30 de zile, 30 de filme-Ziua 26: KLAUS

26 de zile până la Ajun!

Animația Klaus m-a uns pe suflet https://www.imdb.com/title/tt4729430/ !

La cum a început, nici nu am bănuit că firul acțiunilor o va lua în direcția în care a luat-o. Din nou, nu vă povestesc filmul, dar cu siguranță îl recomand. Dintre toate văzute până acum în provocarea asta cu 30 de filme, acesta e primul pe care m-aș bucura să îl vadă cât mai multă lume!

De ce? Fiindcă are mesaj puternic, animații foarte fain realizate, comic de situatie, personaje extrem de bine construite.

În lumea asta a noastră în care de multe ori dușmănim și urâm fără să mai știm exact cauza, în lumea în care noi oamenii ne urmărim propriul nostru interes și îi manipulăm pe cei din jur pentru a ne servi strict propriului nostru scop, în lumea asta defectă, pot să apară din cele mai mari suferințe, mari bucurii. Despre asta mi-a adus aminte filmul Klaus.

Poștașul care e un râzgâiat și manipulator, de nici armata nu a scos om din el, face echipă cu Moșul Klaus , pe care suferința l-a determinat să devină un ursuz și un introvertit 100%. Cuplul acesta devine ceea ce nu era deloc previzibil să devină și toate astea se întâmplă în locul cel mai nefericit de pe pâmânt, unde toată lumea se urăște cu toată lumea, fără să mai știe neaparat motivul exact al acestei detestări generale.

Ce gânduri mi-a inspirat Klaus? Iată:

Schimbarea vine de foarte multe ori prin copii.

Cum a ajuns Moș Crăciun să fie Moș Crăciun? Klaus e una din cele mai frumoase variante ale acestei deveniri.

One true selfless act always sparks another! dacă ar fi să iau un singur lucru din acest film, iau această expresie. Expresie care atrage după ea un stil de a acționa, de a fi, un stil de viață până la urmă.

Andrea

30 de zile, 30 de filme-Ziua 27: Four Christmases

27 de zile până la Ajun!

Recunosc, am ales filmul Four Christmases https://www.imdb.com/title/tt0369436/ pentru actriță. Chiar eram curioasă ce fel de rol poate avea „blonda de la drept” într-un film de Crăciun.

După dozele de drăgălășenii și pufoșenii servite din serile trecute, filmul acesta a venit la fix. Pentru că e despre oameni și întâmplări mai aproape de adevăr. Cupluri care își creează propriul univers, care se ceartă, care se despart, care se împacă. Știți voi, real life.

Când lucrurile merg bine, e foarte ușor să iubești. Când cel de lângă tine îți arată doar părțile lui bune, e chiar foarte ușor să-l iubești. Când amândoi se străduie să creeze o bulă perfectă în care nimeni și nimic nu are voie să intervină pentru a strica armonia, pare că există relația perfectă. Numai că, supriză! Viața intervine. Viața se întâmplă, după cum zice Berlin în Casa del Papel. Și nu avem control asupra acestui fapt. Tocmai în aceste momente te descoperi cu adevărat pe tine, dar și pe cel de lângă tine.

Așa și în Four Christmases: doi oameni se străduie din răsputeri să întrețină iluzia unei relații perfecte. Și chiar le iese. Până când o cursă de avion anulată, un interviu nedorit și 4 vizite la părinții lor, îi aduce în poziția de a regândi toată situația. Ce iese de aici, vă las să descoperiți- nu vreau să vă povestesc filmul.

Ce mi-a inspirat filmul acesta? Iată:

Concluzie crăciunistică 4: de familie nu te poți feri nici măcar când depui eforturi mari! :))) Glumesc. De fapt, cel mai prețios lucru pe care îl avem aici pe Pământ sunt relațiile pe care le construim cu ceilalți. Relații autentice, pline de iubire. Și puțină „zmotoceală” uneori.

