Contează?

Acum un an, exact pe vremea asta, afară era toamnă superbă. În sufletul meu însă, furtună. Mă găseam într-o conjunctură pe care o percepeam fără ieșire, un scenariu idiot care trebuie dus până la capăt deși e clar că piesa e proastă. Ca atunci când esti la teatru, ai locuri pe mijlocul rândului și deși ai vrea să pleci nu îndrăznești: ti-e rușine să-i deranjezi pe toți ceilalți. Nu-mi place să fiu constrânsă de situație, și răutatea gratuită mă enervează teribil. Aveam parte de amândouă, din belsug! Mă străduiam din răsputeri să rămân calmă, lucidă, orientată către soluționarea conflictului. Îmi era însă imposibil! Sau cel puțin așa credeam eu.

Eram în plină “interacțiune” cu un organism al statului român. Și îl scriu intenționat fără majuscule. Organism în care, așa cum se întâmplă de atâtea ori, lucrează diverse personaje: unul mai divers ca celălat. Eu dădusem peste 3 exemplare atât de anapoda încat nu-mi venea să cred.

Senzatia pe care o aveam la nesfârșit era că se termină lumea. Că mai rău nu se poate. Că prostia este infinită. Cumva, cu mari eforturi atat din partea mea cât și a câtorva apropiați, găsim soluții și trecem peste hop. M-a bântuit însă multă vreme experiența asta și eram sigură că mă va bântui toată viața.

Ete, fâs! La 1 an distanță, râd de toată șarada și îmi amintesc una dintre întrebările de bază din procesul de coaching “Va conta cu adevarat peste 5 ani?”.

Tot ce percepi acum ca fiind un adevarat dezastru s-ar putea ca peste 5 ani să nu mai conteze.

Și atunci, știind că vei avea un moment în care te vei putea detașa de “dezastru”, e mult mai ușor să găsești soluțiile potrivite pentru a reduce efectele negative. Fiindcă la un moment dat, nu va mai avea aceasi importanta pentru tine. Pur si simplu nu va mai conta. Si dacă nu va conta, de ce să te umpli acum de amărăciune?

Sunt puține lucrurile care au intr-adevăr semnificația dezastrului. Dar avem tendința de a ne victimiza sau de a exagera.

E provocator, e greu. Dar câștigi sănătate, nervi și bani; toate acestea sunt importante.

Cu drag, și nervi irosiți dar și nervi salvați, Andrea

 

 

Let me entertain you

Bănuiesc că știți piesa, nu? 😊 Până anul acesta n-am fost la vreun concert semnat Robbie Williams.

Însă pe 23 August “am defilat” la Budapesta, să iau parte la The Heavy Entertainment Show. Bine am făcut!

Dacă esti pasionat de show-uri impresionante, unde totul e sincronizat la minut, și de muzică bună, îți recomand un show Robbie Fucking Williams (așa se prezintă el, cu Fucking, nu e de la mine! Deși mi-ar fi plăcut să fiu eu asa ingenioasă!).

Nu îi știu toate melodiile “din cap”, nu leșin când îl vad, nu am postere cu el, nici macar tricouri. Mă leagă însă câte ceva de muzica lui: pe “Feel” am dansat pentru prima oară cu cel care avea să îmi devină soț (și a fost plăcut să fim amândoi la concert și să dansăm pe melodia asta), pe când era în Take That suspinam și eu ușor (da’ cine nu suspina atunci după ei!?!), videoclipurile lui m-au intrigat mereu (ceea ce e destul de rar în industria muzicală de azi).

Organizatorii au fost foarte bine puși la punct, nu am stat la coadă la intrare, iar la ieșire chiar a mers rapid totul. Concertul a început la ora anunțată iar cel de la Erasure s-a străduit să reziste, deși la un moment dat am crezut că se va prăbuși acolo pe scenă. Are și el o vârstă, dar nu cred că și-o acceptă, încă.

Ce n-am înțeles a fost pauza de 30 de minute între Erasure și Robbie. Dar na’ …uneori și în viață ne prinde bine câte o pauză. Alteori însă e doar un moment stânjenitor, peste care nu știi cum să treci mai repede.

Am avut locuri destul de în față, așa că am văzut și simtit foarte bine tot concertul. Și da, chiar a fost un show pe cinste. Coregrafiile, dansatoarele (că dansatori nu a avut) au fost fabuloase (n-au lăsat o silabă nedansată), decorul, artficii, confetti, flăcări. Vocea lui live, foarte bună.

3 momente mi-au plăcut foarte mult: duetul cu tatăl lui (un gentleman Old School), in memoriam George Michael (a cântat Freedom) și “i love my life” dedicată celor doi copii pe care îi are.

Până la urmă e important să fim recunoscători. Pentru ceea ce suntem, pentru oamenii care ne-au sprijinit, pentru familie, pentru mentori.

Muzica are putere să vindece cele mai grele răni. E unul din lucrurile pe care le-am simtit pe pielea mea și care îl dau mai departe celor care vin la coaching. Și o avem întotdeauna la îndemână. Concertul acesta a intrat in galeria amintirilor frumoase, numai bune de “pus pe rană” atunci când va fi cazul.

