai multe despre universul Ferrante. Rămăsesem vrăjită de tetralogia Prietena mea genială, și vroiam mai mult. Cred că sunt un caz clasic de cititor obsedat e un autor. La fel am pățit și cu Eric Emanuel Schmitt, doar că lui îi îndrăgesc absolut fiecare carte din cele peste 15 titluri citite până acum. Cu Elena am sentimente mixte, vorba americanilor. Zilele abandonului, așadar…

De ce să citești cartea?

Ferrante te poartă într-un mod uluitor de real, de brut, printre emoțiile unei părăsiri nedrepte. Nu știu ce a trăit femeia asta la viața ei, ce a văzut, ce i s-a povestit, dar universul pe care ți-l pune în față prin cărțile ei este credibil de la primul rând până la ultimul. Așa și aici. Olga este înșelată și părăsită de soț, după 15 ani de căsătorie.

Tot tumultul prin care trece Olga, cu cățel și purcel cu tot, că doar nu e singură pe lume: are doi copii și un câine-lup cu distinsul soț-fost soț, te va purta și pe tine pe abisurile disperării. Dar și pe culmile bucuriei.

Dacă ești genul care rezolvă rapid situațiile, cartea Iubire amară nu e de tine. O să te apuce nervii cu Olga care nu mai trece odată peste tâmpitul de Mario. Ai să vrei să o iei deoparte pe femeia care s-a sacrificat pe sine pentru soț și copii, să îi dai două palme și să îi spui: „Revino-ți femeie! Mișcă-ți fundul și trăiește-ți viața!”

Pasajul meu preferat? bătaiiiiaaaaaaaaa ….

„ Cert e că, abia când am recunoscut-o, m-a izbit imaginea cerceilor, cerceii bunicii lui Mario, cerceii mei. Îi atârnau de lobii urechilor, îi accentuau elegant gâtul, îi făceau zambetul și mai strălucitor, în timp ce soțul meu , în fața vitrinei, o cuprindea de talie cu bucuria unui gest de posesiune, iar ea iși sprijinea de umărul lui un braț gol. Timpul s-a dilatat. Am traversat strada cu pași mari și hotărâți, nu simțeam nicio dorință să țip sau să plâng sau să cer explicații, doar o dorință frenetică și sumbră de distrugere. Acum știam că mă înșelase aproape cinci ani. Infam, laș. Într-atat încât să nu îmi poată spune ce i se întâmplase cu adevărat.

Am ajuns în spatele lui. Am intrat în el cu toată greutatea mea, ca un berbece, l-am împins în vitrină, de care s-a izbit cu fața. Ea poate că a țipat dar eu între timp l-am înfășcat pe Mario care întorcea capul cu privirea șocată, îi curgea sânge din nas, se uita la mine plin de groază și de stupoare totodată. L-am prins de cămașă și am smucit cu o asemenea violență, încât i-am sfâșiat-o la umărul drept, m-am trezit cu partea din față a cămășii în mâini. ….. L-am lovit încă o dată și încă o dată, el a căzut e trotuar. L-am luat în șuturi, o dată de două ori de trei ori, dar- nu stiu de ce – nu s-a apărat. ”

Să ne înțelegem: nu sunt adepta violenței, dar nenicule, și-a meritat-o cu vârf și îndesat. Și nu pentru că a ales să trăiască cu altcineva. Până la urmă, și în trecut dar și în zilele noastre, loialitatea și fidelitatea sunt chestiuni pe care nu toată lumea le trăiește. Puțini sunt aceia care înțeleg și prețuiesc familia la adevărata ei valoare. Dar dacă tot alegi să te duci, fă-o cu demnitate. Asumă-ți. Spune pe față, nu umbla cu cioara vopsită. Nu știu dacă este ceva mai mârșav, mai pervers, decât să știi că vrei să pleci de lângă o persoană dar să alegi să o înșeli.