Andrea

30 de zile, 30 de filme- Ziua 28: The Knight Before Christmas

28 de zile până la Ajun!

Ce am văzut azi? The Knight before Christmas (2019) https://www.imdb.com/title/tt10060094/

Chiar mă întrebam dacă se mai produc filme de Crăciun, eu fiind blocată tot la Singur acasă și Miracol de pe strada 34. Dar uite că inclusiv în acest an a ieșit unul pe ecrane!

Dacă cel de ieri a fost cu dulcegării, azi e de-a dreptul siropos totul. Adică e pe sistemul „Doamna care își așteaptă cavalerul” și care cavaler, în acest caz, chiar și apare. Dar nu oricum, ci cu armură cu tot, tocmai din negura timpului. Și nu din orice motiv, ci tocmai ca să îți descopere adevărata menire, aceea de a o iubi pe ea și doar pe ea.

Pentru cele care încă visează cu ochii deschiși la prinți și cavaleri pe cai albi filmul acesta e numai bun. Pentru restul, care a descoperit între timp că nu e nevoie să aștepți pe nimeni să te salveze pentru că ai deja toată forța și puterea de a trăi frumos, filmul e doar o cale de ați relaxa creierul.

Acțiunea se petrece într-un orășel foarte frumos, unde casele sunt perfecte și unde au un Sat de Crăciun perfect decorat, din care bineînțeles lipsește cu desăvârșire Ieslea sau orice alt simbol care să facă trimiterea către semnificația creștină a Sărbătorii.

Puțin cam plin de sterotipuri pentru gustul meu, dar hei! am stabilit că mă uit până la capăt, așa că asta am făcut. Dacă de obicei în filmele americane profesorii de gimaziu sunt prezentați ca fiind categoria cu venituri modeste, aici profa noastră are o casă de zici că e conac și niște decorațiuni în casa asta de parcă ai intrat în palatul vreunui duce care serbează cu fast Crăciunul.

După câteva peripeții, lacrimi și râsete, totul se termină exact așa cum fantazăm multe dintre noi până la o vârstă: el re-apare în armură strălucitoare, călare pe calul alb și o duce către o nouă viață care nu poate fi decât fericită și cu gust de ciocolată caldă.

După terminarea filmului, m-am gândit la un lucru pe care îl știu deja foarte bine și care a reusit să răzbată cumva dintre sutele de stereotipuri prezente în pelicula asta, și anume:

menirea noastră este dragostea.

Andrea

30 de zile, 30 de filme- Ziua 29: The Holiday Calendar

29 de zile până la Ajun!

Filmul de azi este The Holiday Calendar (2018): https://www.imdb.com/title/tt8262802/.

E al doilea film din cele 30 pe care le vom viziona până în Ajun. N-am cugetat prea mult când i-am dat play, tactica va fi aceași pentru fiecare vizionare: cuibăreală la căldurică și random play pe butonul de la telecomandă. Un fel de ruletă rusească a filmelor de Crăciun.

The Holiday Calendar e o poveste de dragoste clasică: un el și o ea, prieteni foarte buni încă de pe vremea copilăriei care ajung la maturitate să își unească destinele. Doar după ce, bineînțeles, fiecare caută dragostea prin alte părți. Previzibil încă după primele 10 minute, nu oferă surprize deloc. Așadar, s-ar putea chiar să te ia ațipeala, cum mi s-a întamplat mie. E destul de plin de dulcegării, așa ca o căciulă roz bonbon cu puf în vârf.

Mi-au plăcut două chestii: 1. Micul târg de Crăciun unde făceau pozele cu Moșu și 2. ideea de a transmite în cadrul familiei,din generație în generație un obiect sau un obicei. În cazul de față, e vorba de calendarul Advent. Dar nu obiectul sau obiceiul în sine e valoros (deși poate deveni), ci toate poveștile și situațiile care se țes în jurul lui odată cu trecerea de la o persoană la alta.

