Otrava iubirii

Marea surpriză a cărții numărul 5 din maratonul meu Schmitt, a fost că am găsit o descriere a Londrei exact așa cum am simțit-o și eu dar niciodată de la vizitarea ei nu am reușit să o exprim în cuvinte. Pentru mine Londra a fost primul oraș în care m-am simțit copleșită.  Un sentiment pe care nu l-am mai trăit niciunde în lume. Și mă tot gândeam de unde și cum vine această simțire iar când am citit următoarele rânduri, am înteles totul:

„Ce sejur super am avut la Londra! În primul rând, orașul nu-i așa cum mi-l imaginam eu. E cu mult peste așteptări. Londra e un turn Babel care în loc să suie spre cer, s-a hotărât să coboare pe pământ, să șerpuiască pe străzi, pe bulevarde, în piețe și grădini. Ce forfotă! Ce agitație!”

Aproape că uitasem de cât de încălcite sunt cărările iubirii uneori și cât de fină este granița dintre iubire și ură. Elixirul dragostei și Otrava iubirii sunt două romane care pun iubirea sub lupă și o explorează cu un ochi atât de precis, aproape ca un bisturiu. Abia după ce le-am citit pe amândouă m-am prins că alcătuiesc un diptic … literar.

Adică sunt profund legate una de cealaltă, și doar alăturate oferă o imagine completă a … iubirii. Și elixir și otravă. Agonie și extaz. Capacitatea iubirii de a vindeca și deopotrivă de a deveni o calamitate, este uimitoare și egală în orice epocă. Chiar și a noastră.

Avem 4 fete cucuiete: Julia, Anoucha, Colombe și Raphaelle care trec printr-o serie de încurcături emoționale (familii care se destramă, dramele adolescenței, trădarile prietenilor, iubiri inventate, căutări de sine, neputințe) și musai să mai citească cineva cartea asta fiindcă vreau să dezbat ițele întortocheate de la final! 4 prietene care îți jură credință veșnică și care trec prin situații în care jurămintele lor se clatină.

cu adevărat, când ne ia pasiunea în primire, ține-te taică dacă poți! Sau vrei să zici că întotdeauna ai rămas cu mintea lucidă, mai ales dacă a fost vorba despre ceva ce ți-ai dorit foarte tare: fie o persoană,  un lucru sau  o experiență? Până la urmă suntem pe rând fie un Romeo, fie o Juliettă. Și nu doar în iubire.

Ce e foarte fain la romanul acesta e că îi lipseste cu desăvârșire tonul siropos. Deși te aștepti ca fiind în prim plan 4 adolescente, să curgă telenovelele pe hârtie. Dar e atât de real și vezi sub ochii tăi cum se țes întamplările, încât și la 3 zile după terminare ai să te întrebi dacă Julia a făcut bine ce a făcut sau dacă totul se putea întâmpla diferit. Te va surprinde și dacă ai 20 și dacă ai 45 de ani, așa că fă-ți un bine și citeste-l! În încheiere mai zic doar atât -de fapt, Raphaelle zice și eu o aprob-

Sunt o răsfățată a sorții. E așa de mișto să iubești, că aproape doare.

A.N

Elixirul dragostei

numărul 4 din maratonul meu Schmitt. Am început cartea asta cu senzația că fiecare cuvânt îmi este cunoscut și am terminat-o cu gândul: ha! n-aș fi crezut că se termină așa.

cred că fiecare dintre noi am trecut la un moment dat printr-o despărțire dureroasă și am avut sentimentul foarte puternic că lumea, așa cum o știam, s-a terminat. Că niciodată nu vom reuși să adunăm cioburile în care ni s-a spart sufletul.

Așa e și Louise. Ce nume potrivit pentru personajul care pune totul sub semnul dragostei sau urii. Louise sună … plin, fără jumătăți de măsură: ori fericire maximă ori durere.  Lousie a avut un Adam, iar cartea începe cu scrisoarea lui, către ea, scrisoare în care îi cere ca din iubiți devoratori să se transforme în prieteni.

ce glumă bună! numai mintea unui bărbat poate decide ca din iubire arzătoare să facă prietenie senină.

