Refacerea relației este răspunderea părintelui

Pare un fel de banc sec: încă o răspundere în plus pe care o am ca părinte! Serios?!?!? Nu știam ce îmi lipsește…

Acesta este principiul numărul cinci, ultimul din seria dedicată îmbunătățirii relației pe care o avem cu copilul/copii noștri. Din principiul prezentat în articolul anterior „Supărarea?Nu duce la nimic” ne-am dat seama că este perfect normal să nu ne putem păstra calmul tot timpul, în orice situație. Și chiar am descoperit că există un mod sănătos de a ne expune supărarea față de copil.

Bunn… ne supărăm afectuos, dar ce facem după? Refacerea legăturii după o ceartă/supărare își revine ție, părintelui. De ce?

Din primul articol dedicat acestor principii, am convenit următorul lucru: dat fiind că nimic din ce face copilul nu trebuie să vă amenințe relația/legătura, el nu trebuie să depună vreun efort ca să o refacă. Logic, nu?

Și-atunci, dacă tu ți-ai ieșit din fire, e treaba ta să restabilești pacea. Cum?

  • Nu are rost să îl pui pe copil ( a se citi – forța) să își ceară scuze față de tine, înainte ca tu să-l fi iertat.
  • Evită promisiunile deșarte! Chiar nu e realist să te apuci să-i promiti copilului că n-ai să te mai enervezi, că n-ai să mai fii „rău”, findcă inevitabil ai să te mai enervezi și altă dată.
  • Refacerea legăturii înseamnă pur și simplu să recunoști că vezi ce s-a întâmplat – dacă tu ți-ai iesit din pepeni pentru boacăna făcută nu înseamnă că boacăna nu va mai exista, nu înseamnă că al tău copil va învăța ceva din nervii tăi- și înțelegi ce simte copilul în această privință – toate stările care se declanșează în copil ca reactie la furia ta: rușine, plâns, furie, aroganță- și asculți imparțial ce are el de spus vizavi de lucrurile întamplate.

Pentru mine, acest ultim punct a fost cel mai greu de realizat. Nu știu alți părinți cum sunt, dar eu eram absolut convinsă că sunt îndreptățită să mă supăr atunci când fiul meu face vreo trăznaie. Ce să fie vorba despre a mă duce eu să refac legătura?!?! Așteptam să își ceară el scuze, chiar dacă eu fusesem cea care a avut reacția de furie. Dar lucrurile se pot schimba, atunci când vrem. Și eu am vrut. Nu zic că a fost ușor. Dar zic că merită pe deplin!

Până la urmă, ce vrem să îi învățăm pe copii? Pe ce anume punem accent?

Haideți să le trasmitem că viitorul este important. Că punem accent pe vindecare și dezvoltare, nu pe obiectivele cu termen scurt.

Și să facem toate acestea cu bucurie. Cu multă bucurie.

A.N

Supărarea? Nu duce la nimic!

Suntem aproape de finalul seriei de articole dedicate celor cinci principii care ne vor îmbunătăți relația cu proprii copii. Azi, despre supărare: la ce e bună, dacă e bună, unde duce, ce facem cu ea. Adică principiul numărul 4. Despre celălalte principii poți găsi detalii aici : http://blog.andreaneag.com/?p=1132 .

Încep cu o mărturisire: acest principiu este preferatul meu! Într-o vreme eram părintele care se credea îndreptățit în supărare: făcea copilul o boacănă: Hop! si eu cu supărarea. Făcea copilul o trăznaie?Hop! și eu : „dar cum nu înțelege că nu e bine? doar i-am explicat de atâtea ori!?!?!Nu se poate așa ceva…îi arăt eu acum supărare!”

Să vă mai spun câți nervi aiurea m-a costat atitudinea asta? cât timp pierdut pe care nu l-am mai recuperat în vecii vecilor? Nu, nu vă spun. Dar chiar s-au dovedit a fi demersuri inutile. Și cum nu mă simțeam fericită ca mamă având atitudinea acesta, am hotarât că e momentul să schimb ceva: la mine. Nu citisem atunci cartea lui Gabor Mate, că sigur mi-ar fi fost mai clar și mai ușor. Dar nu e cazul să te chinui și tu. Poți prelua direct ideile salvatoare si să le pui în practică.