Ce mi-a inspirat filmul acesta? Iată:

Concluzie crăciunistică 2: Privește cu ochii și inima pentru a vedea ce se întâmplă în jurul tău. Și fă-ți curaj să ieși din zona de confort!

Andrea

30 de zile, 30 de filme- Ziua 30: Elf

Peste fix 30 de zile este Ajunul Crăciunului.

Anul ăsta am inaugurat o nouă tradiție în familie: ziua și filmul. Dar musai film cu trimitere la perioada Crăciunului.

Așa că am butonat Netflix , și am dat play la primul titlu care mi-a atras atenția: „Elf”. https://www.imdb.com/title/tt0319343/

Două reguli în tradiția asta nou instalată: filmul îl alegem fără prea multă analiză și întotdeauna ne uităm la el până la capăt.

Elf e un film ușurel tare, nu e cazul de mari pretentii de la el. Dar e distractiv și merge cu o cană de ceai cald. Un elf care nu e de fapt elf ca toți elfii pornește într-o căutare de sine presărată bineînțeles de o sumedenie de încurcături.

Ce e foarte fain e că din tot filmul răzbate ideea de acceptare a celui de lângă tine, chiar dacă e foarte foarte diferit. Acceptare care nu întotdeauna e varianta cea mai comodă, practică sau la îndemână dar care aduce cele mai mari beneficii pe termen lung.

Concluzie crăciunistică 1: Fii bun și caută să vezi binele și în cei de lângă tine.

Andrea

Nervi. Stres. Bucurie

Probabil că ai provocările tale. Te enervează ceva, te indispune altceva. Nu-ți ies planurile de la servici. Pfuuu, nu-ți ies nici măcar planurile de vacanță.

Și pentru că ai atâtea situații cu „nu”, consumi foarte multă energie împotrivindu-te, trăind în frustrare și adresându-ți întrebări care nu fac altceva decât să îți crească starea de nervi: de ce nu îmi iese? de ce nu am timp mai mult? de ce nu mă sprijină colegii? de ce nu mă sprjină familia?

Eu am fost în poziția ta. Și eu am consumat muulltttăăăăăăă energie alimentându-mi supărările. Treaba e că am ieșit mereu pe minus, deși eu mă așteptam ca în urma atâtor frământări, să ies pe plus. Dacă și tu crezi că vei obține ceva folositor în urma scenariilor pe care ți le faci, dacă te aștepți ca restul persoanelor din jurul tău să îți rezolve problemele, aștepți degeaba.

De doi ani încoace, de când sunt (și) studentă la Medicină, specialitatea Asistent Medical Generalist (asta e altă poveste interesantă, dar o lăsăm pe altădată), în fiecare sesiune sunt un pachet de frustrări. De ce ? Fiindcă am așteptarea ca toată lumea să graviteze în jurul meu și să îmi ușureze existența în acele 3-4 săptămâni: copilul să mă lase să învăț și să se joace frumos și liniștit în camera lui, clienții de coaching să nu-și dorească sesiuni în acea perioadă, soțul și părinții să își lase orice alte treburi și să se ocupe de casă și de copil cât timp eu învăț, treburile de la birou să fie cât mai puține, prietenii să nu îmi ceară nimic, Soarele să strălucească sus pe cer iar profesorii să dea subiecte ușoare. Ce e cel mai tare e faptul că nici măcar nu comunic aceste așteptări în mod explicit ci PRESUPUN că lumea din jurul meu să își dă seama singură că am nevoie de ajutor.