Bucuria de a fi alături de soțul/soția ta, de a vă descoperi chiar și după 15 ani de căsătorie, nu sunt doar mituri și legende urbane. Doar că nici nu înseamnă cărări pline mereu cu flori și fluturi roz. Mai dai de o groapă pe care n-o vezi, te împiedici, cazi. Dar te ajută să te ridici. Omul nu e o linie dreaptă, plictisitoare, care are un drum predefinit. Suntem bucle, semne de infinit, în continuă mișcare și creștere. Și nici nu cred să fie ceva mai frumos pe lumea asta ca doi oameni care cresc împreună, care devin împreună.

Ce-mi place mie cel mai mult la om, așa la om în general? Capacitatea de revenire. Puterea de a transforma o catastrofă într-un catalizator de fapte bune, de măreție chiar. Inima care e atât de fragilă dar care poate transforma în bucurie cele mai adânci suferințe.

Bucurie, bucurie, bucurie…

A.N

Iubire amară- Elena Ferrante

Imediat după ce am terminat cartea Fiica ascunsă, am luat în brațe Iubirea amară.

În zilele acestea am un ritm de o carte pe zi, dacă e cartea până în 200 de pagini. Tocmai de asta vor urma cateva articole pe blog dedicate Jurnalului de lectură. Asta e, stăm acasă cuminței și citim mult, de la mic la mare.

De ce să citești cartea?

The New York Times zice că în această carte vocea Elenei Ferrante are o forță nemaiîntâlnită. Nu mă apuc eu să intru în polemici cu NYT, dar personal nu mi-a lăsat impresia asta. Deși am terminat cartea de o săptămână, nu mi-a rămas întipărită în minte așa cum au făcut-o cele patru volume din Prietena mea genială.

Acțiunea se petrece în Napoli, un oraș pe care fie vei ajunge să îl iubești, fie să îl urăști, după ce îl vezi prin ochi de Ferrante. Eu una, m-am îndrăgostit iremediabil. Așa că l-am pus pe lista „de vizitat” pentru 2021.

Ți se va dezvălui o relație mamă-fiică din toate unghiurile posibile. Ceea ce va duce, inevitabil, la o analiză a propriei tale relații pe care o ai cu mama ta. Este o carte care ridică întrebări, deși la prima vedere ai tendința să rămâi ancorat în povestea încalcită a morții Amaliei.

Pasajul meu preferat?

Hmmm… mi-e foarte greu să aleg. În principal pentru că această carte m-a întristat tare. Și am fost tare dezamăgită de alegerile pe care le-au făcut femeile din aceste pagini. Cu toate astea..

„La primele raze de soare am pornit pe o cărare nisipoasă. Erau doar cărăbuși și șopârle nemișcate, așteptând să se încălzească. Frunzele trestiilor, cu care făcusem pentru mine și pentru surorile mele schelete de zmeie, îmi udau taiorul cum le atingeam. Mi-am scos pantofii și mi-am afundat picioarele dureroase într-un nisip rece, fin și murdar, printre tot felul de gunoaie. ……….. Mă întorsesem deja în locul acela după moartea mamei mele. Nu văzusem nici marea nici plaja. Văzusem doar detalii: ghiocul alb al unei scoici, dungată riguros, un rac cu abdomeul segmentat întors spre soare, trunchiul acela pe care mă așezasem. Mă întrebam de ce mama mea hotărâse să moară în locul acela. N-aveam să aflu niciodată. Eram singura sursă posibilă a poveștii, nu puteam și nici nu voiam, să caut înafara mea.”

Relațiile cu părinții pot fi de multe ori foarte complicate. Alteori, nu. Cel mai important e că acestea pot evolua, pot crește frumos, atunci când ambele părți- și copii și părinți- aleg să facă asta, împreună.

Acum, că sunt părinte la rândul meu, îmi dau seama cât de ușor este să greșești, din iubire. Tocmai de aceea nu mai judec părinții, fie ei din generații trecute sau din generația mea. Sigur, aici îi exclud pe cei care fac rău voit. De ce Amalia a ales să rămână atât de mult lângă un bărbat care a terorizat-o? De ce a ales forma asta de apărare pentru fetele ei? Cum poate un tată, un soț, să cultive cu bună știință teama în familia sa?