În primul rând, este absolut imposibil evitarea sentimentului de supărare. Asta este! acceptăm că din când ne vom supăra. Este nerealist să credem că vom fi mereu calmi, Zen, fower-power, roz cu norișori. Nu suntem Sfinți deși ce bine ar fi să avem răbdarea Lor.

În al doilea rând, când simți că te cuprinde furia, ia o pauză! Poți chiar să îi spui pruncului pe care ai vrea să îl agheți în cuiul de pe perete: „ Sunt foarte agitat/ă acum. Am nevoie de o pauză!” Dacă te gândești să îl înveți pe copil vreo lectie utilă atunci când ești stăpânit de furie, nervi, este un gând inutil. În amestecul de stres, rușine – pe care îl simte copilul- plus furia pe care o simți tu, este absolut imposibilă învățarea.

În al treilea rând, ca să pricepi exact ce se întâmplă, e nevoie să știi că momentele în care un copil se confruntă cu supărarea părintelui: voce aspră, ton ridicat/urlat, cuvinte tăioase, el simte că pierde contactul cu mama sau cu tata. Pierderea aceasta a contactului, pentru orice copil, dar cu precădere pentru cei cu o stimă de sine scăzută, pentru cei care au suferit o traumă, poate avea efecte catasatrofale. Și chiar nu e exagerare. Practic, copilul simte că nu merită afecțiunea nimănui.

În al patrulea rând, tu esti supărat-iti manifesti supărarea către copil cum te apucă (urli, strigi, dai din mâini, pate chiar si din picioare, îți dai ochii peste cap)- copilul reacționează. În două feluri: ori se retrage (i se acentuează starea de rușine- și principiul 3 descrie foarte bine de ce nu ajută starea psihologică de rusine) ori atacă în mod direct afișând furie, aroganță, aparentă nepăsare ( stare care are același rol- să țină rusinea la distanță). Niciuna dintre cele două variante nu e de dorit.

După aceste patru puncte s-ar putea să îți pui mâinile-n cap și să spui: „Bine, bine! dar din moment ce îmi este imposibil să nu simt supărarea atunci când copilul face diverse chestii, dar această supărare poate fi atat de nocivă pentru copilul meu, ce mă fac? iau direct bilet la balamuc si pentru mine dar si pentru el, și măcar știu o treabă.” Nu, nu! Și în acest caz, precum și când e vorba de laudă sau de critică, avem la îndemână o variantă sănătoasă. Iată:

Supărarea afectuoasă nu e dăunătoare! Cum ne supărăm afectuos?

  • ținem supărarea sub control: pauza de care vorbeam mai sus, când simți că valurile furiei te îneacă;
  • comentariile pe care le faci se referă la faptă, fără să îl ataci pe copil : „Mă supără tare că ai vorbit urât/împins/spart”- orice o fi făcut copilul păgubos. Sau „Mă deranjează tare că te comporți așa”- si numești concret comportamentul cu pricina.
  • nu îl ameninți cu retragerea afecțiunii tale. Deci te abții de la replici precum „Nu te mai iubesc cand faci asta! / Nu vreau să te mai văd, du-te în camera ta!” și altele de acest gen. Dacă chiar te-au apucat pandaliile și nu mai suporți să-ți vezi progenitura (și asta ni se întamplă), ieși tu din camera respectivă, spunându-i: „Am nevoie să ies puțin. Mă simt foarte furios/supărat/enervat. Vin înapoi. ”

Partea cea mai faină cu manifestarea în acest mod a supărării este că te obligă pe tine, adult, să crești personal, să te dezvolți. Practic, cultivi o stare pozitivă și în copil, dar și în tine: crește și se dezvoltă armonios toată familia. Copiii pot să suporte tipul acesta de supărare, ba chiar învață din ea cum să își manifeste și ei supărarea într-un mod… productiv.

De când mă supăr în mod afectuos am observat că băiețelul meu face același lucru, când e supărat: tot mai des numește clar comportamentul care îl supără, fără să se mai refere la persoană. Într-o zi o să ajungă și să facă referire exclusiv la comportamentul care îl deranjează, sunt sigură.

Așa că, dacă tot te superi, fă-o într-un mod… afectuos!

A.N

Lauda exagerată nu e de folos

Principiul numărul trei: Părintele nu-l laudă exagerat pe copil.