Acum aproape că râd cu lacrimi de scenariul acesta utopic. Atunci însă nu te puteai înțelege cu mine. Fiindcă bineînțeles, așteptările mele nu erau îndeplinite și eu găseam vinovații în oricare altă parte, înafară de propria mea ogradă. Eram nervoasă pe absolut toată lumea. Și învățam cu nervi și supărare și obidă. Nu cred că e nevoie să-ți mai zic că performanțele mele academice nu se ridicau la înălțimea așteptărilor mele ( alt set de așteptări!!): la prima facultate , inclusiv master, avusesem bursă , eram la fără taxă. Și-mi doream note mari și acum. Ia-le de unde nu-s fiindcă nici Universul nu e prost: eu să vărs către El furie iar înapoi să primesc 10 pe linie :))))

Și uite-așa, ieșeam din sesiune ca după Primul Război Mondial: nedormită (mă rog, oricum studenții la Medicină nu prea dorm :)))) ) , cu nervii în pioneze, văzându-i pe toți din jurul meu responsabili pt eșecul meu (fiindcă pt mine, o notă de 6-7 reprezenta un eșec ;))))) ) Îmi trebuiau măcar 3 săptămâni să îmi revin.

Asta până când S-a învrednicit Domnul și de mine ( o fi văzut că dau Ortu Popii de nervi până la finalul facultătii) și cineva mi-a recomandat ultima carte a Maicii Siluana Vlad ( dacă încă nu ați descoperit scrierile Maicii Siluana, nu mai stați pe gânduri!! sunt adevărate comori!) . Cartea se numește „Doamne, unde-i rana?” și cititrea ei a fost cel mai bun lucru pe care puteam să îl fac pentru mine la acest început de an! Numa bine, eram înainte de sesiunea cu nr III. Ce s-a schimbat?

numero 1: Am renunțat la rolul de victimă.

M-am felicitat că sunt în sesiune (știu, sună cel puțin ciudat. Dar mi-am amintit cât efort am depus să intru la Medicină, cât de mult mi-am dorit să fiu aici. Asta înseamnă inclusiv sesiunea :)))) ) Mi-am comunicat clar așteptările familiei și am găsit soluții împreună astfel încât eu să am timp de studiu individual. Am reprogramat toate întâlnirile de coaching. Mi-am prioritizat sarcinile de la birou. Mi-am anunțat prietenii că sunt disponibilă doar pt urgențe. Nu m-a mai interesat ce vreme e afară și nici că mă trezesc la 5 am pt studiu.

Am răspuns la invitația unei colege de a învăța împreună și așa ne-am strâns un grup foarte fain de fete deștepte care ne-am sprijinit reciproc. Am parcurs sute de pagini în bibliotecă, în cafenea, într-un ritm și cu un spor incredibil.

numero 2: M-am bucurat de fiecare moment.

Inclusiv de faptul că propriul meu copil „nu mă lasă” să învăț : în fond, are 4 ani jumate și eu sunt Mama, cea mai importantă ființă pt el. Așa că, am învățat cu el dormind în brațele mele, bucurându-mă că pot face asta. Câte mame n-am văzut eu în Spital, cu lacrimi șuvoi, care ar fi dat orice să fie oriunde altundeva cu puii lor?

Rezultatul?

O sesiune din care am ieșit relaxată, încântată de rezultatele obținute ( un singur 8 rătăcit, în rest doar 9 si 10 ) și aproape odihnită. Ceea ce până acum îmi părea absolut imposibil.

Concluzii? Asumă-te. Bucură-te. Citește (poți începe cu „Doamne, unde-i rana?” ).

Cu bucurie, Andrea

Cei doi domni din Bruxelles

Este a  șasea din cele 15 cărți ce fac parte din maratonul meu Schmitt. 5 nuvele  în care dragostea, sub diverse forme, este în plan principal.

Cartea asta este pentru tine dacă nu ai curaj să te uiți în cele mai ascunse unghere ale inimii tale. Citind-o, ai să faci acest lucru, fără ca măcar să simți pic de efort. Vei avea parte în schimb de stări de uimire, de surprize, de tristețe și de conștientizare. 