Fix astea au fost gandurile mele când am citit primele 2 pagini. Adică te iubești până la sânge și apoi zici : hopaaa, hai mai bine să fim prieteni. Da cum să nu…Altceva? Poate am judecat pripit când am zis că numai un bărbat poate avea asemenea pretenții.

și mi-am adus aminte de vremurile în care eram așa o naivă simpatică și îmi imaginam că pot să fiu prietenă, doar prietenă, cu tipul pentru care tresăream de fiecare dată când îl vedea trecând strada. Sau de situațiile în care îmi era mărturisită dragostea (bineînțeles că nu de tipul pentru care tresăream eu) și aveam replica „genială”: nu se poate să fim iubiți dar hai să fim prieteni.

Scrisorile pe care și le trimit cei doi, Louise și Adam, compun toată cartea. Și e delicios să răsfoiești corespondența a doi foști iubiți, care au fost împreună 5 ani și  care caută fiecare o modalitate de a prelungi, regăsi, retrăi iubirea.  De ce s-au despărțit? Ce e și cu pariul ăsta că poate face orice femeie să se îndrăgotească de el?  Care e până la urmă elixirul dragostei? Și de ce își tot scriu?

Am multe pasaje preferate în cartea aceasta, dar unul cu precădere mă face să îmi pun cele mai multe întrebări:

„După părerea ta, succesul înseamnă să cucerești, după a mea, să păstrezi. Ce diferență! Cine greșește? Cine are dreptate? Nici una dintre noi. Dragostea scapă logicii, căci nu aparține nici rațiunii, nici dovezilor, nici adevărului: este o alegere personală.

Mai zic doar atât: după cum se scriu lucrurile între cei doi, nu ai zice că se încheie cartea în stilul în care se încheie. E pur și simplu fix ca în viață, numai că foarte bine pus în cuvinte. Așa că, dacă vrei și tu să afli care este elixirul care îți garantează dragostea, dacă vrei să te scufunzi în relația Adam&Louise, doar ca să o înțelegi mai bine pe a ta, dacă vrei să te amuzi bine la final, asta e cartea!

O găsesti așa: Elixirul iubirii- Eric Emmanuel Schmitt.

Spor la citit și la … iubit!

A.N

Femeia în fața oglinzii

După copertă, și după titlu, mă așteptam să găsesc o carte în care eternul feminin cu ale lui mistere și frământări este pus sub lupă. Si mă gândeam: sigur de asta e în fața oglinzii, ca să se descopere pe sine. Că noi femeile suntem încurcate uneori toată viața și până ne dibuim, și până ne dăm seama cine suntem cu adevărat, împlinim 40 de ani. Oare de asta se zice că femeia la 40 de ani e extraordinară?

Am început să citesc și după primele 15 pagini mi-am dat seama că nici vorbă de presupunerile mele. Adică, oarecum am nimerit-o, dar totusi eram foarte departe. Și m-am bucurat. Mult! Fiindcă îmi place să fiu luată prin surprindere de o carte. Am citit pe plajă (eram în concediu când am început-o) și după ce îmi adormea familionul. Băieții mei picau secerați de oboseala dulce pe care ți-o dă marea și soarele și nisipul, mie mi se închideau ochii și-mi venea să mă las pradă între cearceafurile albe și fine, dar pur și simplu nu aveam răbdare. Cum să dorm când trebuia să descopăr ce mai făceau Anne, Hanna și Anny?

Știi senzația aceea că pagină după pagină descoperi ceva despre tine, prin alții? Și te tot miri cum te poți regăsi în situații atât de diferite?