Dacă nu știi care e treaba cu principiile acestea, poti afla aici principiul nr 1 si nr 2 http://blog.andreaneag.com/?p=1124.

Criticând copilul, nu e bine. Dar se pare că nici să îl lăudăm excesiv nu aduce nimic bun în dezvoltarea lui. Deși cele două par noțiuni opuse: critică-laudă, acestea transmit de fapt același mesaj:

Pentru părinte este mai important ce face copilul și nu ceea ce este copilul.

S-ar putea ca nici măcar să nu îți fi dat seama că transmiți acest mesaj copilului tău. Eu, cel puțin, exact asta am pățit. Mi se părea extrem de natural și benefic să îmi laud copilul: Mvai, ce frumos esti! OO, dar ce destept esti! – si altele din gama asta. Dincolo de faptul că sunt convinsă 100% că am un copil frumos și deștept, eram și mai convinsă că aceste laude îi cresc stima de sine.

De fapt, ce mecanism se declanșează când ne lăudăm copiii în acest mod?

Copilul învață că este mai important ceea ce face, și nu ceea ce este. Asta, pe termen lung și foarte lung, transformă copilul în adultul acela superficial, care nu prea ne place: omul care pune mare preț, de exemplu, pe exteriorul său în detrimentul interiorului.

Respect de sine dobandit pe baza evaluărilor făcute de cei din jur- așa îl numește psihologul evolutiv Gordon Neufeld.

Ce e de făcut? Simplu! Continuăm să ne lăudăm copiii, dar într-un mod sănătos, astfel încât să își poată clădi singuri, încet și sigur, respectul de sine, pe baza a ceea ce sunt, și nu pe baza evaluărilor primite de la cei din jurul lor. Iată cum:

  • Comentariile laudative se referă mai degrabă la faptă decât la copil : „Woww, proiectul ăsta ți-a ieșit foarte bine!” în loc de „Uite ce proiect frumos ai făcut- esti foarte destept!”
  • Lăudăm efortul copilului: ” Asta da! nu te-ai dat bătut/ai continuat să încerci/nu ai renunțat deși a fost foarte dificil!” în loc de „Ce priceput esti, ai reusit sa rezolvi problema!”
  • Facem referire la emotiile copilului : „Am văzut că ți-a fost greu. Cu toate astea, ai găsit solutia cea mai bună. Felicitări!” în loc de ”Ce perspicace esti/ ce descurcaret esti!”

Așa că, stai liniștit părinte drag! Nu înseamnă că nu-ți mai poți lăuda copilul. Doar că e mai productiv și sănătos, și pe termen lung si pe termen scurt, să o facem în modul potrivit. Până la urmă, ne dorim să creștem copiii astfel încât să devină adulți fericiți, care să cultive relații prospere cu cei din jurul lor, și să aprecieze lucrurile si persoanele din jurul lor la adevărata valoare.

În loc de concluzie, un gând: Oamenii nu au nevoie de judecăți, au nevoie de acceptare.

A.N

Copilul nu intră la judecată

După principiul nr 1, despre care găsesti detalii aici: http://blog.andreaneag.com/?p=1117 , iată că azi îți aduc în atentie principiul numărul 2: Copilul nu intră la judecata adultului sau, așa cum este prezentat în cartea lui Gabor Mate: părintele nu îl judecă pe copil.

Critica din partea părintelui are efect puternic negativ asupra copilului, iar dacă e vorba despre un copil cu o stimă de sine redusă, această critică este devastatoare.

Se poate să criticăm fără să ne dăm seama, dar oricum, asta nu e o scuză. O mai bună conștientizare a modului în care gândim ca părinte, a așteptărilor pe care le avem față de copiii noștri, ne poate ajuta să oprim critica la timp. Gabor Mate spune că e mai indicat să îți muști limba decât să rostești un comentariu critic. Poate că unii dintre noi am face găuri în limbă de la atâta mușcat.

Dacă îl auzi pe copilul tău spunând „sunt rău!” , „sunt prost!” , „nu stiu să fac nimic” , sau dacă are tendința de a da vina întotdeauna pe alții „X este rău/răutăcios cu mine”, e timpul să iei măsuri. Aceste expresii auto-denigratoare îți arată că al tău copil este împotmolit în sentimentul rușinii.