Știu, sunt doar 5 nuvele. Așa am zis și eu înainte să deschid cartea: ce atâta vâlvă despre dragoste cu 5 scrieri? Ei bine…

Deși nuvela Cei doi domni din Bruxelles este cea care dă numele cărții, și înfățișează o situație dramatică în care un cuplu de homosexuali trăiește ceea ce nu poate avea niciodată printr-un cuplu de heterosexuali, nu este preferata mea. Deși e surprinsă mărirea și decăderea iubirii într-un mod extrem de iscusit, genial aproape, prin modul în care se îmbină povestea cuplului de gay cu povestea cuplului tipic, pe mine m-a impresionat mai mult nuvela „Triunghiul amoros” și „Copilul fantomă”. 

Adică multe zile m-am gândit la cum e să ai totul, după normele sociale, așa ca Severine și Benjamine Trouzac: o relație definită de alții ca fiind perfectă, și chiar de către protagoniști, o iubire maximă, și cu toate astea, un singur lucru să o spulbere în mai puțin de 3 zile. 

Sau cum e să fii căsătorită cu un geniu, despre care tu nu știi că este un geniu și nici nu îl crezi capabil de vreo genialitate, dar pe care post-mortem lumea întreagă îl elogiază? Și tu trebuie să te zbați să înțelegi ce au ceilalți de admirat la cel pe care tu îl percepi doar un aducător de necazuri? 

Iubiri pătimașe, iubiri cuminți, iubiri construite în reguli, iubiri care ies din reguli, iubiri de soț-soție, iubiri de amanți, iubiri de taină, iubiri din interes, iubire de mătușă-nepot, iubiri nemrturisite la timp, iubiri trăite prea puțin, iubiri dureroase, iubiri de iertat, iubirea de Dumnezeu. 

Cu toate astea ne întâlnim în cele 230 de pagini, pagini care aș fi vrut să nu se termine atât de repede. De exemplu, aș vrea să știu ce fac acum Severine și Benjamine: chiar rămân așa, nevorbiți, până la finalul zilelor? Probabil că da, ținand cont că amandoi simt că au fost cei mai lași viitori părinți de pe fața Planetei. 

Autorul spune că noi toți trăim două vieți: cea reperabilă prin fapte și cea imaginară. Și îi dau dreptate. De câte ori trăim doar în imaginar viața în care ne simțim cu adevărat împliniți?

O carte care aparent analizează modul în care iubesc ceilalți, dar care de fapt ne pune pe fiecare în ingrata postură de a ne adresa întrebările de care fugim de obicei: sunt fericit? trăiesc viața pe care mi-o doresc? am curaj să fac schimbarea? 

A.N

Prichindeaua

E o fetiță mică-mică, de doi ani și un pic. Bondoacă, creolă, cu ochii mari, și un ciuf de codiță prins în vârful capului. Are pașii mărunți și apăsați.

Pe holul spitalului, stă pe un scăunel roz. Stă așa, cum stăteau altădată bunicile pe băncile din fața caselor. . Când am văzut cât de liniștită e ea acolo pe scăunelul ăla mic-mic, mi-am spus: oare ce așteaptă să vadă? ce i se poate părea atât de interesant pe holul ăsta unde nu-i țipenie de om? N-am apucat să-mi termin șirul gândurilor că am zis cu voce tare:

ce totală e fetița asta! cum stă ea aici, de parcă ar fi fost bătrână odată.

Și atunci am aflat: micuța nu are vreun adult cu ea. E internată în salon împreună cu un frățior, mai mic. Are și frați mai mari, dar sunt împrăștiați prin cartiere, la cerșit. Mama e și ea prin spital, pe undeva, gravidă cu următorul prunc. E singura fetiță care are voie să stea pe hol, în rest toți copiii sunt îndrumați să rămână în saloane împreună cu aparținătorii lor.  Bineînțeles că mintea mea s-a blocat la faza cu : acest copil de 2 ani este singur într-un spital. Singur, singur, singur. Cum se poate așa ceva? Cum se descurcă? 