Conexiunea pe care o am cu cei din jurul meu este cel mai important lucru pentru mine. Relațiile construite. Sunt un om al oamenilor, ca să zic așa. Aceasta este comoara mea și cred cu tărie că iubirea, grija, grația dintre oameni aduc cele mai frumoase amintiri și scot la iveală cele mai nebănuite resurse. Tocmai de aceea îmi este atât de greu în perioada asta de distanțare socială. Auzi, ce nume i-au găsit; până și sintagma asta mi se pare rece ca un bloc de marmură. M-am gândit deseori ce vreau să las moștenire copiilor mei, ce „urmă” vreau să las în lumea asta. Mult timp a fost o întrebare fără răspuns, sau cu răspunsuri în care nu prea credeam. De la o vreme însă, mi-e tot mai clar: bucuria de a fi cu adevărat împreună.

A.N

P.S: dacă citești și tu Iubire Amară, împărtășește cu mine părerea ta.

Fotografii din arhiva personală.

Fiica ascunsă- Elena Ferrante

Am descoperit-o pe Ferrante vara trecută. De fapt, mai corect ar fi să spun că mi-a fost descoperită: am primit tetralogia napolitană cadou (Prietena mea genială și celălalte trei volume). Cel mai amuzant e că mi-a dăruit-o chiar prietena mea genială, Simona. Despre aventurile pe care le-am avut cu aceste patru cărți voi scrie în altă zi, acum vreau să vă povestesc despre Fiica ascunsă.

Este o carte curajoasă, dar se pare că asta e o trăsătură comună a cărților Ferrante. Acum, după ce am citit șapte cărți ale autoarei, îmi dau seama că Elena Ferrante scrie fără milă. Personajele sunt absurd de sincere uneori, dacă vă puteți închipui.

Acțiunea se petrece la mare, ceea ce pentru mine a fost o evadare excelentă în aceste zile în care stăm acasă din motive de CoVid19.

De ce să citești cartea?

Ca să afli de ce un adult ar ascunde o păpușă după care disperă alți adulti și copii laolaltă, pentru a te întreba de ce o femeie care pare să aibă tot alege totuși să își înșele soțul, pentru a te bucura de gălăgia tipic italiană, pentru a înțelege că mamele se simt de multe ori absolut depășite de situație și fac alegeri disperate, pentru a te bucura de o introspectie feminină sinceră până la cruzime.

Autenticitatea ta ca femeie este pusă la îndoială în aceste pagini. Câte dintre noi am știut ce să facem cu tot ceea ce simțim, indiferent dacă era bine sau rău? Cât din ceea ce simțim am acceptat și cât am ascuns sub un preș imaginar?

Totul pornește de la Leda, personajul principal, care pleacă singură într-o vacanță după ce fetele ei se mută pe alt continent. De soț e divorțată de multă vreme, așa că pe el nu avem de ce să-l mai punem la socoteală. Și ce loc mai bun pentru vacanță decât marea?

Pasajul meu preferat? descrierea cărării care duce la plajă.

„ ….după vreo douăzeci de minute, pe partea dreaptă începea o pădure de pini, am văzut un indicator de parcare, m-am oprit. Încărcată cu lucrurile mele, am încălecat parapetul și am apucat-o pe o potecă de culoare roșie de la acele de pin. Îmi place mult mirosul de rășină, am petrecut veri întregi, când eram mică, pe plaje care încă nu fuseseră înghițite de cimentul camorrei și care începeau unde se termină pădurea de pini. Mirosul acela este mirosul vacanțelor, al jocurilor estivale ale copilăriei. ……………….

Păduricea era foarte deasă, cu o vegetație învălmășită, și trunchiurile crescute sub rafalele vantului păreau pe punctul de a cădea pe spate, speriate de ceva care venea dinspre mare. N-am mers mai mult de cinci minute și apoi au apărut dunele și marea. Am trecut pe lângă niște trunchiuri răsucite de eucalipti care răsăreau din nisip, am pornit pe o podină de lemn prin stufăriș verde și leandri, am ajuns la un complex elegant.