Am trăit din plin cele 335 de pagini! Avem 3 personaje principale: Anne, Hanna și Anny, 3 femei din 3 epoci foarte diferite, cu 3 povești de viață opuse (la prima vedere) dar pe măsură ce înaintezi cu rândurile descoperi că sunt legate atât de tare una de cealaltă și, într-un mod uimitor, chiar legate de …tine, cea care citești.

Ce e foarte fain, dar chiar foarte fain în cartea asta, e chiar stilul în care e scrisă. Poveștile celor 3 Ana vin fiecare sub forma unui capitol, și ordinea în care se succed capitolele este : Anne, Hanna, Any. Anne, Hanna, Any și tot așa, până la finalul cărții. Adică nu afli povestea uneia până la capăt, din prima. Nu,nu! Ca să cunoști povestea Annei, trebuie să treci și prin povestea Hannei.

Anne trăiește la Bruges, în epoca Renașterii. Hanna trăiește în Viena imperială, pe vremea lui Freud. Anny e vedetă a Hollywood-ului actual. Și fiecare, dintr-un motiv sau altul, nu se integrează în normele și tipicul epoci respective.

„Mi-e teamă că sunt diferită. Cumplit de diferită. De ce oare nu mă pot mulțumi cu ceva care pe alta ar entuziasma-o?”

Cel mai tare m-a enervat Hanna: cum să te minți așa până la capăt?!?!?!  Am înțeles-o pe Anny, geniala actriță dependendă de tot soiul de obiceiuri distructive: aici din cauza meseriei mele care presupune multă empatie. Iar la Anne am admirat capacitatea de a vedea esența lucrurilor și bucuria venită dintr-o simplă rază de soare.

Universul feminin, cu toate trăirile noastre, de la cele mai profunde până la cele mai superficiale, e aici: în filele acestei cărți. Un du-te-vino halucinant, fermecător, pe alocuri chiar enervant.

În trei zile am terminat cartea. Cred că mai mult am inspirat-o, ca pe o gură de aer proaspăt, decât am citit-o. Și am dat-o mai departe prietenei mele Diana, cu nume predestinat pentru cartea asta, fiindcă în numele ei există și trei litere: ana. Si fiindcă era musai să o împărtășesc cu cineva! Noi două suntem foarte diferite, așa că mă așteptam să vedem situația Anelor din carte, diferit. Ce îmi spune ea după ce o termină de citit? Că Anny -actrița- a enervat-o cel mai tare (cum să fie așa iresponsabilă?!?!?), că Hanna a făcut cea mai bună alegere și că Anne e cumva tiza ei. După cum spuneam, la polul opus.

cu toate astea, amândouă ne-am regăsit în fiecare Ană a lui Schmitt. Cred că ăsta e marele câștig al cărții: descoperi că și acum sute de ani cineva avea fix aceleași frământări ca și tine. Și că uneori avem atâta iubire în suflet că nu știm ce să facem cu ea. Și încă ceva: niciuna dintre noi nu am luat la analizat bărbații din carte: SMS 1, urmat de SMS 2:

 

 

 

 

 

 

Se vede și din acest schimb de sms-uri :))) :)))

E un bun exercițiu acesta: de a sta în fața oglinzii. Să ne privim cu îngăduință, cu bucurie, cu iubire. Poate fi însă un exercițiu greu. De ce? fiindcă ne-am obișnuit să cerem de la noi lucruri imposibile, ne-am obișnuit să ne tratăm cu asprime, indiferență, ba chiar cruzime uneori. Și în același timp, tânjim după fericire.

„Totuși, există realități pe care le curpindem mai bine prin absența gândrii decât prin gandire. Dumnezeu nu poate fi cuprins, e mai presus de vorbele și de noțiunile noastre. Când o persoană consideră că limbajul este îndestulător, înseamnă că nu a simțit și nici nu a descoperit mare lucru. Ce cumplită sărăcie: să poți să te exprimi perfect! ”

Spor la citit! Și la descoperit Ana din tine.