Mai făceam un pas către ieșire, mă mai uitam la ea cum își bălăngăne piciorușele alea minuscule și cum îți ține mânuțele așezate în poală. Mintea mea? în continuare blocată. O aud pe una din asistente din capătul holului, strigând-o pe nume și întrebând-o:

vii să-ți dau o bomboană? Vrei?

Și cu o bucurie măsurată, cântărită oarecum, s-a apropiat de camera în care era asistenta și a așteptat în ușă bomboana. A luat-o fără grabă, fs-a dus înapoi pe scăunelul ei, și a mâncat-o. În tot timpul ăsta, asistenta vorbea cu ea ca și cu un adult, iar cărăbușul de fetiță întelegea tot.

Iar eu a trebuit să grăbesc pasul către lift fiindcă, deși nu fac asta în spital niciodată, am început să plâng.

Lecția de azi a fost una…dură și valoroasă. Ca un semn de exclamare pentru lucrurile care mi se par normale. Fiindcă, nu-i așa că e normal să îmi sărut fiul de noapte bună? Nu-i așa că e normal să îl țin în brațe atunci când e răcit, are febră sau s-a lovit în joaca lui? Nu-i așa că nici măcar nu concep că dacă el ajunge cumva în spital, eu să nu fiu acolo?

Cu toate astea, sunt copii care nu se pot cuibări în brațele părinților și sunt părinți care nu își pot alina copiii.

N-am plâns de mila fetiței. Lacrimile au pornit șuvoi fiindcă nu știu dacă am mai văzut atâta seninătate, inocență și dârzenie, într-un corp de nici 1 m înălțime…

Dacă și tu esti în categoria cu ”e normal să…” uită-te bine la oamenii pe care îi ai în jurul tău și care îți vor binele, care te iubesc. Ești privilegiat.  Dacă ești părinte și poți să îți susții copiii sau copilul, bucură-te. Esti privilegiat.  Orice văicăreli ai în program, opreste-te. Când un copil de-o șchioapă zâmbește deși e singur în spital, tu nu mai ai scuze. Fă ce ai de făcut și fă bine.

De multe ori, considerăm că ni se cuvine. Ni se cuvine tot ce e mai bun. Așa să fie?

Cu drag și gândul la fetița de azi,

A.N.

Vara de coaching

Toată vara am avut bucuria să fiu alături de copii, în tabere, și să punem accent pe inteligența emoțională, prin joc. Taberele au avut loc în baza Dinamo -Oradea- și am abordat diverse teme: dezvoltarea abilității de a vorbi în fața unui public numeros, capacitatea de a identifica și de a cunoaște propriile emoții, dezvoltarea perseverenței și abilității de a trece peste obstacole, cultivarea prieteniei, depășirea diverselor frici, managementul furiei.

copiii sunt uimitori. Și nu o spun pentru că sunt subiectivă, fiind la rândul meu mamă . Dar chiar au incredibila capacitate de a explora resurse nebănuite atunci când sunt îndrumați eficient.

Iată câteva dintre cele mai amuzante replici ale lor:

“eu sunt tristă atunci când mama nu mă lasă mai mult la bunici. Bunicii au ciocolată. Ciocolata alungă Tristețea. Dar mama tot zice că nu e sănătoasa ciocolata. Nu stiu ce sa zic despre asta.” (Grupa 6-9 ani)
-” mi-e frică noaptea cand trebuie să merg la baie. Dar cresc eu mare și întunericul va arăta altfel.” (Grupa 6-9 ani) 


– “emoțiile îmi cam dau de furcă. Nu stiu ce sa fac cu ele dar ele stiu mereu ce sa faca cu mine” (grupa 9-12 ani) 