Locul mi-a plăcut imediat. ”

N-am ajuns niciodată la o plajă trecând printr-o pădure. În schimb, am fost pe o plajă care era mărginită de o pădure de pini, în Grecia. Eram într-o mini-croazieră dinspre Paralia Katerini către insula Skiatos și pe la ora prânzului ne-au debarcat direct pe plaja Koukounaries. S-a întâmplat tare demult, dar țin minte și azi combinația uluitoare dintre parfumul acelor de pin și aerul sărat al mării. Și apa mării calmă, caldă și de un albastru-verzui incredibil. Era pentru prima dată când vedeam o pădure atât de aproape de plajă. Poate de asta mi-a plăcut atât de mult pasajul cu pădurea din carte.

Nu e o carte comodă. Ridică de deasupra maternității vălul idilic și lasă să se vadă toate hibele, durerile, amețelile, bucuriile, tristețile. Întotdeauna am simțit că o femeie care este și mamă, nu este doar mamă. Că mai are dorințe, vise, planuri care nu au de-a face nimic cu maternitatea, dar care totuși sunt deseori ignorate sub pretextul de a trebui să fim „mame perfecte”. Cartea aceasta ne arată clar că nu e așa.

De fapt, și viața ne arată că perfecțiunea, așa cum ne-o imaginăm noi, nu există.

Dacă o citești, poate împărtășești cu mine părerea ta.

A.N.

Refacerea relației este răspunderea părintelui

Pare un fel de banc sec: încă o răspundere în plus pe care o am ca părinte! Serios?!?!? Nu știam ce îmi lipsește…

Acesta este principiul numărul cinci, ultimul din seria dedicată îmbunătățirii relației pe care o avem cu copilul/copii noștri. Din principiul prezentat în articolul anterior „Supărarea?Nu duce la nimic” ne-am dat seama că este perfect normal să nu ne putem păstra calmul tot timpul, în orice situație. Și chiar am descoperit că există un mod sănătos de a ne expune supărarea față de copil.

Bunn… ne supărăm afectuos, dar ce facem după? Refacerea legăturii după o ceartă/supărare își revine ție, părintelui. De ce?

Din primul articol dedicat acestor principii, am convenit următorul lucru: dat fiind că nimic din ce face copilul nu trebuie să vă amenințe relația/legătura, el nu trebuie să depună vreun efort ca să o refacă. Logic, nu?

Și-atunci, dacă tu ți-ai ieșit din fire, e treaba ta să restabilești pacea. Cum?

  • Nu are rost să îl pui pe copil ( a se citi – forța) să își ceară scuze față de tine, înainte ca tu să-l fi iertat.
  • Evită promisiunile deșarte! Chiar nu e realist să te apuci să-i promiti copilului că n-ai să te mai enervezi, că n-ai să mai fii „rău”, findcă inevitabil ai să te mai enervezi și altă dată.
  • Refacerea legăturii înseamnă pur și simplu să recunoști că vezi ce s-a întâmplat – dacă tu ți-ai iesit din pepeni pentru boacăna făcută nu înseamnă că boacăna nu va mai exista, nu înseamnă că al tău copil va învăța ceva din nervii tăi- și înțelegi ce simte copilul în această privință – toate stările care se declanșează în copil ca reactie la furia ta: rușine, plâns, furie, aroganță- și asculți imparțial ce are el de spus vizavi de lucrurile întamplate.

Pentru mine, acest ultim punct a fost cel mai greu de realizat. Nu știu alți părinți cum sunt, dar eu eram absolut convinsă că sunt îndreptățită să mă supăr atunci când fiul meu face vreo trăznaie. Ce să fie vorba despre a mă duce eu să refac legătura?!?! Așteptam să își ceară el scuze, chiar dacă eu fusesem cea care a avut reacția de furie. Dar lucrurile se pot schimba, atunci când vrem. Și eu am vrut. Nu zic că a fost ușor. Dar zic că merită pe deplin!

Până la urmă, ce vrem să îi învățăm pe copii? Pe ce anume punem accent?