Ce e de făcut?

În primul rând, nu are rost să folosești logica pentru a combate această auto-denigrare a copilului. Sentimentul rușinii nu apare în emisfera stângă a creierului (cea responsabilă, printre altele și cu logica gândirii) așa că degeaba încerci prin mijloace verbale să o elimini.

Ideea este să oprești alimentarea rușinii la copil: oprește-te din a face lucruri prin care copilul se simte deficient, defect, insuficient.

Mare atenție la tonul pe care îl folosești. Dacă vrei cu adevărat să îți ajuți copilul, atitudinea și implicit tonul pe care îl folosesti e nevoie să fie plin de afecțiune.

Înțelege și acceptă vulnerabilitatea copilului. Nu știu ce vise și idei îți faci vizavi de propriul copil, dar e cazul să îl accepti fix așa cum e și să îl iubești pentru fix ceea ce este, nu pentru ce speri tu să devină.

Ce mi se pare mie personal cel mai important din acest principiu este faptul că ai noștri copii trebuie să simtă că acceptarea lor de către părinți nu depinde de cât de bine fac ei ceva. Această acceptare nu este amenințată de o performanță slabă. Acceptarea există, pur și simplu.

Astfel, copiii devin tot mai deschiși la ajutor sau învățare în domeniile în care au dificultăți. De ce?

Findcă scapă de frică! Copiii simt că neajunsurile pe care le au nu le amenință relația cu părintele. Chiar și noi adulții suntem paralizati de frica de multe ori în viață: frica de eșec, frica de a nu fi suficient, frica de nu ne ridica la înălțimea aștepărilor, și multe alte frici.

Știu, noi adulții credem că le știm pe toate. Dar te invit să lași loc și pentru posibilitatea de a nu fi așa. Privește-ți copilul cu bunătate și acceptare, indiferent de ceea ce face. Așa vei găsi mai repede drumul pentru a îndrepta ce este de îndreptat. Până la urmă, copilul sau copii pe care îi ai se bazează pe tine.

A.N

Coaching pentru părinți

Nu cred în expresia „părinte performant”, mă face să mă gandesc la o ființă umană robotizată, care apasă pe diverse butoane pentru a obtine cele mai bune rezultate pentru proprii copii.

Cred în schimb în părintele bucuros, chiar dacă de multe ori, de foarte multe ori, nervii lui stau pe bigudiuri.

Cred în Bucurie. Și vreau să văd tot mai mulți părinți care trec prin diverse provocări, fără să își uite bucuria. De aceea, următoarele articole dedicate coachingului precum și o bună parte a activității mele în coaching, vor fi orientate către aceste aspecte.

A.N

Invită copilul în relație

Cu fiecare ocazie pe care o am subliniez faptul că procesul de coaching este unul natural. Sau, ca să fiu și mai explicită: natura coachingului este chiar natura umană. A (ne) pune întrebări, a încuraja, a vedea potențialul, a căuta soluții, a vrea mai mult și mai bine, toate acestea fac parte din noi. Și din coaching. Sigur, nu fiecare dintre noi reușim să accesăm aceste resurse naturale și să facem un „auto-coaching” eficient. Dar cu ajutorul unui coach profesionist, lucrurile se mișcă în direcția potrivită. De ce spun acestea? Ca să scăpăm de povara lui „trebuie să știm tot”. O povară pe care o întâlnesc la multă lume, o povară pe care și eu am avut-o pe umeri cândva.

Dacă pe deasupra mai ești și părinte, te-ai ars! Gândul că trebuie să știi tot ce are nevoie copilul tău, că trebuie să îi oferi copilăria perfectă, activitățile care îl stimulează și mâncarea fără E-uri, s-ar putea să te ducă direct la balamuc!

Azi deschid o serie de 5 articole și voi aduce în fața ta 5 principii numai bune de aplicat pentru a păstra bucuria în relația cu copiii și pentru a crea un mediu relațional în care și ei dar și noi, să ne simțim iubiți și în siguranță. Aceste 5 principii se regăsesc în cartea lui Gabor Mate- Minți împrăștiate. Le poți aplica zilnic, de azi, cu efecte nemaipomenite!