Ca să fie o experiență totală a doua zi am petrecut-o la băile Gellert, un loc fabulos unde te simți răsfățatul lumii. Arhitectura este impecabilă, curățenia la fel! Personalul de la terasa restaurant nu se prea încadrează în peisaj (sunt mai miserupiști) și zăpăciții de la recepție. În rest, nu-mi mai vine să plec!

Nu mai zic despre cât de faină e Budapesta și câte posibilități de petrecere a timpului ai. Doar să faci turul băilor termale și te-ai aranjat o săptămână, minim!

Plus că, au o comunitate de coaching foarte

activă și implicată în tot ceea ce se întâmplă în oraș! Întotdeauna am admirat (și invidiat!) spiritul acesta curios și (mai) liber al vecinilor de graniță. Și recunosc, mi-l doresc și în Oradea!

Recomand oricând și oricui experiența Budapesta; eu o trăiesc măcar o dată pe an!

Cu drag și muzică bună, Andrea

Vieți paralele

Dacă te uiți la tine, la viața ta, ce poți spune? Câte roluri ai jucat? Câte alegeri bune ai facut? De câte ori te-ai lăsat dus de val și ai ajuns în locuri în care nu ar fi trebuit să ajungi niciodată?

De unde ai pornit și unde ești acum?

Nici nu contează câte greșeli ai făcut, de câte ori ti-ai frânt inima sau ai dat cu capul. Nu contează la modul că nu te definesc. Poți alege să nu te definească. Repet, poți alege. Îți iei trecutul, îl rumegi, îl asumi, îl integrezi. Și mergi mai departe.

Este o provocare. Mare! Dar se poate. Și dacă ai nevoie de inspirație, îți recomand cartea lui Tibi Ușeriu-27 de pași. Slugă, porcar, azilant politic, pizzer, bodyguard în lumea interlopă, autor de jafuri armate, pușcăriaș. Acum, alergător de anduranță și câștigător al unor curse extreme/demente. De exemplu, 6633 Arctic Ultra. Citez:

Deocamdată, 6633 Arctic Ultra rămâne, de departe, cea mai grea provocare- cursa vieții mele, poate și fiindcă a fost cel mai bun loc de ucis demoni, amintiri, traume și iluzii. A fost mai mult decat o competiție, a fost confruntarea pe viață și pe moarte cu trecutul, prezentul și viitorul meu. Acolo mi-am spus mie însumi lucruri de o sinceritate brutala, acolo am cântat Născătoarea cu voce tare și am făcut ceva ce nu mai făcusem nicăieri, niciodată: am stat de vorbă cu Dumnezeu. Acolo am murit și am renăscut de tot atâtea ori.

Zici că e un film Hollywoodian, numai că nu este. Vei găsi în schimb o mărturisire sinceră despre cum poți ajunge să alergi de partea binelui, chiar dacă erau 0 șanse să se întâmple asta.

Eu tocmai am terminat-o și mă bucur atât de mult că am citit-o! Cel mai tare mă bucur că a avut curaj să o scrie.

Cu drag și poftă de citit, Andrea

Cea mai mare Împărăteasa

Nu e duminică, e vineri. Și avem Praznic Împărătesc azi, ne bucurăm de nașterea celei mai frumoase Împărătese: Fecioara Maria. Port numele Fecioarei, dar abia de curând mi-am dat seama ce mare este acest privilegiu pentru mine și câte beneficii îmi aduce.

Așa că, nu te supăra pe tine când îți dai seama că “te-ai trezit în ceasul de pe urmă”: profită că te-ai trezit, chiar dacă ți se spune că e târziu. Du-te înainte.

Mă așteptam la o predică “clasică” în care să ni se amintească parcursul vieții avut de Sfânta Fecioară. Dar am avut parte de o surpriză neașteptată: parintele Alexandru a început pe clasic și a ajuns într-un punct în care a pus bucuria nașterii sub semne cu totul diferite.

Bucuria nașterii când afli că pruncul pe care îl porți în pântec s-ar putea să aibă probleme de sănătate, bucuria nașterii când la putin timp de la venirea pe lume copilașul se împrietenește cu îngerii și pleacă din lumea asta, bucuria nașterii când ajungi să te maturizezi și ai în viață diferite obstacole: boală, sărăcie.

Boala și pierderea cuiva drag sunt cele mai grele. Ne raportăm la ele diferit, dar majoritatea ne certăm cu Dumnezeu în acele momente: de ce mie? De ce lui? De ce dacă o poți salva, nu o faci?!? Unii aleg să se despartă de Divin, alții se lipesc și mai strâns. Care cum putem.

Însă pe fiecare ne așteaptă inapoi, și fiecare avem loc în îmbrățisarea Împărătesei noastre, care abia așteaptă să ne stie cu sufletul liniștit și bucuros. Așa cum o mamă iubitoare caută să isi liniștească copiii cu orice preț.

La multi și binecuvântați ani tuturor celor care poartă acest nume Sfânt!

Vă îmbrățișez, Andrea-Maria