Haideți să le trasmitem că viitorul este important. Că punem accent pe vindecare și dezvoltare, nu pe obiectivele cu termen scurt.

Și să facem toate acestea cu bucurie. Cu multă bucurie.

A.N

Supărarea? Nu duce la nimic!

Suntem aproape de finalul seriei de articole dedicate celor cinci principii care ne vor îmbunătăți relația cu proprii copii. Azi, despre supărare: la ce e bună, dacă e bună, unde duce, ce facem cu ea. Adică principiul numărul 4. Despre celălalte principii poți găsi detalii aici : http://blog.andreaneag.com/?p=1132 .

Încep cu o mărturisire: acest principiu este preferatul meu! Într-o vreme eram părintele care se credea îndreptățit în supărare: făcea copilul o boacănă: Hop! si eu cu supărarea. Făcea copilul o trăznaie?Hop! și eu : „dar cum nu înțelege că nu e bine? doar i-am explicat de atâtea ori!?!?!Nu se poate așa ceva…îi arăt eu acum supărare!”

Să vă mai spun câți nervi aiurea m-a costat atitudinea asta? cât timp pierdut pe care nu l-am mai recuperat în vecii vecilor? Nu, nu vă spun. Dar chiar s-au dovedit a fi demersuri inutile. Și cum nu mă simțeam fericită ca mamă având atitudinea acesta, am hotarât că e momentul să schimb ceva: la mine. Nu citisem atunci cartea lui Gabor Mate, că sigur mi-ar fi fost mai clar și mai ușor. Dar nu e cazul să te chinui și tu. Poți prelua direct ideile salvatoare si să le pui în practică.

În primul rând, este absolut imposibil evitarea sentimentului de supărare. Asta este! acceptăm că din când ne vom supăra. Este nerealist să credem că vom fi mereu calmi, Zen, fower-power, roz cu norișori. Nu suntem Sfinți deși ce bine ar fi să avem răbdarea Lor.

În al doilea rând, când simți că te cuprinde furia, ia o pauză! Poți chiar să îi spui pruncului pe care ai vrea să îl agheți în cuiul de pe perete: „ Sunt foarte agitat/ă acum. Am nevoie de o pauză!” Dacă te gândești să îl înveți pe copil vreo lectie utilă atunci când ești stăpânit de furie, nervi, este un gând inutil. În amestecul de stres, rușine – pe care îl simte copilul- plus furia pe care o simți tu, este absolut imposibilă învățarea.

În al treilea rând, ca să pricepi exact ce se întâmplă, e nevoie să știi că momentele în care un copil se confruntă cu supărarea părintelui: voce aspră, ton ridicat/urlat, cuvinte tăioase, el simte că pierde contactul cu mama sau cu tata. Pierderea aceasta a contactului, pentru orice copil, dar cu precădere pentru cei cu o stimă de sine scăzută, pentru cei care au suferit o traumă, poate avea efecte catasatrofale. Și chiar nu e exagerare. Practic, copilul simte că nu merită afecțiunea nimănui.

În al patrulea rând, tu esti supărat-iti manifesti supărarea către copil cum te apucă (urli, strigi, dai din mâini, pate chiar si din picioare, îți dai ochii peste cap)- copilul reacționează. În două feluri: ori se retrage (i se acentuează starea de rușine- și principiul 3 descrie foarte bine de ce nu ajută starea psihologică de rusine) ori atacă în mod direct afișând furie, aroganță, aparentă nepăsare ( stare care are același rol- să țină rusinea la distanță). Niciuna dintre cele două variante nu e de dorit.

După aceste patru puncte s-ar putea să îți pui mâinile-n cap și să spui: „Bine, bine! dar din moment ce îmi este imposibil să nu simt supărarea atunci când copilul face diverse chestii, dar această supărare poate fi atat de nocivă pentru copilul meu, ce mă fac? iau direct bilet la balamuc si pentru mine dar si pentru el, și măcar știu o treabă.” Nu, nu! Și în acest caz, precum și când e vorba de laudă sau de critică, avem la îndemână o variantă sănătoasă. Iată:

Supărarea afectuoasă nu e dăunătoare! Cum ne supărăm afectuos?