Așadar, numero uno: Invită copilul în relație

Cel mai mare dar pe care îl poate primi un copil este să simtă că aduce bucurie în viața familiei sale, și că este dorit. Poți te rog să îți scrii asta MAREEE în caietul minții tale? Sau chiar în agenda ta fizică? „Păi sigur că îl iubesc și sigur că este un copil dorit, că doar de asta îl am”- vei fi tentat să spui. Copilul își împarte experiențele de viață pe baza a ceea ce simte el, nu pe baza a ceea ce gândești tu.

Iată ce să faci, chiar de azi: îi demonstrezi zi de zi că îi apreciezi compania. Faceți lucruri împreună, dar tu ești într-o atitudine de atenție activă, esti prezent pe deplin. Și propui tu să vă jucati împreună. Mulți părinți caută clipe de răgaz, momente în care să fie lăsați în pace de copiii care de altfel miaună oricum toată ziua „Mamaaaa! Tataaa”. Si e de înteles, avem nevoie și de clipe doar pentru noi. Atentia aceasta pe care o cer copiii de la noi, și care pare să fie fără sfarsit, chiar așa și e: o nevoie continuă a copiilor de a se simți apreciați.

Invită copilul la contact/joacă exact când acesta nu se așteaptă, când el nu ți-o cere. Sau dacă așa ceva se întamplă rarisim, atunci întărește cererile lui cu entuziasm „ Ce idee bună ai cu jocul acesta! Mă bucur că te-ai gandit la asta! ”

Ce se întâmplă? Copilul primește mesajul că existența lui este apreciată. Nu îl apreciezi pentru că e bun, frumos, destept, ci îl apreciezi pur si simplu pentru că … există. Pentru copiii care au o nesiguranță de sine crescută, aplicarea și trăirea acestui principiu, de a invita copilul în relație, este mană cerească.

Fă acest lucru zilnic, și ai să vezi că nu în foarte mult timp, mintea copilului tău nu va mai fi atat de preocupată să primească atentia ta (fiindcă acum i-o oferi în mod gratuit) și se va putea concentra să absoarbă și alte informații de care are nevoie pentru a crește emoțional.

Apoi, am putea face acest lucru și cu soțul/soția : să acordăm timp nealterat de tehnologie doar pentru a celebra existenta lui/ei. Și cu părinții nostri. Cu prietenii. Cu colegii. Să fie bucurie pentru toată lumea!

A.N

P.S: fotografia e din arhiva personală, de azi-vară, când am pictat amândoi și cu palmele și cu tălpile, și mai ales, cu inima plină de bucuria unui moment unic.

Nervi. Stres. Bucurie

Probabil că ai provocările tale. Te enervează ceva, te indispune altceva. Nu-ți ies planurile de la servici. Pfuuu, nu-ți ies nici măcar planurile de vacanță.

Și pentru că ai atâtea situații cu „nu”, consumi foarte multă energie împotrivindu-te, trăind în frustrare și adresându-ți întrebări care nu fac altceva decât să îți crească starea de nervi: de ce nu îmi iese? de ce nu am timp mai mult? de ce nu mă sprijină colegii? de ce nu mă sprjină familia?

Eu am fost în poziția ta. Și eu am consumat muulltttăăăăăăă energie alimentându-mi supărările. Treaba e că am ieșit mereu pe minus, deși eu mă așteptam ca în urma atâtor frământări, să ies pe plus. Dacă și tu crezi că vei obține ceva folositor în urma scenariilor pe care ți le faci, dacă te aștepți ca restul persoanelor din jurul tău să îți rezolve problemele, aștepți degeaba.

De doi ani încoace, de când sunt (și) studentă la Medicină, specialitatea Asistent Medical Generalist (asta e altă poveste interesantă, dar o lăsăm pe altădată), în fiecare sesiune sunt un pachet de frustrări. De ce ? Fiindcă am așteptarea ca toată lumea să graviteze în jurul meu și să îmi ușureze existența în acele 3-4 săptămâni: copilul să mă lase să învăț și să se joace frumos și liniștit în camera lui, clienții de coaching să nu-și dorească sesiuni în acea perioadă, soțul și părinții să își lase orice alte treburi și să se ocupe de casă și de copil cât timp eu învăț, treburile de la birou să fie cât mai puține, prietenii să nu îmi ceară nimic, Soarele să strălucească sus pe cer iar profesorii să dea subiecte ușoare. Ce e cel mai tare e faptul că nici măcar nu comunic aceste așteptări în mod explicit ci PRESUPUN că lumea din jurul meu să își dă seama singură că am nevoie de ajutor.