Cu drag, A.N

P.S: o găsesti așa: Femeia în fața oglinzii- Eric Emanuel Schmitt

Oscar și Tanti Roz

De fapt, nu mi-e frică de necunoscut. doar că mă enervează să pierd ceea ce cunosc.

Am citit cartea doar pentru că l-am auzit povestind despre ea pe părintele Constantin Necula. La o conferință, cineva din public l-a întrebat cum face față bolii? cum poate consola părinții care își pierd copiii? Și răspunsul dat de dânsul, aducând în discuție și cartea aceasta, m-a făcut foarte curioasă, așa că am comandat-o. Asta se întampla acum 2 ani.  Nici nu mi-a trecut prin cap că 103 pagini mă pot surprinde atât de mult și că rândurile ei mă vor urmări atâta vreme.

L-am îndrăgit pe Oscar de la prima pagină. La ultima am plâns în hohote. Între ele am trecut prin speranță, revoltă, bucurie, mirare, supărare, iar mirare.

Oscar e în fază terminală, are 10 ani, practic locuiește în spital, nu crede în Dumnezeu și o cunoaște pe Tanti Roz care îi devine cea mai apropiată prietenă.

Și de ce să îi scriu lui Dumnezeu?

Nu te-ai mai simți atât de singur.

Nu m-aș mai simți singur cu cineva care nici nu există?

Fă-l să existe. De fiecare dată când o să crezi în el, o să existe un pic mai mult. Și, dacă insiști, o să ajungă să existe de tot.Și atunci o să te ajute.

Toată cartea este un șir de scrisori Oscar-Dumnezeu, scrisori prin care băiețelul reușește să trăiască în 12 zile cât traiesc altii în 80 de ani. Și o Tanti Roz care veghează, care îl încurajează. Tanti Roz este cea care îi propune acest joc uimitor: fiecare zi din cele 12 rămase va reprezenta 10 ani de viață. 12 zile= 120 de ani. Prin acest joc, Oscar, deși pe moarte, trăiește până la 110 ani. Mai multe despre carte nu vă povestesc, chiar vreau să o descoperiți voi.

Aș vrea să fie lumea plină de asemenea tăntici Roz, fiindcă de Oscari sunt pline spitalele. De fapt, tare aș vrea să putem să fim, fiecare dintre noi, o Tanti Roz pentru cineva care are nevoie.

Nu. Cel mai bine ar fi să fim și Oscar și Tanti Roz, după caz. O să mă întelegeți după ce citiți cartea. Fiindcă Oscar, așa bolnav și pe moarte, are mai mult curaj decât noi, ăștia sănătoși care lâncezim prin viață.

Închei cu unul din pasajele mele preferate:

Ți-era greu dar nu te lăsai. Cerul pălea. Umpleai tăriile de alb. de gri, de albastru, alungai noaptea, suflai din nou viață peste lume. Nu te opreai. Și-atunci am înțeles care e diferența dintre tine și noi:tu esti tipul neobosit! Cel care nu renunță niciodată. M-am prins că veniseși. Și că îmi explicai secretul tău: privește lumea în fiecare zi de parcă ai privi-o pentru prima dată. Și-atunci ți-am urmat cuminte sfatul. Pentru prima dată. Contemplam lumina, culorile, copaci, păsările, animalele. Simțeam cum aerul îmi umple nările și mă ajută să respir. Auzeam vocile care răsunau pe coridor ca-n turla unei catedrale. simțeam că trăiesc. Și mă înfioram de bucurie. De fericirea de a exista. Minunat. Îți multumesc Doamne-Doamne că ai făcut asta pentru mine.

Cateva luni de zile m-am gândit la cartea asta. Poate că și tu ai să pățești la fel. Te vei tulbura, vei plânge, te vei revolta, ba chiar te vei entuziasma. Nu-i nimic. E chiar bine ca din când în când să ieși din amorțeală.

Cu drag,

A.N

P.S: o cauți așa: Oscar si Tanti Roz- Eric Emmanuel Schmitt