  • ținem supărarea sub control: pauza de care vorbeam mai sus, când simți că valurile furiei te îneacă;
  • comentariile pe care le faci se referă la faptă, fără să îl ataci pe copil : „Mă supără tare că ai vorbit urât/împins/spart”- orice o fi făcut copilul păgubos. Sau „Mă deranjează tare că te comporți așa”- si numești concret comportamentul cu pricina.
  • nu îl ameninți cu retragerea afecțiunii tale. Deci te abții de la replici precum „Nu te mai iubesc cand faci asta! / Nu vreau să te mai văd, du-te în camera ta!” și altele de acest gen. Dacă chiar te-au apucat pandaliile și nu mai suporți să-ți vezi progenitura (și asta ni se întamplă), ieși tu din camera respectivă, spunându-i: „Am nevoie să ies puțin. Mă simt foarte furios/supărat/enervat. Vin înapoi. ”

Partea cea mai faină cu manifestarea în acest mod a supărării este că te obligă pe tine, adult, să crești personal, să te dezvolți. Practic, cultivi o stare pozitivă și în copil, dar și în tine: crește și se dezvoltă armonios toată familia. Copiii pot să suporte tipul acesta de supărare, ba chiar învață din ea cum să își manifeste și ei supărarea într-un mod… productiv.

De când mă supăr în mod afectuos am observat că băiețelul meu face același lucru, când e supărat: tot mai des numește clar comportamentul care îl supără, fără să se mai refere la persoană. Într-o zi o să ajungă și să facă referire exclusiv la comportamentul care îl deranjează, sunt sigură.

Așa că, dacă tot te superi, fă-o într-un mod… afectuos!

A.N

Lauda exagerată nu e de folos

Principiul numărul trei: Părintele nu-l laudă exagerat pe copil.

Dacă nu știi care e treaba cu principiile acestea, poti afla aici principiul nr 1 si nr 2 http://blog.andreaneag.com/?p=1124.

Criticând copilul, nu e bine. Dar se pare că nici să îl lăudăm excesiv nu aduce nimic bun în dezvoltarea lui. Deși cele două par noțiuni opuse: critică-laudă, acestea transmit de fapt același mesaj:

Pentru părinte este mai important ce face copilul și nu ceea ce este copilul.

S-ar putea ca nici măcar să nu îți fi dat seama că transmiți acest mesaj copilului tău. Eu, cel puțin, exact asta am pățit. Mi se părea extrem de natural și benefic să îmi laud copilul: Mvai, ce frumos esti! OO, dar ce destept esti! – si altele din gama asta. Dincolo de faptul că sunt convinsă 100% că am un copil frumos și deștept, eram și mai convinsă că aceste laude îi cresc stima de sine.

De fapt, ce mecanism se declanșează când ne lăudăm copiii în acest mod?

Copilul învață că este mai important ceea ce face, și nu ceea ce este. Asta, pe termen lung și foarte lung, transformă copilul în adultul acela superficial, care nu prea ne place: omul care pune mare preț, de exemplu, pe exteriorul său în detrimentul interiorului.

Respect de sine dobandit pe baza evaluărilor făcute de cei din jur- așa îl numește psihologul evolutiv Gordon Neufeld.

Ce e de făcut? Simplu! Continuăm să ne lăudăm copiii, dar într-un mod sănătos, astfel încât să își poată clădi singuri, încet și sigur, respectul de sine, pe baza a ceea ce sunt, și nu pe baza evaluărilor primite de la cei din jurul lor. Iată cum:

  • Comentariile laudative se referă mai degrabă la faptă decât la copil : „Woww, proiectul ăsta ți-a ieșit foarte bine!” în loc de „Uite ce proiect frumos ai făcut- esti foarte destept!”
  • Lăudăm efortul copilului: ” Asta da! nu te-ai dat bătut/ai continuat să încerci/nu ai renunțat deși a fost foarte dificil!” în loc de „Ce priceput esti, ai reusit sa rezolvi problema!”
  • Facem referire la emotiile copilului : „Am văzut că ți-a fost greu. Cu toate astea, ai găsit solutia cea mai bună. Felicitări!” în loc de ”Ce perspicace esti/ ce descurcaret esti!”