Acum aproape că râd cu lacrimi de scenariul acesta utopic. Atunci însă nu te puteai înțelege cu mine. Fiindcă bineînțeles, așteptările mele nu erau îndeplinite și eu găseam vinovații în oricare altă parte, înafară de propria mea ogradă. Eram nervoasă pe absolut toată lumea. Și învățam cu nervi și supărare și obidă. Nu cred că e nevoie să-ți mai zic că performanțele mele academice nu se ridicau la înălțimea așteptărilor mele ( alt set de așteptări!!): la prima facultate , inclusiv master, avusesem bursă , eram la fără taxă. Și-mi doream note mari și acum. Ia-le de unde nu-s fiindcă nici Universul nu e prost: eu să vărs către El furie iar înapoi să primesc 10 pe linie :))))

Și uite-așa, ieșeam din sesiune ca după Primul Război Mondial: nedormită (mă rog, oricum studenții la Medicină nu prea dorm :)))) ) , cu nervii în pioneze, văzându-i pe toți din jurul meu responsabili pt eșecul meu (fiindcă pt mine, o notă de 6-7 reprezenta un eșec ;))))) ) Îmi trebuiau măcar 3 săptămâni să îmi revin.

Asta până când S-a învrednicit Domnul și de mine ( o fi văzut că dau Ortu Popii de nervi până la finalul facultătii) și cineva mi-a recomandat ultima carte a Maicii Siluana Vlad ( dacă încă nu ați descoperit scrierile Maicii Siluana, nu mai stați pe gânduri!! sunt adevărate comori!) . Cartea se numește „Doamne, unde-i rana?” și cititrea ei a fost cel mai bun lucru pe care puteam să îl fac pentru mine la acest început de an! Numa bine, eram înainte de sesiunea cu nr III. Ce s-a schimbat?

numero 1: Am renunțat la rolul de victimă.

M-am felicitat că sunt în sesiune (știu, sună cel puțin ciudat. Dar mi-am amintit cât efort am depus să intru la Medicină, cât de mult mi-am dorit să fiu aici. Asta înseamnă inclusiv sesiunea :)))) ) Mi-am comunicat clar așteptările familiei și am găsit soluții împreună astfel încât eu să am timp de studiu individual. Am reprogramat toate întâlnirile de coaching. Mi-am prioritizat sarcinile de la birou. Mi-am anunțat prietenii că sunt disponibilă doar pt urgențe. Nu m-a mai interesat ce vreme e afară și nici că mă trezesc la 5 am pt studiu.

Am răspuns la invitația unei colege de a învăța împreună și așa ne-am strâns un grup foarte fain de fete deștepte care ne-am sprijinit reciproc. Am parcurs sute de pagini în bibliotecă, în cafenea, într-un ritm și cu un spor incredibil.

numero 2: M-am bucurat de fiecare moment.

Inclusiv de faptul că propriul meu copil „nu mă lasă” să învăț : în fond, are 4 ani jumate și eu sunt Mama, cea mai importantă ființă pt el. Așa că, am învățat cu el dormind în brațele mele, bucurându-mă că pot face asta. Câte mame n-am văzut eu în Spital, cu lacrimi șuvoi, care ar fi dat orice să fie oriunde altundeva cu puii lor?

Rezultatul?

O sesiune din care am ieșit relaxată, încântată de rezultatele obținute ( un singur 8 rătăcit, în rest doar 9 si 10 ) și aproape odihnită. Ceea ce până acum îmi părea absolut imposibil.

Concluzii? Asumă-te. Bucură-te. Citește (poți începe cu „Doamne, unde-i rana?” ).

Cu bucurie, Andrea

Dragoste Timp Moarte

Tânjim după dragoste, vrem mai mult Timp și ne este frică de Moarte. Dragoste, timp, moarte- acestea trei ne guvernează viețile.

Una dintre cele mai faine idei pe care a fost construit filmul Collateral Beauty (2016). Dacă încă nu l-ai văzut, neaparat vizioneză-l. Cu siguranță nu e un film la care să mânânci popcorn fiindcă riscul de a ți se opri floricelele în gât este prea mare, de prea multe ori în timpul vizionării.