– “Doamna, ieri am pus curaj in ghiozdan cand am venit in tabăra. Dar cred ca am pus prea mult fiindcă la cursul de înot am sărit de pe marginea bazinului direct in apa!” (6-9 ani, dupa atelierul în care fiecare a ales ce fel de emoții pune in bagajul de vacanta)
– “eu am să îi împrumut cotiere si genunchiere, să îi treacă teama de căzături. Poate de asta nu se da cu bicicleta.”(6-9 ani, dupa povestea cu Mark, băiețelul care se temea de bicicleta)
-“înseamnă că Fuu cel Furios mă vizitează și pe mine! Și eu mă agit cand sunt furios si suparat. Ca o tornadă sunt!” (9-12 ani, în cadrul atelierului dedicat depășirii furiei). 

Să credem în copii!

A.N

Otrava iubirii

Marea surpriză a cărții numărul 5 din maratonul meu Schmitt, a fost că am găsit o descriere a Londrei exact așa cum am simțit-o și eu dar niciodată de la vizitarea ei nu am reușit să o exprim în cuvinte. Pentru mine Londra a fost primul oraș în care m-am simțit copleșită.  Un sentiment pe care nu l-am mai trăit niciunde în lume. Și mă tot gândeam de unde și cum vine această simțire iar când am citit următoarele rânduri, am înteles totul:

„Ce sejur super am avut la Londra! În primul rând, orașul nu-i așa cum mi-l imaginam eu. E cu mult peste așteptări. Londra e un turn Babel care în loc să suie spre cer, s-a hotărât să coboare pe pământ, să șerpuiască pe străzi, pe bulevarde, în piețe și grădini. Ce forfotă! Ce agitație!”

Aproape că uitasem de cât de încălcite sunt cărările iubirii uneori și cât de fină este granița dintre iubire și ură. Elixirul dragostei și Otrava iubirii sunt două romane care pun iubirea sub lupă și o explorează cu un ochi atât de precis, aproape ca un bisturiu. Abia după ce le-am citit pe amândouă m-am prins că alcătuiesc un diptic … literar.

Adică sunt profund legate una de cealaltă, și doar alăturate oferă o imagine completă a … iubirii. Și elixir și otravă. Agonie și extaz. Capacitatea iubirii de a vindeca și deopotrivă de a deveni o calamitate, este uimitoare și egală în orice epocă. Chiar și a noastră.

Avem 4 fete cucuiete: Julia, Anoucha, Colombe și Raphaelle care trec printr-o serie de încurcături emoționale (familii care se destramă, dramele adolescenței, trădarile prietenilor, iubiri inventate, căutări de sine, neputințe) și musai să mai citească cineva cartea asta fiindcă vreau să dezbat ițele întortocheate de la final! 4 prietene care îți jură credință veșnică și care trec prin situații în care jurămintele lor se clatină.

cu adevărat, când ne ia pasiunea în primire, ține-te taică dacă poți! Sau vrei să zici că întotdeauna ai rămas cu mintea lucidă, mai ales dacă a fost vorba despre ceva ce ți-ai dorit foarte tare: fie o persoană,  un lucru sau  o experiență? Până la urmă suntem pe rând fie un Romeo, fie o Juliettă. Și nu doar în iubire.

Ce e foarte fain la romanul acesta e că îi lipseste cu desăvârșire tonul siropos. Deși te aștepti ca fiind în prim plan 4 adolescente, să curgă telenovelele pe hârtie. Dar e atât de real și vezi sub ochii tăi cum se țes întamplările, încât și la 3 zile după terminare ai să te întrebi dacă Julia a făcut bine ce a făcut sau dacă totul se putea întâmpla diferit. Te va surprinde și dacă ai 20 și dacă ai 45 de ani, așa că fă-ți un bine și citeste-l! În încheiere mai zic doar atât -de fapt, Raphaelle zice și eu o aprob-

Sunt o răsfățată a sorții. E așa de mișto să iubești, că aproape doare.

A.N