Așa că, stai liniștit părinte drag! Nu înseamnă că nu-ți mai poți lăuda copilul. Doar că e mai productiv și sănătos, și pe termen lung si pe termen scurt, să o facem în modul potrivit. Până la urmă, ne dorim să creștem copiii astfel încât să devină adulți fericiți, care să cultive relații prospere cu cei din jurul lor, și să aprecieze lucrurile si persoanele din jurul lor la adevărata valoare.

În loc de concluzie, un gând: Oamenii nu au nevoie de judecăți, au nevoie de acceptare.

A.N

Copilul nu intră la judecată

După principiul nr 1, despre care găsesti detalii aici: http://blog.andreaneag.com/?p=1117 , iată că azi îți aduc în atentie principiul numărul 2: Copilul nu intră la judecata adultului sau, așa cum este prezentat în cartea lui Gabor Mate: părintele nu îl judecă pe copil.

Critica din partea părintelui are efect puternic negativ asupra copilului, iar dacă e vorba despre un copil cu o stimă de sine redusă, această critică este devastatoare.

Se poate să criticăm fără să ne dăm seama, dar oricum, asta nu e o scuză. O mai bună conștientizare a modului în care gândim ca părinte, a așteptărilor pe care le avem față de copiii noștri, ne poate ajuta să oprim critica la timp. Gabor Mate spune că e mai indicat să îți muști limba decât să rostești un comentariu critic. Poate că unii dintre noi am face găuri în limbă de la atâta mușcat.

Dacă îl auzi pe copilul tău spunând „sunt rău!” , „sunt prost!” , „nu stiu să fac nimic” , sau dacă are tendința de a da vina întotdeauna pe alții „X este rău/răutăcios cu mine”, e timpul să iei măsuri. Aceste expresii auto-denigratoare îți arată că al tău copil este împotmolit în sentimentul rușinii.

Ce e de făcut?

În primul rând, nu are rost să folosești logica pentru a combate această auto-denigrare a copilului. Sentimentul rușinii nu apare în emisfera stângă a creierului (cea responsabilă, printre altele și cu logica gândirii) așa că degeaba încerci prin mijloace verbale să o elimini.

Ideea este să oprești alimentarea rușinii la copil: oprește-te din a face lucruri prin care copilul se simte deficient, defect, insuficient.

Mare atenție la tonul pe care îl folosești. Dacă vrei cu adevărat să îți ajuți copilul, atitudinea și implicit tonul pe care îl folosesti e nevoie să fie plin de afecțiune.

Înțelege și acceptă vulnerabilitatea copilului. Nu știu ce vise și idei îți faci vizavi de propriul copil, dar e cazul să îl accepti fix așa cum e și să îl iubești pentru fix ceea ce este, nu pentru ce speri tu să devină.

Ce mi se pare mie personal cel mai important din acest principiu este faptul că ai noștri copii trebuie să simtă că acceptarea lor de către părinți nu depinde de cât de bine fac ei ceva. Această acceptare nu este amenințată de o performanță slabă. Acceptarea există, pur și simplu.

Astfel, copiii devin tot mai deschiși la ajutor sau învățare în domeniile în care au dificultăți. De ce?

Findcă scapă de frică! Copiii simt că neajunsurile pe care le au nu le amenință relația cu părintele. Chiar și noi adulții suntem paralizati de frica de multe ori în viață: frica de eșec, frica de a nu fi suficient, frica de nu ne ridica la înălțimea aștepărilor, și multe alte frici.

Știu, noi adulții credem că le știm pe toate. Dar te invit să lași loc și pentru posibilitatea de a nu fi așa. Privește-ți copilul cu bunătate și acceptare, indiferent de ceea ce face. Așa vei găsi mai repede drumul pentru a îndrepta ce este de îndreptat. Până la urmă, copilul sau copii pe care îi ai se bazează pe tine.

A.N