După filmul acesta, am început un exercițiu interesant: Collateral Beauty, așa ca numele producției. Ce înseamnă asta?

Caut -uneori foarte mult- să găsesc frumusețea colaterală în fiecare situație neplăcută. Fiecare conjunctură pe care o resimt la prima vedere ca fiind dezastruoasă, negativă, dureroasă, frustrantă, are undeva un aspect, un lucru care se dovedește că ascunde o frumusețe. Și da, orice situație negativă s-a dovedit a avea ca și consecință și un aspect mai profund care m-a determinat să descopăr lucruri valoroase despre mine sau despre ceilalți.

Sigur că lucrul acesta nu este nou, unii mai deștepți decât noi vorbesc despre această frumusețe colaterală încă din timpurile biblice. Dar filmul acesta face notiunea mai accesibilă, o impachetează în ambalajul strălucitor al Holywood-ului și ne-o serveste cu zâmbetul pe buze.

Da, poate dura mai mult până te obișnuiești să vezi frumusețea din noroaie. Și da, chiar poate fi enervant. Nu contează. Ce e cu adevărat important e că îți antrenezi mintea, corpul, sufletul, să descopere abundența, frumusețea, bucuria. Care într-un mod foarte ciudat vin deseori la pachet cu suferința, durerea și regretul.

Așadar, care este motivul pentru care tu te trezești dimineața? Ce te împinge mai departe: dorința de a avea mai mult timp? Sau de a avea parte de și mai multă dragoste în viața ta? Oricare este răspunsul, nu aștepta de la nimeni să vină cu soluția la problemele tale. În ședințele de coaching, oamenii spun de multe ori:

dacă soțul s-ar comporta altfel, eu aș fi fericită. Dacă șeful meu m-ar plăti mai bine, eu aș da 100% la servici. Dacă viața mi-ar oferi tot ce am nevoie, atunci aș simți că trăiesc din plin.

Ahaaa! Și marmota învelea …  Vești cât casa: poți aștepta mult și bine. Nimic nu se va întampla așa. O să te ajungă acei 60 de ani și vei avea zâmbetele pline de regrete sau frustrare.

Avem Timp din abundență. Dragostea e peste tot. Moartea (pierderea, transformarea) e parte din viață. Așa că, lasă scuzele, lamentările, văicărelile și pune-te pe trăit.

Cu încredere în frumusețea colaterală,

Andrea

 

Lumea reală

Orice îți dorești, e tare departe de tine atâta vreme cât te guvernează frica. Reține asta te rog.

M-am întalnit într-o carte cu următorul pasaj:

Sinele tău real știe că lumea reală nu este un loc periculos și că lumea reală este locul în care se trăiește. Lumea reală nu este materială, ci spirituală. Lumea reală nu este haotică, libertină, înspăimântătoare, violentă. lumea reală este iubire, pur și simplu. (Mariane williamson)

Și dacă știi atât de bine ce este frica, e important să descoperi și ce este iubirea. Ce îți dorești? De fapt, nici nu contează ce performanțe vrei să obții. Dacă ești sub semnul fricii, poți să le spui Adios gringos!

Andrea

Stima vs Imagine de sine

E ca un soi de temă de casă. Sa te gândești la diferențele dintre stima de sine si imaginea de sine.

Primul impuls ar fi să spui că sunt unul și acelasi concept. Te scutesc de eroarea asta. Fii pe pace, le confundă multă lume, uneori chiar fără să îsi dea seama. Asta și pentru că din cele mai fragede timpuri ale existentei noastre suntem învătați, îndemnați, să ne raportam la noi în functie de cum ne vedem din punct de vedere fizic si social.

Nu că ar fi neaparat ceva rău, dar nu e suficient. Adică suntem mult mai mult decat kilogramele pe care le avem, culoarea ochilor sau casa in care locuim.

Te invit să descoperi ce inseamna de fapt stima de sine si cum te ajuta sau te încurca, pe tine personal, gradul acesteia de dezvoltare.

Cu drag, Andrea

P.S: stima de sine crescută nu te face un om cu egoul cât China, și nici o persoană înfumurată. De obicei cei care manifesta caracteristicile de mai sus, au o stima de sine…scăzută! 😉😉